Psalmul 105 – Minuni ale istoriei sacre
- „Lăudați pe Domnul, chemați Numele Lui! Faceți cunoscut printre popoare isprăvile Lui!
- Cântați, cântați în cinstea Lui! Vorbiți despre toate minunile Lui!
- Făliți-vă cu Numele Lui cel sfânt! Să se bucure inima celor ce caută pe Domnul!
- Alergați la Domnul și la sprijinul Lui, căutați necurmat Fața Lui!
- Aduceți-vă aminte de semnele minunate pe care le-a făcut, de minunile și de judecățile rostite de gura Lui,
- sămânță a robului Său Avraam, copii ai lui Iacov, aleșii Săi!
- Domnul este Dumnezeul nostru: Judecățile Lui se aduc la îndeplinire pe tot pământul.
- El Își aduce aminte totdeauna de legământul Lui, de făgăduințele Lui făcute pentru o mie de neamuri de om,
- de legământul pe care l-a încheiat cu Avraam, și de jurământul pe care l-a făcut lui Isaac;
- El l-a făcut lege pentru Iacov, legământ veșnic pentru Israel,
- zicând: „Ție îți voi da țara Canaanului ca moștenire, care v-a căzut la sorț.”
- Pe atunci, ei erau puțini la număr, foarte puțini la număr, și străini în țară;
- mergeau de la un neam la altul și de la o împărăție la un alt popor,
- dar n-a dat voie nimănui să-i asuprească și a pedepsit împărați din pricina lor.
- „Nu vă atingeți de unșii Mei”, a zis El, „și nu faceți rău prorocilor Mei!”
- A chemat foametea asupra țării și a tăiat orice mijloc de trai.
- Le-a trimis înainte pe un om; Iosif a fost vândut ca rob.
- I-au strâns picioarele în lanțuri, l-au pus în fiare
- până la vremea când s-a întâmplat ce vestise el și până când l-a încercat Cuvântul Domnului.
- Atunci, împăratul a trimis să-i scoată lanțurile și stăpânitorul popoarelor l-a izbăvit.
- L-a pus domn peste casa lui și dregătorul tuturor averilor lui,
- ca să lege după plac pe domnitorii lui și să învețe pe bătrânii lui înțelepciunea.
- Atunci, Israel a venit în Egipt și Iacov a locuit în țara lui Ham.
- Domnul a înmulțit pe poporul Său foarte mult și l-a făcut mai puternic decât potrivnicii lui.
- Acestora le-a schimbat inima, până acolo că au urât pe poporul Lui și s-au purtat mișelește cu robii Săi.
- A trimis pe robul Său Moise și pe Aaron, pe care-l alesese.
- Prin puterea Lui, ei au făcut semne minunate în mijlocul lor, au făcut minuni în țara lui Ham.
- A trimis întuneric și a adus negura, ca să nu fie neascultători la Cuvântul Lui.
- Le-a prefăcut apele în sânge și a făcut să le piară toți peștii.
- Țara lor a forfotit de broaște până în odăile împăraților lor.
- El a zis, și au venit muște otrăvitoare, păduchi pe tot ținutul lor.
- În loc de ploaie, le-a dat grindină și flăcări de foc în țara lor.
- Le-a bătut viile și smochinii și a sfărâmat copacii din ținutul lor.
- El a zis, și au venit lăcuste, lăcuste fără număr,
- care au mâncat toată iarba din țară și au mistuit roadele de pe câmpiile lor.
- A lovit pe toți întâii născuți din țara lor, toată pârga puterii lor.
- A scos pe poporul Său cu argint și aur, și niciunul n-a șovăit dintre semințiile Lui.
- Egiptenii s-au bucurat de plecarea lor, căci îi apucase groaza de ei.
- A întins un nor ca să-i acopere și focul ca să lumineze noaptea.
- La cererea lor, a trimis prepelițe și i-a săturat cu pâine din cer.
- A deschis stânca și au curs ape, care s-au vărsat ca un râu în locurile uscate.
- Căci Și-a adus aminte de Cuvântul Lui cel sfânt și de robul Său Avraam.
- A scos pe poporul Său cu veselie, pe aleșii Săi în mijlocul strigătelor de bucurie.
- Le-a dat pământurile neamurilor și au pus stăpânire pe rodul muncii popoarelor,
- ca să păzească poruncile Lui și să țină legile Lui. Lăudați pe Domnul!”
Un imn național
Asemenea Psalmilor 78 și 106 ( cel din urmă fiind considerat psalm pereche ), Psalmul 105 este un imn național al poporului Israel. Este un poem cu rol didactic, care ilustrează relația lui Dumnezeu cu poporul Său din vremea lui Avraam până la cucerirea Canaanului.
Fiind conceput cu ocazia mutării chivotului în Sion, acest imn reprezintă o evocare a lucrărilor lui Dumnezeu în favoarea poporului Său. Tema principală este concentrată într-un singur gând: Dumnezeu este dirijorul istoriei. Și aceasta pentru că El are inițiativa încheierii legământului cu Avraam, pentru că El alege oamenii cu care colaborează la împlinirea planurilor Sale și pentru că tot El este Cel care dirijează evenimentele istoriei.
Psalmul ne conduce la contemplarea acțiunilor divine, coordonate în așa măsură încât toate lucrurile să lucreze spre binele celor ce se tem de El ( vezi Romani 8,28 ). Primele 15 versete ale psalmului sunt aproape identice cu versetele 8‑22 ale cântării pe care o întâlnim în 1 Cronici 16, 8‑36. Despre acest imn se știe că a fost compus de David cu ocazia ceremoniilor care au însoțit mutarea chivotului la Ierusalim. Dacă există unele deosebiri între cele două variante, acestea se explică probabil prin adaptarea psalmului din 1 Cronici la nevoile liturgice de mai târziu.
Succesiunea de versuri maiestuoase și pline de bucurie, în care este evocată grija lui Dumnezeu pentru ca poporul Său să aibă o țară în care să-L aștepte pe Mesia, ne încurajează să avem încredere că Același Dumnezeu Își va călăuzi Biserica spre Canaanul ceresc, adevărata Țara Promisă tuturor copiilor lui Dumnezeu.
Avalanșă de imperative
Psalmul 105 începe cu o serie de îndemnuri care au drept scop apropierea omului de Dumnezeu. Toate cele zece verbe folosite de psalmist în primele cinci versete sunt la imperativ:
– „Lăudați pe Domnul!” ( vers. 1 )
– „Chemați Numele Lui!” ( vers. 1 )
– „Faceți cunoscut printre popoare isprăvile Lui!” ( vers. 1 )
– „Cântați, cântați în cinstea Lui!” ( vers. 2 )
– „Vorbiți despre toate minunile Lui!” ( vers. 2 )
– „Făliți-vă cu Numele Lui cel sfânt!” ( vers. 3 )
– „Alergați la Domnul și la sprijinul Lui!” ( vers. 4 )
– „Căutați necurmat Fața Lui!” ( vers. 4 )
– „Aduceți-vă aminte de semnele minunate pe care le-a făcut, de minunile și judecățile rostite de gura Lui!” ( vers. 5 )
Cine este destinatarul acestor îndemnuri? Ne răspunde același autor: „sămânța robului Său Avraam, copii ai lui Iacov, aleșii Săi” ( vers. 6 ). Dar oare ne numărăm și noi, creștinii secolului al XXI-lea, între cei vizați de aceste îndemnuri? Desigur ! Apostolul Pavel ne asigură că „nu copiii trupești sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii făgăduinței sunt socotiți ca sămânță” ( Romani 9,8 ), iar evreii, „măcar că sunt sămânța lui Avraam, nu toți sunt copiii lui Avraam” ( Romani 9,7 ).
Toate aceste îndemnuri din debutul Psalmului 105 au drept scop stabilirea unei relații profunde și durabile cu Dumnezeu, lucru de care avea nevoie și Israelul din vechime, dar și Biserica lui Christos de azi.
Dumnezeul legământului
Scriptura Îl prezintă pe Creator ca pe un Dumnezeu al legământului, un legământ între El și om, pe care El l-a inițiat și pe care Se angajează să-l respecte până la capăt. Și aceasta pentru că „El Își aduce aminte totdeauna de legământul Lui, de făgăduințele Lui făcute pentru o mie de neamuri de om, de legământul pe care l-a încheiat cu Avraam și de jurământul pe care l-a făcut lui Isaac” ( vers. 8.9 ).
În orice legământ încheiat între Dumnezeu și om, întotdeauna și fără excepție, elementul nestatornic și infidel a fost omul. Nu Dumnezeu a fost Cel care Și-a călcat promisiunile, ci omul a fost elementul schimbător, dovedind infidelitate. Căci, spune apostolul Pavel, „chiar dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” ( 2 Timotei 2,13 ).
Verbul „a-și aduce aminte”, folosit de psalmist în acest context, pare să ne sugereze un timp în care Dumnezeu ar fi uitat de legământul Său, pentru ca ulterior să-Și aducă aminte de el. Însă avem de-a face aici cu un limbaj omenesc care are limitele sale inerente. Dumnezeu nu uită niciodată nimic și nu uită pe nimeni. Ca să ne convingă de acest lucru, psalmistul face două precizări importante:
– „Dumnezeu Își aduce aminte totdeauna” de legământul Lui, deci nu există un timp în care El să uite acest legământ.
– „Făgăduințele Sale sunt făcute pentru o mie de neamuri de om”, adică pentru o mie de generații. Acesta este un adevăr pe care-l afirmă Însuși Dumnezeu în ultima parte a Poruncii a III-a din Decalog: „Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele” ( Exodul 20,6 ).
Nu trebuie să ne fie niciodată teamă că Dumnezeu Și-ar călca legământul făcut cu noi. Dacă trebuie să existe o teamă, aceasta ar trebui să fie legată de propria noastră persoană, de nestatornicia și infidelitatea care caracterizează natura umană decăzută. De aceea, rugăciunea lui David din cel mai cunoscut psalm de penitență al său ar trebui să fie și rugăciunea noastră: „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic!” ( Psalmul 51, 10 ).
Incursiune în istoria sacră
Istoria este știința trecutului. Dacă astfel stau lucrurile, ne putem pune o întrebare justificată: Dacă istoria este știința trecutului, iar trecutul nu mai poate fi schimbat, la ce ne folosește ea? Răspunsul îl cunoaștem fiecare dintre noi, fie din propria noastră experiență, fie din experiența altora, fie îl intuim. Cine nu-și cunoaște istoria, riscă să repete greșelile trecutului. Iar repetarea unor greșeli fără a învăța din experiența noastră sau a altora, nu este o dovadă de înțelepciune. Dimpotrivă !
Biblia conține foarte multă istorie. Însă ceea ce deosebește istoria biblică de istoria profană este faptul că prima ne prezintă clar intervențiile lui Dumnezeu în favoarea poporului Său, fie că e vorba de Israelul din vechime, fie că e vorba de Biserica creștină de azi. Iar aceste intervenții converg spre un scop unic: împlinirea marelui Plan de Mântuire.
Psalmul 105 se înscrie în categoria pasajelor scripturistice care apelează la istoria sacră pentru a reînnoi încrederea poporului lui Dumnezeu cu privire la călăuzirea și dragostea Lui. Rememorarea începe cu mica familie a lui Avraam, „puțini la număr, foarte puțini la număr și străini în țară” ( vers. 12 ), peregrinând „de la un neam la altul, și de la o împărăție la un alt popor” ( vers. 13 ).
Grija plină de dragoste a lui Dumnezeu față de mică grupa s-a manifestat permanent: „N-a dat voie nimănui să-i asuprească și a pedepsit împărați din pricina lor. „Nu vă atingeți unșii Mei” – a zis El – „și nu faceți rău prorocilor Mei!” ( vers. 15 ).
Urmează rememorarea foametei din Canaan, împrejurare în care Dumnezeu a transformat răul făcut lui Iosif de frații săi într-o binecuvântare pentru întreaga familie și pentru întregul popor care era pe cale să se nască.
Înălțarea lui Iosif, coborârea familiei sale în Egipt, înmulțirea poporului evreu și schimbarea atitudinii egiptenilor față de poporul lui Dumnezeu reprezintă alte momente cheie din istoria sacră pe care o evocă autorul Psalmului 105.
Urmează trimiterea lui Moise și Aaron cu misiunea de a conduce poporul aflat sub aspra robie egipteană spre libertate. Sunt amintite minunile săvârșite de Dumnezeu prin mâinile lor înaintea lui faraon și se insistă asupra plăgilor căzute peste egipteni și zeii lor. Nu sunt amintite decât opt dintre cele zece plăgi, iar acestea nu sunt în ordine cronologică. Acest detaliu ne arată că Psalmul 105 nu este un document cu caracter științific, ci mai degrabă scopul autorului este unul didactic.
După rememorarea evenimentelor dramatice care au însoțit Exodul poporului Israel, psalmistul amintește câteva minuni săvârșite de Dumnezeu pentru poporul Său în pustie: stâlpul de nor și de foc ( vers. 39 ), căderea manei și trimiterea prepelițelor ( vers. 40 ) și apa izvorâtă din stâncă ( vers. 41 ).
Finalul psalmului este dominat de bucuria eliberării din robie: „Căci Și-a adus aminte de Cuvântul Lui cel sfânt și de robul Său Avraam. A scos pe poporul Său cu veselie, pe aleșii Săi în mijlocul strigătelor de bucurie” ( vers. 42.43 ).
Eliberarea poporului Israel din robia Egiptului nu a fost finalul planului lui Dumnezeu cu poporul Său. Un popor eliberat, dar fără țară, nu poate fi împlinit și fericit. În zadar erau israeliții liberi, dacă trăiau în țara nimănui.
Dumnezeu avea însă un plan desăvârșit pentru ei: să le ofere o țară în care, prin ascultare de voința Sa, să se pregătească să-L întâmpine pe Mesia: „Le-a dat pământurile neamurilor și a pus stăpânire pe rodul muncii popoarelor, ca să păzească poruncile Lui și să țină legile Lui. Lăudați pe Domnul!” ( vers. 44.45 ).
Finalul Psalmului 105 conține una dintre cele mai importante lecții cu privire la procedurile lui Dumnezeu cu omul: Așa cum poporul Israel a fost mai întâi izbăvit din robia egipteană, și abia apoi Dumnezeu i-a cerut ascultare de Legea Sa, la fel se întâmplă și pe plan spiritual cu fiecare om născut sub soare.
Mai întâi Dumnezeu ne eliberează din robia păcatului, și abia apoi ne cere ascultare de Legea Sa. În creștinismul zilelor noastre există controverse aprigi cu privire la Cruce și Lege. Unii insistă pe Cruce, pe jertfa lui Christos, pe har și pe dragostea lui Dumnezeu. Alții dimpotrivă, insistă pe ascultare, pe Lege și pe dreptatea lui Dumnezeu.
Însă dilema „Crucea sau Legea?” are o singură soluție: Ambele își ocupă locul lor în marele Plan al Mântuirii. Nici Cruce fără Lege, nici har fără ascultare! Dar nici Lege fără Cruce, nici ascultare fără dragoste!
Lori Balogh
