Psalmul 106 – Credincioșie divină vs. infidelitate omenească
- „Lăudați pe Domnul! Lăudați pe Domnul, căci este bun, căci îndurarea Lui ține în veci!
- Cine va putea spune isprăvile mărețe ale Domnului? Cine va putea vesti toată lauda Lui?
- Ferice de cei ce păzesc Legea, de cei ce înfăptuiesc dreptatea în orice vreme!
- Adu-Ți aminte de mine, Doamne, în bunăvoința Ta pentru poporul Tău! Adu-Ți aminte de mine și dă-i ajutorul Tău,
- ca să văd fericirea aleșilor Tăi, să mă bucur de bucuria poporului Tău și să mă laud cu moștenirea Ta!
- Noi am păcătuit, ca și părinții noștri, am săvârșit nelegiuirea, am făcut rău.
- Părinții noștri în Egipt n-au luat aminte la minunile Tale, nu și-au adus aminte de mulțimea îndurărilor Tale și au fost neascultători la mare, la Marea Roșie.
- Dar El i-a scăpat din pricina Numelui Lui, ca să-Și arate puterea.
- A mustrat Marea Roșie și ea s-a uscat, și i-a trecut prin adâncuri ca printr-un pustiu.
- I-a scăpat din mâna celui ce-i ura și i-a izbăvit din mâna vrăjmașului.
- Apele au acoperit pe potrivnicii lor. N-a rămas unul măcar din ei.
- Atunci, ei au crezut în cuvintele Lui și au cântat laudele Lui.
- Dar au uitat curând lucrările Lui și n-au așteptat împlinirea planurilor Lui.
- Ci i-a apucat pofta în pustie și au ispitit pe Dumnezeu în pustietate.
- El le-a dat ce cereau, dar a trimis o molimă printre ei.
- În tabără au fost geloși pe Moise și pe Aaron, sfântul Domnului.
- Atunci s-a deschis pământul și a înghițit pe Datan, și s-a închis deasupra cetei lui Abiram.
- Focul le-a aprins ceata și flacăra a mistuit pe cei răi.
- Au făcut un vițel în Horeb. S-au închinat înaintea unui chip turnat
- și au schimbat Slava lor pe chipul unui bou, care mănâncă iarbă.
- Au uitat pe Dumnezeu, Mântuitorul lor, care făcuse lucruri mari în Egipt,
- minuni în țara lui Ham, semne minunate la Marea Roșie.
- Și El a vorbit să-i nimicească, dar Moise, alesul Său, a stat la mijloc înaintea Lui, ca să-L abată de la mânia Lui și să-L oprească să-i nimicească.
- Ei au nesocotit țara desfătărilor; n-au crezut în Cuvântul Domnului,
- ci au cârtit în corturile lor și n-au ascultat de glasul Lui.
- Atunci, El a ridicat mâna și a jurat că-i va face să cadă în pustie,
- că le va doborî sămânța printre neamuri și-i va împrăștia în mijlocul țărilor.
- Ei s-au alipit de Baal-Peor și au mâncat vite jertfite morților.
- Au mâniat astfel pe Domnul prin faptele lor, și o urgie a izbucnit între ei.
- Dar Fineas s-a sculat și a făcut judecată, și astfel urgia s-a oprit.
- Lucrul acesta i-a fost socotit ca o stare de neprihănire din neam în neam, pe vecie.
- Ei au mâniat pe Domnul la apele Meriba și Moise a fost pedepsit din pricina lor.
- Căci s-au răzvrătit împotriva Duhului Lui, și Moise a vorbit în chip ușuratic cu buzele.
- Ei n-au nimicit popoarele pe care le poruncise Domnul să le nimicească.
- Ci s-au amestecat cu neamurile și au învățat faptele lor,
- au slujit idolilor lor, care au fost o cursă pentru ei.
- Și-au jertfit fiii și fiicele la idoli,
- au vărsat sânge nevinovat, sângele fiilor și fiicelor lor, pe care i-au jertfit idolilor din Canaan, și țara a fost spurcată astfel prin omoruri.
- S-au spurcat prin faptele lor, s-au desfrânat prin faptele lor.
- Atunci, Domnul S-a aprins de mânie împotriva poporului Său și a urât moștenirea Lui.
- I-a dat în mâinile neamurilor, cei ce îi urau au stăpânit peste ei,
- vrăjmașii lor i-au asuprit și au fost smeriți sub puterea lor.
- El de mai multe ori i-a izbăvit, dar ei s-au arătat neascultători în planurile lor și au ajuns nenorociți prin nelegiuirea lor.
- Dar El le-a văzut strâmtorarea când le-a auzit strigătele.
- Și-a adus aminte de legământul Său și a avut milă de ei după bunătatea Lui cea mare:
- a stârnit pentru ei mila tuturor celor ce-i țineau prinși de război.
- Scapă-ne, Doamne, Dumnezeul nostru, și strânge-ne din mijlocul neamurilor, ca să lăudăm Numele Tău cel sfânt și să ne fălim cu lauda Ta!
- Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, din veșnicie în veșnicie! Și tot poporul să zică: „Amin! Lăudați pe Domnul!”
Istoria ca lecție de viață
Psalmii 105 și 106 sunt psalmi pereche, ideile lor fiind complementare. Deși autorul lor continuă rememorarea unor momente importante din istoria poporului ales, de data aceasta accentul cade pe infidelitatea poporului Israel – o problemă cronică, cu urmări deosebit de grave.
În ceea ce privește timpul, Psalmul 106 acoperă o perioadă lungă din istoria poporului Israel, de la eliberarea din robia egipteană, rătăcirea prin pustie și intrarea în Țara Sfântă, până la perioada judecătorilor. Deși prima impresie pe care o lasă acest imn este aceea a unei lamentații comunitare, plasată într-un cadru liturgic, în el găsim deopotrivă rugăciune, cântare didactică, mărturisire a păcatelor și istorie sfântă.
În ciuda dramei pe care o prezintă, Psalmul 106 este caracterizat de armonie, muzicalitate și frumusețe artistică, fiind construit pe o pendulare de idei între infidelitatea omului și credincioșia lui Dumnezeu, între slăbiciunea poporului ales și tăria Dumnezeului său. Dacă slăbiciunea omului se manifestă prin cedare în fața ispitei și necredincioșie față de Dumnezeu, tăria divină iese în evidență prin minunile săvârșite în favoarea poporului Său, prin actul eliberării din robia egipteană, dar și prin pedepsirea poporului apostaziat.
Psalmul 106 este primul dintre așa-zișii „psalmi aleluia” ( 111‑113, 117, 135, 146‑150 ), o latură caracteristică a să fiind faptul că începe și se încheie cu același îndemn: „Lăudați pe Domnul!” ( vers. 1.48 ). De asemenea, expresia: „căci îndurarea Lui ține în veac” din versetul 1 va deveni refrenul Psalmului 136. Pe timpul lui Christos, acest verset era cântat în timpul ceremoniilor de la templu, în timpul Sărbătorii Corturilor.
Deși infidelitatea poporului Israel ne lasă un gust amar, psalmul rămâne o profundă mărturisire de credință în Dumnezeu, care, în pofida naturii decăzute a omului, știe să ierte, să ridice, să restaureze și să mântuiască.
Pentru creștinii zilelor noastre, călătoria fizică a poporului Israel din Egipt spre Canaan reprezintă o ilustrare a călătoriei noastre din Egiptul spiritual spre Canaanul ceresc. Însă, ca și în vremurile biblice, doar o rămășiță dintre cei chemați va ajunge biruitoare la capătul drumului. „Căci mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși” ( Matei 20,16 ).
Acolo unde Israelul trupesc a eșuat în misiunea sa, Biserica este chemată să ducă stindardul adevărului mai departe, evitând greșelile și căderile poporului lui Dumnezeu de altă dată.
„Ferice de cei ce păzesc Legea” ( vers. 3 )
Psalmul 106 începe cu un îndemn caracteristic „psalmilor aleluia”: „Lăudați pe Domnul! Lăudați pe Domnul, căci este bun, căci în veac tine îndurarea Lui!” ( vers. 1 ). Același îndemn de a-L lăuda pe Dumnezeu se regăsește și în finalul psalmului, conferindu-i acestuia o anumită simetrie de idei.
Contemplând măreția lui Dumnezeu și frumusețea caracterului Său în comparație cu slăbiciunea omului, psalmistul este conștient de limitele noastre în privința înțelegerii acestei măreții divine. Două întrebări retorice scot în evidență aceste limite umane: „Cine va putea spune isprăvile mărețe ale Domnului? Cine va putea vesti toată lauda Lui?” ( vers. 2 ). Răspunsul este evident: „Nimeni”.
Ceea ce este interesant ca procedură a autorului în acest psalm este faptul că el prezintă concluzia chiar de la început, o concluzie greu de digerat de antinomianiștii zilelor noastre ( cei care sunt împotriva Legii lui Dumnezeu ), dar de care depinde nu doar fericirea în această viață, ci și mântuirea noastră: „Ferice de cei ce păzesc Legea, de cei ce înfăptuiesc dreptatea în orice vreme” ( vers. 3 ).
Având în vedere că întregul psalm rememorează momente dramatice din istoria poporului Israel, în care acesta s-a dovedit infidel lui Dumnezeu și Legii Sale, concluzia psalmistului este binevenită, încercând să ne ajute să evităm aceleași greșeli.
Ca un bun patriot, autorul nu se bucură de eșecurile repetate ale înaintașilor săi. Dimpotrivă, regretând cele întâmplate, el dorește ca viitorul poporului său să devină luminos și lipsit de căderile trecutului: „Adu-Ți aminte de mine, Doamne, în bunăvoința Ta pentru poporul Tău! Adu-Ți aminte de mine și dă-i ajutorul Tău, ca să văd fericirea aleșilor Tăi, să mă bucur de bucuria poporului Tău și să mă laud cu moștenirea Ta” ( vers. 4.5 ).
Privit din această perspectivă, Psalmul 106, ca și psalmul anterior, este un poem cu caracter didactic, care urmărește restaurarea poporului lui Dumnezeu pe toate planurile, în primul rând pe plan moral.
„Noi am păcătuit”
Așa cum am afirmat anterior, Psalmul 106 conține câte puțin din ceea ce înseamnă rugăciune, istorie, laudă și penitență. Partea de mărturisire a păcatului se află chiar în primele versete: „Noi am păcătuit ca și părinții noștri, am săvârșit nelegiuire, am făcut rău” ( vers. 6 ).
Repetând de trei ori ideea, autorul arată că este conștient de faptul că toate nenorocirile care s-au abătut asupra poporului său în cursul istoriei au drept cauză, întotdeauna și fără excepție, păcatul, călcarea voinței lui Dumnezeu, așa cum este exprimată în Legea Sa.
Autorul face această mărturisire publică și colectivă în speranța că ceva se va schimba în bine în relația dintre popor și Dumnezeu. Se pare că profetul Daniel a citat acest verset în impresionanta să rugăciune de penitență din capitolul 9 al cărții sale: „Doamne, Dumnezeule mare și înfricoșate, Tu, care ții legământul și dai îndurare celor ce Te iubesc și păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire, am fost răi și îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile și orânduirile Tale” ( Daniel 9, 4.5 ).
Mărturisirea păcatului este, în esență, temelia unei relații noi și mântuitoare cu Dumnezeu, punctul „0” de la care putem spera la o nouă viața spirituală plină de binecuvântări cerești. Fără această mărturisire, tot ce vom clădi deasupra va fi clădit pe nisip, iar furtunile inerente ale vieții vor distruge totul.
Dacă numai acest gând l-am reține din Psalmul 106, și anume că orice reformă a vieții spirituale trebuie să înceapă cu mărturisirea păcatelor noastre, atunci am înțelege ceva important. Iar dacă și punem în aplicare acest adevăr, vom fi cu adevărat fericiți.
„Găurile negre” ale istoriei sacre
Rememorând cu inima strânsă momentele de tristă amintire din istoria poporului său, psalmistul pune degetul pe rană. Fără nicio reținere, el precizează care au fost acele „găuri negre” care au cauzat atâtea nenorociri în istoria poporului Israel. Dacă citim cu atenție partea narativă a psalmului, vom observa că autorul folosește câteva verbe care scot în evidență nelegiuirile de care s-a făcut vinovat Israel, nelegiuiri care au atras după ele consecințe dintre cele mai grave.
Un prim verb, repetat de trei ori în cuprinsul psalmului, este „a uita”. Israel a uitat mulțimea îndurărilor lui Dumnezeu ( vers. 7 ), a uitat lucrările Lui ( vers. 13 ) și L-a uitat în final pe Însuși „Dumnezeu, Mântuitorul lor, care făcuse lucruri mari în Egipt” ( vers. 21 ).
Dacă în unele privințe uitarea este o mare binecuvântare, atunci când în discuție sunt relația cu Dumnezeu și obligațiile pe care le avem în cadrul legământului cu El, uitarea devine de-a dreptul un păcat respingător. Este o virtute să uiți răul pe care ți l-a făcut cineva, dar este rușinos să uiți binele care ți s-a făcut. Și cine ne-a făcut mai mult bine în această viața decât Dumnezeu?
Un alt verb repetat de două ori în psalm este „a mânia„: „Au mâniat astfel pe Domnul prin faptele lor și o urgie a izbucnit între ei” ( vers. 29 ). „Ei au mâniat pe Domnul la apele Meriba și Moise a fost pedepsit din pricina lor” ( vers. 32 ).
Contrar prejudecăților existente, Dumnezeul Scripturii nu este un Dumnezeu mânios. Mania nu este nota dominantă a caracterului Său, ci doar o reacție naturală a sfințeniei Sale vis-a-vis de prezența păcatului. Această mânie divină ( față de păcat, nu față de păcătos! ) este de fapt garanția stabilității guvernării divine și a armoniei și fericirii veșnice a ființelor create.
Oare cum ar arăta cerul și pământul în absența mâniei lui Dumnezeu față de prezența păcatului? Ce consecințe ar avea absența ei din manifestările caracterului Său? Dacă Dumnezeu ar închide ochii în fața tuturor nedreptăților săvârșite pe pământ, unde ar duce această slăbiciune a caracterului Său? Greu de imaginat!
Un alt verb care se repetă în trista rememorare a istoriei poporului Israel este „a asculta„: „Au fost neascultători la mare, la Marea Roșie” ( vers. 7 ). „N-au ascultat de glasul Lui” ( vers. 25 ).
Relația dintre Creator și creaturile Sale, dintre Tatăl ceresc și copiii Săi, nu poate exista în absența ascultării. Oricât am fi de savanți în unele domenii, între noi și Creatorul tuturor lucrurilor va rămâne întotdeauna o diferență ce nu va putea fi acoperită. Iar dependența noastră de El, ca Izvor al vieții, al bunăstării, al fericirii și al tuturor binecuvântărilor de care avem nevoie, nu se poate manifesta altfel decât prin ascultare.
Dumnezeu nu ne cere o ascultare lipsită de rațiune, ca în cazul majorității religiilor false, ci ascultarea cerută de la ființele create are întotdeauna o bază rațională. Iar atunci când nu înțelegem întotdeauna de ce Dumnezeu ne cere un anumit lucru, intervine credința și nădejdea că într-o zi El ne va explica de ce ne-a cerut ascultare într-un domeniu sau altul.
Poporul Israel a eșuat în repetate rânduri la capitolul ascultare, iar consecințele au fost dezastruoase. Aceleași consecințe îl așteaptă după colț pe fiecare creștin care repetă trista experiență a poporului ales de altă dată.
În partea narativă a Psalmului 106, autorul folosește o mulțime de verbe pentru a scoate în evidență „găurile negre” ale istoriei sacre:
– „N-au așteptat împlinirea planurilor Lui” ( vers. 13 )
– „I-a apucat pofta în pustie” ( vers. 14 pp. )
– „Au ispitit pe Dumnezeu în pustie” ( vers. 14 up. )
– „Au fost geloși pe Moise” ( vers. 16)
– „Au nesocotit țara desfătărilor lor” ( vers. 24 pp. )
– „N-au crezut Cuvântul Domnului” ( vers. 24 up. )
– „Au cârtit în corturile lor” ( vers. 25 pp. )
– „S-au alipit de Baal-Peor” ( vers. 28 pp. )
– „Au mâncat vite jertfite morților” ( vers. 28 up. )
– „S-au răzvrătit împotriva Domnului” ( vers. 33 )
– „N-au nimicit popoarele pe care le poruncise Domnul să le nimicească” ( vers. 34 )
– „S-au amestecat cu neamurile și au învățat faptele lor” ( vers. 35 )
– „Au slujit idolilor lor, care au fost o cursă pentru ei” ( vers. 36 )
– „Și-au jertfit fii și fiicele la idoli, au vărsat sânge nevinovat, sângele fiilor și fiicelor lor” ( vers. 37.38 )
– „S-au spurcat prin faptele lor” ( vers. 39 pp. )
– „Au desfrânat prin faptele lor” ( vers. 39 up. )
Privind această înlănțuire de păcate, se poate observa cu ușurință creșterea gravității lor. De la uitare, se ajunge la neascultare și provocarea mâniei lui Dumnezeu, pentru ca în final să se atingă apogeul stării de păcat: jertfirea copiilor pe altarele unor idoli păgâni, fapt care este consemnat în Scriptură ca fiind desfrâu spiritual.
Și cum poate fi interpretat desfrâul spiritual altfel decât ca o călcare conștientă și repetată a legământului încheiat între Dumnezeu și poporul Său? În astfel de condiții, oare trebuie să ne surprindă consecințele grave pe care a trebuit să le suporte poporul lui Dumnezeu?
Răspunsul lui Dumnezeu
Paralel cu verbele care scot în evidență păcătoșenia omului, autorul folosește o altă serie de verbe care pun în lumină bunătatea fără margini a lui Dumnezeu, care „nu ne face după păcatele noastre și nu ne pedepsește după fărădelegile noastre” ( Psalmul 103,10 ).
Totuși, făcând lucrul acesta, autorul nu scoate din ecuație pedeapsa divină. Însă aceasta este percepută mai mult ca o suportare a consecințelor naturale ale păcatului, decât ca un blestem trimis de Dumnezeu împotriva păcătoșilor; mai mult ca o disciplinare, decât ca o intenție de nimicire a celor răi.
În pofida căderilor repetate ale poporului Său, Dumnezeu Își manifestă îndurarea față de el și-l scapă din necazurile în care ajunge din cauza neascultării: „Dar El i-a scăpat din pricina Numelui Lui, ca să-Și arate puterea” ( vers. 8 ). „I-a scăpat din mâna celui ce-i ura și i-a izbăvit din mâna vrăjmașului” ( vers. 10 ). „El de mai multe ori i-a izbăvit, dar ei s-au arătat neascultători în planurile lor și au ajuns nenorociți prin nelegiuirile lor” ( vers.43 ).
Dacă este ceva ce ne impresionează în mod special în caracterul sfânt al lui Dumnezeu, determinându-ne să-L iubim și să-L respectăm, acel ceva este mila Sa. Spre finalul psalmului, după ce trece în revistă nenumăratele căderi și nelegiuiri ale poporului său, urmate de pedepsele trimise de Dumnezeu pentru îndreptarea lui, autorul zăbovește asupra acelei trăsături divine care definește Însăși natura Sa: mila. „Dar El le-a văzut strâmtorarea, când le-a auzit strigătele. Și-a adus aminte de legământul Său și a avut milă de ei, după bunătatea Lui cea mare a stârnit pentru ei mila tuturor celor ce-i țineau prinși de război” ( vers. 44‑46 ).
Tocmai această trăsătură definitorie a Tatălui ceresc îi dă curaj psalmistului să spere și să se roage; să se roage și să spere: „Scapă-ne, Doamne, Dumnezeul nostru, și strânge-ne din mijlocul neamurilor ca să lăudăm Numele Tău cel sfânt și să ne fălim cu lauda Ta” ( vers. 47 ).
Și pentru ca psalmul să se încheie într-o simetrie aproape perfectă, dar și într-o notă optimistă, autorul binecuvântă Numele Domnului, a Acelui Dumnezeu care, în pofida păcătoșeniei noastre repetate, are totuși milă față de creaturile Sale: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, din veșnicie în veșnicie! Și tot poporul să zică: „Amin! Lăudați pe Domnul!” ( vers. 48 ).
Să facem și noi lucrul acesta potrivit propriilor noastre experiențe cu Dumnezeu. Să-L lăudăm cu mintea, cu buzele, dar mai ales prin viața noastră!
Lori Balogh
