Psalmul 109 – Laudă și recunoștință în mijlocul încercărilor

Psalmul 109 – Laudă și recunoștință în mijlocul încercărilor

Către mai-marele cântăreților. Un psalm al lui David

1. „Dumnezeul laudei mele, nu tăcea!
2. Căci potrivnicii au deschis împotriva mea o gură rea și înșelătoare, îmi vorbesc cu o limbă mincinoasă,
3. mă înconjoară cu cuvântări pline de ură și se războiesc cu mine fără temei.
4. Pe când eu îi iubesc, ei îmi sunt potrivnici, dar eu alerg la rugăciune.
5. Ei îmi întorc rău pentru bine și ură pentru dragostea mea.
6. Pe vrăjmașul meu pune-l sub stăpânirea unui om rău și un pârâș să stea la dreapta lui!
7. Când va fi judecat, să fie găsit vinovat și rugăciunea lui să treacă drept un păcat!
8. Puține să-i fie zilele la număr și slujba să i-o ia altul!
9. Să-i rămână copiii orfani și nevastă-sa văduvă!
10. Copiii lui să umble fără niciun căpătâi și să cerșească, să-și caute pâinea departe de locuința lor dărâmată!
11. Cel ce l-a împrumutat să-i pună mâna pe tot ce are și străinii să-i jefuiască rodul muncii lui!
12. Nimeni să nu mai țină la el și nimeni să n-aibă milă de orfanii lui!
13. Urmașii lui să fie nimiciți și să li se stingă numele în neamul următor!
14. Nelegiuirea părinților săi să rămână că aducere-aminte înaintea Domnului și să nu se șteargă păcatul mamei lui!
15. Domnul să-i aibă totdeauna înaintea ochilor, ca să le șteargă pomenirea de pe pământ,
16. pentru că nu și-a adus aminte să facă îndurare, pentru că a prigonit pe cel nenorocit și pe cel lipsit, până acolo încât să omoare pe omul cu inima zdrobită!
17. Îi plăcea blestemul: să cadă asupra lui! Nu-i plăcea binecuvântarea: să se depărteze de el!
18. Se îmbracă cu blestemul cum se îmbracă cu haina lui, îi pătrunde ca apa înăuntrul lui, ca untdelemnul în oase!
19. De aceea, să-i slujească de veșmânt ca să se acopere, de încingătoare cu care să fie totdeauna încins!
20. Aceasta să fie, din partea Domnului, plata vrăjmașilor mei și a celor ce vorbesc cu răutate de mine!
21. Iar Tu, Doamne, Dumnezeule, lucrează pentru mine din pricina Numelui Tău, căci mare este bunătatea Ta; izbăvește-mă!
22. Sunt nenorocit și lipsit și îmi e rănită inima înăuntrul meu.
23. Pier ca umbra gata să treacă, sunt izgonit ca o lăcustă.
24. Mi-au slăbit genunchii de post și mi s-a sleit trupul de slăbiciune.
25. Am ajuns de ocara lor; când mă privesc ei, dau din cap.
26. Ajută-mi, Doamne, Dumnezeul meu! Scapă-mă prin bunătatea Ta!
27. Și să știe că mâna Ta, că Tu, Doamne, ai făcut lucrul acesta!
28. Măcar că ei blestemă, Tu binecuvântează; măcar că se ridică ei împotriva mea, vor fi înfruntați, iar robul Tău se va bucura.
29. Potrivnicii mei să se îmbrace cu ocară, să se acopere cu rușinea lor cum se acoperă cu o manta!
30. Voi lăuda foarte mult cu gura mea pe Domnul, Îl voi mări în mijlocul mulțimii,
31. căci El stă la dreapta săracului ca să-l izbăvească de cei ce-l osândesc.”

Un psalm avertisment

     În contextul unei religii elevate ca cea mozaică, avându-L în centrul ei pe Dumnezeul iubirii, Psalmul 109 este dificil de interpretat. Prezența imprecațiilor ( blestemelor ) în versurile sale este greu de armonizat, nu doar cu învățăturile Noului Testament, care ne îndeamnă să binecuvântăm în loc să blestemam ( vezi Romani 12,14; Matei 5, 43.44 ), ci și cu cele ale Vechiului Testament. Acestea îi îndemnau pe evrei să nu se răzbune pe vrăjmașii lor, dimpotrivă să-și iubească aproapele ca pe ei înșiși ( vezi Leviticul 19,18 ).

Psalmul începe cu o lamentație personală, care se transformă treptat într-o denunțare a răului, atingând apogeul în versurile care conțin blesteme îndreptate împotriva celor răi. Aceste blesteme nu trebuie interpretate ca fiind niște săgeți ale urii, ci mai degrabă ca o expresie a nevoii de dreptate într-o lume în care cei neprihăniți sunt prigoniți de cei nelegiuiți, și în care binele este răsplătit cu rău.

Menit probabil să fie cântat la serviciile de cult de la sanctuar, iar mai târziu la templu, Psalmul 109 este, în esență, un avertisment solemn dat celor care iubesc nonvalorile, în timp ce urăsc adevăratele valori ale cerului, răspunzând iubirii cu ură. Poate din acest motiv, Noul Testament aplică acest psalm la tragica experiență a ucenicului trădător Iuda ( vezi Fapte 1,16‑20 ).

Din punct de vedere structural, psalmul este alcătuit din trei părți:

– Versetele 1‑5 conțin o rugăciune de implorare a lui Dumnezeu, ca El să acorde ajutor poporului.

– Versetele 6‑20 reprezintă o invocare a pedepsei divine peste cei răi.

– Versetele 21‑31 conțin o cântare de laudă și mulțumire, după o cerere de eliberare.

„Dumnezeul laudei mele”

     În numeroșii psalmi pe care i-a scris, David I se adresează lui Dumnezeu cu apelative din cele mai diverse: „Dumnezeul meu” ( Psalmul 42,5 ), „Dumnezeul mântuirii mele” ( Psalmul 25,5 ), „Stânca mea”, „Cetățuia mea”, „Ocrotitorul meu” ( Psalmul 31, 3.4 ), „Mântuirea mea” ( Psalmul 38, 22 ), „Ajutorul meu” ( Psalmul 62,2 ), „Tăria mea” ( Psalmul 59,17 ), „Turnul meu de scăpare” ( Psalmul 62,6 ).

Fiecare dintre aceste apelative oglindește nevoia pe care o simțea psalmistul în acea împrejurare, dar și starea sa sufletească. De fiecare dată, ne surprinde în mod plăcut relația profundă dintre el și Dumnezeu. Pentru David, Dumnezeu nu este doar al poporului său, prezent doar în timpul ceremoniilor religioase, ci este Unul care Se implică zi de zi în viața fiecărui om.

Apelativul pe care-l folosește psalmistul în debutul Psalmului 109 este însă cu totul deosebit: „Dumnezeul laudei mele.” Ceea ce ne surprinde nu este apelativul ca atare, căci cunoaștem din Scripturi că David și-a format un mod de viață din a-L lăuda pe Dumnezeu, manifestând față de El recunoștință și mulțumire zi de zi.

Surprinzător este însă cadrul în care Îl numește pe Creator în felul acesta: „Dumnezeul laudei mele, nu tăcea! Căci protivnicii au deschis împotriva mea o gura rea și înșelătoare, îmi vorbesc cu o limbă mincinoasă, mă înconjoară cu cuvântări pline de ură și se războiesc cu mine fără temei” ( vers. 1‑3 ).

Cum poți să-L lauzi pe Dumnezeu în astfel de împrejurări? Cum poate inima să cânte imnuri de bucurie și recunoștință când ești înconjurat de oameni răi și ipocriți, care te pândesc la fiecare pas pentru a-ți face rău?

Răspunsul la astfel de întrebări reprezintă una dintre cele mai grele, dar și una din cele mai importante lecții de viață pentru un credincios: În lauda, mulțumirea și recunoștința la adresa lui Dumnezeu se află secretul celor mai neașteptate biruințe ale credinciosului. Cum se explică acest lucru?

Atunci când Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru binecuvântări deja primite este una. Însă când facem același lucru în avans, înainte ca să vedem cu ochii noștri, să auzim cu urechile noastre și să pipăim cu mâinile noastre acele binecuvântări și soluții oferite de El, este cu totul altceva.

A-I mulțumi lui Dumnezeu și a-L lăuda pentru niște binecuvântări pe care încă nu le-ai primit, aceasta înseamnă credința vie, adevărată și profundă. Iar Dumnezeu nu poate să rămână indiferent față de o astfel de credință. Încrederea ca de copil a celor care se apropie de El va fi întotdeauna onorată, pentru ca lauda, recunoștința și mulțumirea care I se aduc să nu fie doar vorbe în vânt, fără acoperire.

Iată de ce David, chiar dacă trecea printr-o criză majoră a vieții lui, nu încetează să-L laude pe Dumnezeul său, pe care-L numește „Dumnezeul laudei mele”. Și aceasta nu din complezență sau din vreun interes meschin, ci din toată inima lui.

„Dar eu alerg la rugăciune”

     Nu cunoaștem amănunte despre necazurile și suferințele pe care le îndura psalmistul în momentul scrierii Psalmului 109. Faptul că David nu amintește nume și nu vorbește despre situații concrete pe care urmașii săi le-ar putea identifica, dovedește că intenția lui nu era să critice anumite persoane pentru răutatea și ipocrizia lor, ci doar să demaște păcatul acestora în formele sale cele mai respingătoare.

Chiar și sub acest aspect, vedem eleganța procedurii lui David, precum și delicatețea caracterului său. Nu întâmplător, el a fost numit de Însuși Dumnezeu „om după inima Mea” ( 1 Samuel 13,14; Fapte 13, 22 ), un om care a oglindit caracterul divin într-un mod mai deosebit decât alții.

Mulțimea vrăjmașilor săi, răutatea, ipocrizia și ingratitudinea acestora nu l-au împiedicat pe psalmist să continue să-i iubească și să le facă tot binele pe care-l putea face: „Pe când eu îi iubesc, ei îmi sunt protivnici; dar eu aleg la rugăciune. Ei îmi întorc rău pentru bine și ură pentru dragostea mea” ( vers. 4.5 ).

La scara propriei sale existențe, David a trăit în avans marea durere simțită de Mântuitorul lumii care „a venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit” ( Ioan 1,11 ). Ceea ce a trăit psalmistul în sfera sa de activitate: durerea de a-i iubi pe cei de lângă el și de a primi ca răspuns ură din partea lor, a fost doar o mică anticipare a ceea ce urma să trăiască Christos în mijlocul omenirii pe care a venit să o salveze cu prețul propriei Sale vieți.

Nu poate exista o durere sufletească mai mare ca aceea în care dragostea ta sinceră și profundă pentru cineva să fie răsplătită cu ură și răutate. De o astfel de experiență dureroasă a avut parte Mântuitorul lumii la scară planetară; de o astfel de experiență a avut parte și David în sfera propriei sale existențe; și de o astfel de experiență probabil vom avea și noi parte în anumite momente ale vieții.

Însă când dragostea izvorâtă dintr-o inimă sinceră este împiedicată să se reverse liber din cauza urii celui pe care-l iubești, presiunea sufletească crește până la un punct critic. Și, dacă nu ar exista o „supapă de siguranță” care să permită eliberarea presiunii interioare acumulate, s-ar ajunge în mod inevitabil la dezastre sufletești.

Din fericire, David cunoștea calea eliberării sufletului său: rugăciunea. Este deosebit de sugestivă exprimarea sa în legătură cu rugăciunea: „Eu aleg la rugăciune”. Această „alergare” la rugăciune denotă urgența situației. Rugăciunea înseamnă pentru el acel „serviciu de urgență” la care apelează, pentru ca în viața lui să nu se producă un dezastru.

Însă aceasta „alergare” ne mai sugerează ceva: David cunoștea bine „cărarea” aceasta. Nu alerga la întâmplare, pe căi neumblate și nebătătorite, ci pe căi cunoscute. Asemenea lui Daniel, care a continuat să se roage de trei ori pe zi chiar și în condițiile poruncii aspre a împăratului, David nu a făcut altceva decât să continue relația sa cu cerul pe aceleași cărări ale rugăciunii ca și mai înainte.

După cum în viața de zi cu zi un examen nu poate fi luat în ultima clipă, tot la fel, în viața spirituală, biruințele nu se obțin dacă ne rugăm puțin, ocazional și fără consistență. „Eu alerg la rugăciune” – iată un motto potrivit pentru fiecare dintre noi! Dacă va fi pus în practică, el va face din noi, din mine și din tine, oameni după inima lui Dumnezeu.

Imprecațiile unui om al lui Dumnezeu

     Probabil că partea cea mai dificilă din Psalmii lui David este cea în care întâlnim blesteme rostite împotriva celor răi. Mai ales pentru noi, care trăim în lumina învățăturilor Mântuitorului și ale apostolilor Săi, prezența imprecației în limbajul unui copil al lui Dumnezeu este de neconceput.

În memorabilă Sa Predică de pe Munte, Iisus ne învață să avem o atitudine iubitoare, clară și fără echivoc față de vrăjmașii noștri, fie declarați, fie ascunși: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său și peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” ( Matei 5, 44.45 ).

Apostolul Pavel, de partea sa, întărește această învățătură, dându-i și mai mare forță: „Binecuvântați pe cei ce vă prigonesc; binecuvântați și nu blestemați” ( Romani 12,14 ). Cum ne explicăm atunci faptul că David rostește în Psalmul 109 o serie de blesteme la adresa vrăjmașilor săi? Cum poate un om după inima lui Dumnezeu, chemat să-i iubească chiar și pe vrăjmașii săi, să blesteme?

Versetele 6‑20 conțin o serie de imprecații, care, dacă nu sunt înțelese în contextul lor, ar putea să reprezinte o „piatră de poticnire” pentru mulți dintre noi. Să le analizăm cu atenție și să încercăm să-l înțelegem pe David, care, deși era un „om după inima lui Dumnezeu”, nu era totuși un sfânt, un om desăvârșit, fără defecte și slăbiciuni.

Un prim amănunt, pe care deja l-am subliniat, este cel legat de atitudinea sufletească a psalmistului față de vrăjmașii săi: „Pe când eu îi iubesc, ei îmi sunt protivnici… Ei îmi întorc rău pentru bine și ură pentru dragostea mea” ( vers. 4.5 ).

Așadar, David nu îi ura pe vrăjmașii săi, așa cum se întâmplă de obicei când cineva rostește un blestem asupra unui semen de-al său. În concepția noastră, blestemul este întotdeauna însoțit de ură. Totuși, în cazul psalmistului, această asociere nu este probată. Iubindu-și vrăjmașii, David dovedește că este cu adevărat o oglindire a Chipului lui Dumnezeu.

Al doilea detaliu care trebuie scos în evidență este faptul că David nu se răzbună singur pe vrăjmașii săi, deși, în calitate de împărat, ar fi avut autoritatea și mijloacele să o facă. În schimb, el Îi încredințează lui Dumnezeu actul restabilirii dreptății, exact la fel cum ne va învață apostolul Pavel cu circa un mileniu mai târziu: „Nu întoarceți nimănui rău pentru rău… Prea iubiților, nu vă răzbunați singuri, ci lăsați să se răzbune mânia lui Dumnezeu, căci este scris: „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti”, zice Domnul… Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine” ( Romani 12, 17.19.21 ).

Un al treilea detaliu de care trebuie să ținem cont atunci când încercăm să înțelegem prezența imprecației în Vechiul Testament este cel legat de un specific al limbii ebraice. În ebraica veche, conjunctivul verbelor se suprapune cu viitorul lor. Astfel, când întâlnim expresia: „Blestemat să fie…”, înțelesul real este: „Blestemat va fi…”. Diferența de nuanță între cele două forme este evidentă.

Dacă spunem: „Blestemat să fie…”, această exprimare dă aparența unei săgeți otrăvite pe care cineva o trimite spre semenul său, pe care-l consideră vrăjmaș. Dacă, dimpotrivă, spunem: „Blestemat va fi…”, nuanța este cu totul alta. În acest caz, nu mai este vorba de săgeți otrăvite trimise spre semenii noștri, ci doar de o enunțare a consecințelor pe care le vor suporta în mod natural din cauza răutății lor.

Iar atunci când îi vorbești semenului tău despre consecințele pe care le va suporta din cauza răutății lui, o poți face cu dragoste și cu lacrimi în ochi. La fel cum făcea Însuși Domnul când, având în ochi lacrimi de durere, îi gonea pe negustorii din templu, mustrându-i: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune. Dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari” ( Matei 21, 13 ).

Dacă încercăm să înțelegem imprecațiile lui David din această perspectivă, atunci lucrurile se schimbă radical. Iubindu-și vrăjmașii, refuzând să-și facă singur dreptate și încredințând în mâinile lui Dumnezeu restaurarea dreptății, el nu face altceva decât să le arate acestora urmările grave ale comportamentului lor.

Dacă nu-și vor îndrepta căile și vor continua pe drumul lor neabătut, David îi avertizează, cu lacrimi în ochi și cu toată dragostea sa mărturisită, că vor avea parte de multe suferințe și surprize neplăcute în viață. „Aceasta să fie ( se poate citi și „Aceasta va fi” ) din partea Domnului plata vrăjmașilor mei, a celor ce vorbesc cu răutate de mine!” ( vers. 20 ).

O rugăciune arzătoare

     Psalmul 109 se încheie cu o rugăciune arzătoare, o invocare a intervenției lui Dumnezeu în favoarea autorului: „Iar Tu, Doamne, Dumnezeule, lucrează pentru mine din pricina Numelui Tău, căci mare este bunătatea Ta; izbăvește-mă!” ( vers. 21 ).

Temelia încrederii că rugăciunea îi va fi ascultată nu se află nici în meritele sale, nici în renumele său de împărat, ci doar în bunătatea lui Dumnezeu și în credincioșia Lui față de promisiunile făcute copiilor Săi.

Imaginile folosite de psalmist pentru a-și descrie „inima rănită” arătă cât de mare era suferința provocată de vrăjmașii săi, probabil foști prieteni și colaboratori, care s-au întors cu răutate împotriva sa: „Sunt nenorocit și lipsit, și îmi este rănită inima înăuntrul meu. Pier ca umbra gata să treacă, sunt izgonit ca lăcusta. Mi-au slăbit genunchii de post și mi s-a sleit trupul de slăbiciune. Am ajuns de ocara lor; când mă privesc ei, dau din cap” ( vers. 22‑25 ).

Chiar dacă a primit lovituri grele și nemeritate din partea unor oameni care i-au fost cândva apropiați, David își găsește echilibrul sufletesc doar în relația sa cu Dumnezeu: „Măcar că ei blestemă, Tu binecuvântează; măcar că ei se ridică împotriva mea, vor fi înfrânți, iar robul Tău se va bucura” ( vers. 28 ).

De ce se va bucura David? De răul de care vor avea parte vrăjmașii săi? Nicidecum ! El se va bucura că dreptatea va fi restabilită și că binele va învinge răul. De aceea, lauda lui la adresa lui Dumnezeu nu încetează, devenind pentru el nu un exercițiu religios ocazional, ci un adevărat mod de viață: „Voi lăuda foarte mult cu gura mea pe Domnul, Îl voi mări în mijlocul mulțimii, căci El stă la dreapta săracului, ca să-l izbăvească de cei ce-l osândesc” ( vers. 30.31 ).

Cât echilibru și câtă pace pot fi întâlnite în viața unui adevărat copil al lui Dumnezeu! Câtă nefericire și disarmonie caracterizează viața celor răi, a celor care întorc spatele lui Dumnezeu, singurul Izvor al fericirii lor!

Din care categorie facem parte? Alegerea ne aparține.

Lori Balogh