Psalmul 107 – Un imn de laudă și recunoștință

Psalmul 107 – Un imn de laudă și recunoștință

1. „Lăudați pe Domnul, căci este bun, căci în veac ține îndurarea Lui!”
2. Așa să zică cei răscumpărați de Domnul, pe care i-a izbăvit El din mâna vrăjmașului
3. și pe care i-a strâns din toate țările: de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la mare.
4. Ei pribegeau prin pustie, umblau pe căi neumblate și nu găseau nicio cetate unde să poată locui.
5. Sufereau de foame și de sete; le tânjea sufletul în ei.
6. Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, și El i-a izbăvit din necazurile lor;
7. i-a călăuzit pe drumul cel drept, ca să ajungă într-o cetate de locuit.
8. O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor!
9. Căci El a potolit setea sufletului însetat și a umplut de bunătăți sufletul flămând.
10. Cei ce ședeau în întuneric și în umbra morții trăiau legați în ticăloșie și în fiare,
11. pentru că se răzvrătiseră împotriva cuvintelor lui Dumnezeu, pentru că nesocotiseră sfatul Celui Preaînalt.
12. El le-a smerit inima prin suferință: au căzut, și nimeni nu i-a ajutat.
13. Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, și El i-a izbăvit din necazurile lor.
14. I-a scos din întuneric și din umbra morții și le-a rupt legăturile.
15. O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor!
16. Căci El a sfărâmat porți de aramă și a rupt zăvoare de fier.
17. Nebunii, prin purtarea lor vinovată și prin nelegiuirile lor, ajunseseră nenorociți.
18. Sufletul lor se dezgustase de orice hrană și erau lângă porțile morții.
19. Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, și El i-a izbăvit din necazurile lor;
20. a trimis Cuvântul Său și i-a tămăduit, și i-a scăpat de groapă.
21. O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor!
22. Să-I aducă jertfe de mulțumiri și să vestească lucrările Lui cu strigăte de bucurie.
23. Cei ce se coborâseră pe mare în corăbii și făceau negoț pe apele cele mari,
24. aceia au văzut lucrările Domnului și minunile Lui în mijlocul adâncului.
25. El a zis și a pus să sufle furtuna, care a ridicat valurile mării.
26. Se suiau spre ceruri, se coborau în adânc; sufletul le era pierdut în fața primejdiei.
27. Apucați de amețeală, se clătinau ca un om beat și zadarnică le era toată iscusința.
28. Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, și El i-a izbăvit din necazurile lor.
29. A oprit furtuna, a adus liniștea și valurile s-au potolit.
30. Ei s-au bucurat că valurile s-au liniștit și Domnul i-a dus în limanul dorit.
31. O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor!
32. Să-L înalțe în adunarea poporului și să-L laude în adunarea bătrânilor!
33. El preface râurile în pustiu și izvoarele de apă în pământ uscat,
34. țara roditoare în țară sărată, din pricina răutății locuitorilor ei.
35. Tot El preface pustiul în iaz și pământul uscat în izvoare de ape.
36. Așază acolo pe cei flămânzi, și ei întemeiază o cetate ca să locuiască în ea;
37. însămânțează ogoare, sădesc vii și le culeg roadele.
38. El îi binecuvântează, și se înmulțesc nespus și nu le împuținează vitele.
39. Dacă sunt împuținați și apăsați prin asuprire, nenorocire și suferință,
40. El varsă disprețul peste cei mari și-i face să pribegească prin pustiuri fără drum,
41. dar ridică pe cel lipsit, izbăvește pe cel nevoiaș și înmulțește familiile ca pe niște turme.
42. „Oamenii fără prihană văd lucrul acesta și se bucură, și orice nelegiuire își închide gura!”
43. Cine este înțelept să ia seama la aceste lucruri și să fie cu luare aminte la bunătățile Domnului.”

O capodoperă a literaturii biblice

     Datorită frumuseții sale deosebite și a imaginilor artistice pline de sensibilitate, Psalmul 107 ocupă un loc bine meritat în literatura biblică și universală. Fiind primul psalm din cea de-a cincea Carte a Psalmilor, el a fost conceput pentru a fi cântat în slujbele de la templu, pentru ca mai târziu el să fie folosit în slujbele de la sinagogă cu ocazia Sărbătorii Paștelor.

Nota generală a poemului este cea de mulțumire la adresa lui Dumnezeu, însă găsim în versurile sale și elemente sapiențiale și profetice. Psalmul este un amestec de rugăciune personală și colectivă, un imn de laudă grandios, al cărui mesaj este deosebit de încurajator: omul nu este niciodată singur.

Imnul are o structură complexă, fiind alcătuit din următoarele părți: 1) o introducere ( vers. 1‑3 ), în care cei răscumpărați sunt invitați să-L laude pe Dumnezeu; 2) patru strofe simetrice, fiecare dintre ele fiind construită din patru idei: prezentarea situației critice, rugăciunea pentru izbăvire, eliberarea și mulțumirea ( vers. 4‑31 ); 3) urmează versetele 32‑42, în care structura psalmului se schimbă radical, vorbindu-ne despre binecuvântările revărsate asupra celor neprihăniți și blestemele căzute asupra celor răi; 4) finalul psalmului – un apel adresat celor înțelepți de a înțelege mai profund bunătatea lui Dumnezeu ( vers. 43 ).

Cele patru strofe simetrice ne prezintă patru categorii de oameni aflați în suferință și necaz, scoțând în evidență patru nevoi ale ființei umane: materiale, sufletești, spirituale și nevoi ale oamenilor confruntați cu crize imprevizibile și fără soluții omenești.

Prima strofă ( vers. 4‑9 ) vorbește despre grija lui Dumnezeu față de călătorii în pustie; strofa a doua ( vers. 10‑16 ) zugrăvește imaginea unui Dumnezeu care îi eliberează pe prizonieri; strofa a treia ( vers. 17‑22 ) Îl prezintă pe Dumnezeu ca vindecător, iar în strofa a patra ( vers. 23‑32 ) Îl găsim pe Același Dumnezeu prezentat ca Suveran al mării.

Celebrând izbăvirea oferită de Dumnezeu din diferite necazuri pământești, Psalmul 107 ne oferă posibilitatea de a ne identifica cu trăirile și experiențele autorului său, experiențe care pot deveni și ale noastre. Și care om născut sub soare nu are parte de suferință? Cine dintre muritori trăiește sub un clopot de sticlă, fără să aibă parte de crize existențiale în viață?

Imaginea călătorului epuizat, a întemnițatului fără speranța eliberării, a bolnavului aflat pe patul morții și a marinarilor care se luptă cu furtuna sunt atât de sugestive și poetice încât psalmul poate concura cu cele mai mari capodopere ale literaturii universale.

Minunile relatate în Psalmul 107 pot fi prezente în viața fiecărui om. Este nevoie însă de împlinirea unei condiții: să capitulăm înaintea lui Dumnezeu, încrezându-ne total în puterea și înțelepciunea Sa. Deși nu trebuie să fugim de educație și cultură, și deși nu trebuie să renunțăm la dezvoltarea personală, este bine totuși să ne recunoaștem limitele umane. Iar această recunoaștere ne va aduce mai aproape de Dumnezeu și ne va face mai puternici.

„Lăudați pe Domnul!”

     Marele predicator Spurgeon spunea că „lauda și mulțumirea sunt minimul și totodată supremul pe care putem să-l aducem lui Dumnezeu.” Din cauza naturii umane decăzute, substantivul „laudă” și verbul „a lăuda” au dobândit o nuanță peiorativă. Atunci când nu este justificată și când este pretinsa de cineva fără merite, lauda nu sună deloc bine.

De ce atunci autorii psalmilor ne adresează atâtea îndemnuri de a-L lăuda pe Dumnezeu? Este aceasta o încercare de a-L îmbuna pe Dumnezeu, de a-L face mai înțelegător și binevoitor cu noi, așa cum se întâmplă în religiile păgâne?

Dacă cineva își imaginează că poate câștiga bunăvoința lui Dumnezeu lăudându-L, aducându-I sacrificii și îndeplinind anumite ritualuri ca o compensație la neascultarea față de voința Sa, se înșală amarnic. „Când vă întindeți mâinile”, vorbește Domnul prin profetul Isaia poporului Său, „Îmi întorc ochii de la voi și oricât de mult v-ați ruga, n-ascult, căci mâinile vă sunt pline de sânge” ( Isaia 1,15 ).

În lumina Scripturii, lăuda la adresa lui Dumnezeu are valoare și este primită doar dacă este însoțită de ascultare și izvorăște din convingerea cu privire la măreția și sfințenia caracterului Său. Acesta este motivul pentru care autorul Psalmului 107 adresează îndemnul de a-L lăuda pe Dumnezeu încă din primul vers: „Lăudați pe Domnul, căci este bun, căci în veac tine îndurarea Lui! Așa să zică cei răscumpărați de Domnul, pe care i-a izbăvit El din mâna vrăjmașului” ( vers. 1.2 ).

Atunci când ființa umană, slabă, efemeră și decăzută, conștientizează prin contemplare măreția, puterea și slava caracterului divin, lauda izbucnește în mod natural. Iar dacă ea este însoțită și de ascultare, devine un parfum plăcut pentru inima de Tată a lui Dumnezeu. Care părinte nu se bucură atunci când copiii săi sunt recunoscători și izbucnesc în cuvinte de mulțumire pentru ceea ce au primit de la el?

În atmosfera sfântă a cerului, lăuda la adresa lui Dumnezeu este la fel de naturală ca și bucuria, ca și sfințenia, ca și pacea și armonia. Lăudându-L pe Creator pentru ceea ce a făcut pentru noi, dar mai ales pentru ceea ce este El, nu facem altceva decât să intrăm încă de pe acum în atmosfera atât de luminoasă și caldă a cerului.

„Străini și călători”

     Prima dintre cele patru strofe simetrice ale Psalmului 107 poate fi concentrată într-o sintagmă pe care o folosește autorul Epistolei către evrei: „străini și călători” ( Evrei 11, 13 up. ). Este vorba de acel simțământ pe care, cel puțin o dată în viață, dar mai ales pe pragul mormântului, îl trăiește orice muritor.

Deși psalmistul vorbește la persoana a treia, experiența înstrăinării ne este comună tuturor, căci cu toții simțim că viața pe acest pământ nu este decât o „vale a plângerii” ( Psalmul 84, 6 ) și o „vale a umbrei morții” ( Psalmul 23, 4 ), dincolo de care se află adevărata noastră casa veșnică.

Citind pasajul cuprins între versetele 3 și 9, ne-ar face bine dacă pronumele personal „ei” l-am înlocui cu „noi”. Dar și mai bine ar fi dacă l-am înlocui cu pronumele „eu”. Iată cum ar suna acest pasaj, în nouă versiune personalizată:

     „Eu pribegeam prin pustie, umblam pe căi neumblate și nu găseam nicio cetate unde să pot locui. Sufeream de foame și sete, îmi tânjea sufletul în mine. Atunci, în strâmtorarea mea am strigat către Domnul, și El m-a izbăvit din necazurile mele; m-a călăuzit pe drumul cel drept, ca să ajung într-o cetate de locuit. O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor! Căci El a potolit setea sufletului însetat și a umplut de bunătăți sufletul flămând” ( vers. 3‑9 personalizate ).

Nu știm dacă autorul Psalmului 107 a avut în vedere în acest pasaj experiența prin care a trecut poporul Israel în pustie, în țara nimănui, în drumul spre Țara Promisă. De asemenea, nu știm dacă suferințele erau doar de natură fizică sau și de natură sufletească, și dacă foamea și setea chinuiau doar trupul sau și sufletul deopotrivă.

Un lucru însă îl știm cu certitudine: Când omul flămând și însetat după neprihănire strigă după ajutor, Dumnezeu este întotdeauna gata să-l izbăvească și să-i sature sufletul. Însuși Mântuitorul promite acest lucru: „Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor fi saturați” ( Matei 5, 6 ).

Refrenul celor patru strofe conține esența mesajului din prima parte a psalmului: „Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul și El i-a izbăvit din necazurile lor” ( vers. 6.13.19.28 ). Ideea de bază care se desprinde din acest refren este aceea că Dumnezeu este gata să intervină în favoarea omului, izbăvindu-l din orice criză, atunci când omul capitulează. Când încrederea în propria înțelepciune și putere este înlocuită cu încrederea în înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu, izbăvirea este aproape. Este chiar la ușă.

Când, ajuns pe fundul mării, în pântecele unui pește uriaș, profetul Iona a capitulat, recunoscând: „Mântuirea vine de la Domnul” ( nu de la oameni! ), Scriptura spune că „Domnul a vorbit peștelui, și peștele a vărsat pe Iona pe pământ” ( Iona 2, 9.10 ).

Când te simți „străin și călător” pe pământ, când sufletul îți flămânzește după alte valori decât cele pe care ți le oferă această lume, când simți că rătăcești departe de adevărata ta casă, nu-ți rămâne decât o singură opțiune: să strigi la Domnul în rugăciune. Iar El nu va întârzia să-ți răspundă, săturându-ți sufletul și călăuzindu-te pe calea spre adevăratul tău cămin: căminul ceresc.

„În umbra morții”

     Cineva spunea, mai în glumă, mai în serios, că cel mai periculos lucru în lume este viața. De ce? Pentru că în fiecare clipă există posibilitatea să mori. Același adevăr, de data aceasta exprimat cât se poate de serios, îl enunță și David în Psalmul 23, asemănând viața cu o „vale a umbrei morții”. Deși ne bucurăm de fiecare clipă de viață, în această „vale” înaintăm sub „umbra morții”, care ne pândește după fiecare colț de stradă, după fiecare colț de existență.

Cea de-a doua strofă a Psalmului 107 ne vorbește de cei care trăiesc „în întuneric și în umbra morții, legați în ticăloșie și în fiare” ( vers. 10 ). Cine sunt aceștia? Toți oamenii, fără excepție! De ce au ajuns în această situație? Pentru că primii noștri părinți s-au răzvrătit împotriva cuvintelor lui Dumnezeu și au nesocotit sfatul Celui Prea înalt ( vers. 11 ) dat în grădina Edenului. De atunci, de la acea alegere nefastă a primilor oameni, cu toții ne-am născut în întunericul păcatului, „legați în ticăloșie și în fiare” de puterea lui.

Există speranță în acest caz? Același refren încurajator ne aduce nădejdea eliberării: „Atunci, în strâmtorarea lor au strigat către Domnul, și El i-a izbăvit din necazurile lor. I-a scos din întuneric și din umbra morții și le-a rupt legăturile” ( vers. 13.14 ).

Din întunericul morții în care ne naștem cu toții, fără excepție, avem șansa să devenim „lumina lumii” ( vezi Matei 5,14 ); din „robi ai păcatului”, „legați în ticăloșie și în fiare”, avem privilegiul să devenim liberi. Căci „dacă Fiul vă face slobozi, veți fi cu adevărat slobozi” ( Ioan 8,36 ).

Pentru a ne elibera din întunericul ignoranței, al păcatului și al morții, Dumnezeu este dispus să facă orice sacrificiu. Chiar să sfărâme „porți de aramă” și să rupă „zăvoare” de fier” ( vers. 16 ). Dacă pentru a ne elibera din această cruntă robie El a fost dispus să-L ofere că jertfă pe unicul său Fiu, cum nu ne va da împreună cu El toate lucrurile?

Dacă îți simți viața cufundată în întuneric spiritual, dacă încă mai ești rob al vreunui viciu degradant, Dumnezeu este dispus să te elibereze și să facă din tine o lumină pentru lume. Este minunea pe care doar un Creator o poate face. Dar pentru aceasta, trebuie să capitulezi înaintea Lui, spunându-I: „Doamne, nu eu, ci doar Tu!”

Nebunie spirituală

     Din perspectiva biblică, nebunia este mai mult decât o dereglare a facultăților mintale. Oameni aparent echilibrați, pe care-i admirăm pentru logica exprimării și forța argumentației, pot fi priviți de cer ca nebuni din punct de vedere spiritual.

Bogatul căruia îi rodise țarina din pilda Domnului nu era un dezechilibrat mintal ( vezi Luca 12, 16‑21 ). Dimpotrivă, succesul în afaceri și prosperitatea de care se bucura îl recomandau ca fiind un om inteligent din perspectiva lumii. Privind însă la lăcomia, egoismul și dezinteresul acestui om față de nevoile altora, cerul îl consideră nebun: „Dar Dumnezeu i-a zis: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul, și lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?” ( Luca 12,3 ).

De asemenea, Psalmul 14 ne vorbește despre un alt gen de „nebunie”: nebunia necredinței: „Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu” ( Psalmul 14,1 ). Despre o astfel de nebunie spirituală ne vorbește autorul în cea de-a treia strofă a psalmului 107: „Nebunii, prin purtarea lor vinovată și prin nelegiuirile lor, ajunseseră nenorociți. Sufletul lor se dezgustase de orice hrană și erau lângă porțile morții” ( vers. 17.18 ).

Faptul că în acest pasaj este vorba de nebunia spirituală și nu de cea fizică este evident. Acești „nebuni” sunt vinovați pentru purtarea lor nelegiuită, ceea ce nu este valabil în cazul nebuniei fizice.

Cum poate fi privită răzvrătirea lui Lucifer în cer dacă nu ca o nebunie? Și cum poate fi privită alegerea greșită a primilor noștri părinți de a-l asculta pe șarpe și nu pe Creator, dacă nu tot ca o nebunie? Dar noi, când știm ce este drept și bine de făcut, și totuși alegem calea nedreptății și a răului, nu dovedim că suntem atinși de aceeași teribilă boala sufletească?

Există speranță pentru cei atinși de nebunia spirituală? Același refren încurajator ne asigură: Da, există speranță și în acest caz: „Atunci, în strâmtorarea lor au strigat către Domnul, și El i-a izbăvit din necazurile lor, a trimis Cuvântul Său, i-a tămăduit și i-a scăpat de groapă” ( vers. 19 ).

Îți simți uneori sufletul dezechilibrat din cauza alegerilor greșite pe care le-ai făcut în viață? Dorești din nou să te bucuri de echilibru sufletesc și armonie pe toate planurile? Dumnezeu este gata să-ți vindece sufletul. Iar medicamentul cel mai bun în acest caz este Cuvântul Său. Citește-l! Studiază-l! Asimilează-l! Trăiește-l! Și tot ce a fost amar în viața ta până acum, va rămâne doar o amintire tristă.

Furtună pe marea vieții

     Cea de-a patra strofă a Psalmului 107 ne este atât de familiară. Imaginea marinarilor care se luptă cu furtuna pe mare pentru a supraviețui este cea mai potrivită pentru a ilustra ideea de luptă pentru supraviețuire.

Desigur, au existat și vor exista și cazuri reale de furtună pe mare și de izbăvire din primejdia morții prin înec. Ucenicii care traversau Marea Galileii, surprinși de o furtună teribilă, au cunoscut din plin groaza morții, dar și bucuria izbăvirii de la o moarte sigură ( vezi Luca 8, 22‑25 ). Psalmistul însă țintește mult mai departe și mai profund în această a patra strofă. El vizează furtunile iscate din senin pe marea vieții, care amenință nu doar echilibrul și fericirea noastră în această viață, ci chiar viața veșnică.

În astfel de crize imprevizibile, trăim aceleași simțăminte pe care le descrie atât de artistic autorul Psalmului 107: „Se suiau spre ceruri, se pogorau în adânc, sufletul le era pierdut în fața primejdiei. Apucați de amețeală, se clătinau ca un om beat și zadarnică le-a fost toată iscusința” ( vers. 26.27 ).

Pendularea între viață și moarte, pierderea speranței, dezorientarea, pierderea echilibrului psihic și conștiența că nu mai aveau nicio soluție la criza în care se afundau tot mai adânc sunt simptome ale unei crize fără ieșire, în care simțim că barca existenței noastre este gata să se scufunde.

Există speranță pentru cei ce traversează astfel de furtuni pe marea vieții? Desigur! „Atunci, în strâmtorarea lor au strigat către Domnul, și El i-a izbăvit din necazurile lor. A oprit furtuna, a adus liniștea și valurile s-au potolit. Ei s-au bucurat ca vânturile s-au liniștit și Domnul i-a dus în limanul dorit” ( vers. 28‑30 ).

Poate chiar în aceste momente treci printr-o furtună de felul acesta. S-a iscat din senin, când te așteptai cel mai puțin, și simți corabia căminului tău, a profesiei tale, a viitorului tău, în final a întregii tale vieți scufundându-se. Nu dispera! Vestea cea bună pe care ne-o aduce Psalmul 107 este aceea că niciodată nu suntem singuri.

Dumnezeu ne încearcă, dar nu ne părăsește; ne disciplinează, dar nu renunță la noi. Și vei vedea atunci cum, ca prin minune, valurile furioase se liniștesc, iar corabia vieții tale va pluti liniștită spre limanul mult dorit. Crezi lucrul acesta?

„O, de ar lăuda oamenii pe Domnul!”

     Cât de bun este Dumnezeu! În toate cele patru strofe ale Psalmului 107, Dumnezeu este prezentat întotdeauna ca Cel care izbăvește, salvează, restaurează și mântuiește. Chiar dacă îngăduie încercarea în viața oamenilor, El nu-i abandonează, cu excepția cazului în care aceștia Îl părăsesc definitiv și irevocabil.

Cea de-a doua parte a Psalmului 107 se concentrează asupra a ceea ce face Dumnezeu în favoarea copiilor Săi. Versetele finale ale psalmului reprezintă o pendulare între binecuvântarea celor neprihăniți și pedepsirea celor nelegiuiți, aducând argumente în favoarea dreptății lui Dumnezeu.

În timp ce El „preface râurile în pustiu și izvoarele de apă în pământ uscat, țara roditoare în țară sărată din pricina răutății locuitorilor ei”, tot El preface „pustiul în iaz și pământul uscat în izvoare de apă” pentru credincioșii Săi ( vers. 33‑35 ). În timp ce „flamanzii” după neprihănire sunt conduși în cetatea pregătită de Dumnezeu pentru ei, pentru ca să se bucure de binecuvântările Domnului ( vers. 36‑38 ), în timp ce Dumnezeu „ridică pe cel lipsit, izbăvește pe cel nevoiaș și înmulțește familiile ca pe niște turme” ( vers. 41 ), cei care-i asupresc au parte de disprețul lui Dumnezeu, făcându-i să pribegească prin „pustiuri fără drum” ( vers. 40 ).

Și dacă în această viață nu întotdeauna este evidentă diferența dintre cel bun și cel rău, între cel ce-I slujește lui Dumnezeu din dragoste și cel ce nu-I slujește, cu siguranță că va veni ziua în care se va face dreptatea absolută. Atunci „oamenii fără prihană văd lucrul acesta și se bucură, și orice nelegiuire își închide gura” ( vers. 42 ).

Ziua dreptății lui Dumnezeu, ziua mântuirii celor neprihăniți, ziua restaurării armoniei universale – aceasta este „lumina de la capătul tunelului” pe care-l traversăm în această „vale a umbrei morții” ( Psalmul 23, 4 ). Însă pentru a privi spre acest moment, se cere înțelepciune. Iar psalmistul ne invită pe toți să dobândim această înțelepciune venită de sus, contemplând „bunătățile Domnului”, studiind Cuvântul Său și admirând caracterul Sau sfânt: „Cine este înțelept, să ia seama la aceste lucruri, și să fie cu luare aminte la bunătățile Domnului!” ( vers. 43 ).

Iar dacă vreunuia dintre noi îi lipsește înțelepciunea, „s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă și fără mustrare, și ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credință, fără să se îndoiască deloc, pentru că cine se îndoiește, seamănă cu valul mării, tulburat și împins de vânt încoace și încolo. Un astfel de om să nu se aștepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât și nestatornic în toate căile sale” ( Iacov 1, 5‑7 ).

Lori Balogh