Psalmul 111 – Memorialul Creației

Psalmul 111 – Memorialul Creației

1. „Lăudați pe Domnul! Voi lăuda pe Domnul din toată inima mea, în tovărășia oamenilor fără prihană și în adunare.
2. Mari sunt lucrările Domnului, cercetate de toți cei ce le iubesc!
3. Strălucire și măreție este lucrarea Lui, și dreptatea Lui ține în veci!
4. El a lăsat o aducere-aminte a minunilor Lui, Domnul este îndurător și milostiv.
5. El a dat hrană celor ce se tem de El; El Își aduce pururea aminte de legământul Lui.
6. El a arătat poporului Său puterea lucrărilor Lui, căci le-a dat moștenirea neamurilor.
7. Lucrările mâinilor Lui sunt credincioșie și dreptate; toate poruncile Lui sunt adevărate,
8. întărite pentru veșnicie, făcute cu credincioșie și neprihănire.
9. A trimis poporului Său izbăvirea, a așezat legământul Său în veci; Numele Lui este sfânt și înfricoșat.
10. Frica Domnului este începutul înțelepciunii; toți cei ce o păzesc au o minte sănătoasă și slavă Lui ține în veci.”

Psalmi gemeni

     Psalmii 111 și 112 sunt considerați psalmi gemeni. Fiecare dintre ei este alcătuit din 22 de rânduri, fiecare rând începând cu o literă a alfabetului ebraic ( Alef, Bet, Ghimel, Dalet, He, Waw, Zain, Heț, Țeț, Iod, Kaf, Lamed, Mem, Nun, Samek, Ain, Pe, Tade, Qof, Res, Sin și Tau ). Pentru acest motiv, cei doi psalmi sunt psalmi alfabetici ( acrostih ), ambii începând cu aceeași chemare de a-L lăuda pe Dumnezeu: „Aleluia!” ( de la ebraicul „Halel Yah”, tradus cu „Lăudați pe Domnul!” ).

Psalmul 111 proclamă suveranitatea lui Dumnezeu peste întreaga Creație, suveranitate marcată de un memorial al lucrărilor Sale, „o aducere aminte a minunilor Lui” ( vers. 4 ). În timp ce psalmistul contemplă minunile Creației, el este cuprins de sentimente profunde de adorare a Creatorului, căruia Îi aduce laude, mulțumiri și o profundă recunoștință.

Însă, pe lângă adorarea lui Dumnezeu, autorul aduce în poemul său și elemente sapiențiale, încheind cu îndemnul de a căuta înțelepciunea prin temere de Dumnezeu, singura cale de a dobândi o minte echilibrată și o viață împlinită.

Puterea exemplului personal

     Orice îndemn spre mai bine și frumos are valoarea lui. Iar atunci când este vorba de relația cu Dumnezeu, valoarea oricărui îndemn de a ne apropia de El și de a-I semăna în caracter este cu atât mai mare.

Ca și în cazul altor psalmi, autorul deschide seria gândurilor și sentimentelor pe care dorește să le exprime cu îndemnul „Lăudați pe Domnul!” ( vers. 1 ). Este însă ușor să dai îndemnuri, legând câteva cuvinte pe care le adresezi cuiva din apropiere. Mai greu este să cunoști din propria ta experiență valoarea acelui îndemn. Doar atunci, și numai în acest caz, sfatul, îndemnul și învățătura au cu adevărat putere de convingere.

Iată de ce psalmistul, oricare ar fi acesta, alături de îndemnul de a-L lăuda pe Dumnezeu, adresat contemporanilor săi, dar și generațiilor viitoare, adaugă și propria sa experiență: „Voi lăuda pe Domnul din toată inima mea, în tovărășia oamenilor fără prihană și în adunare” ( vers. 1 ).

În acest vers avem exprimat angajamentul personal al autorului de a-L lăuda pe Domnul. Deoarece nu face nicio precizare cu privire la timp, înțelegem că acest angajament este pentru totdeauna, nu doar pentru o zi, un an sau o altă perioada definită de timp. Și pentru că acest angajament este pentru toată viața, el face ca actul de a-L lăuda pe Dumnezeu să devină un adevărat mod de viață pentru el.

În legătură cu închinarea prin laudă a psalmistului, ni se dau câteva detalii care merită să fie reținute. În primul rând, autorul psalmului își propune să-L laude pe Domnul din toată inima lui. El știe că o închinare cu o jumătate de inima nu are nicio valoare, căci nu este primită de cer. Autorul mai știe că sinceritatea în închinare este o condiție de bază pentru ca ea să fie primită de Dumnezeu. Oricare alt motiv: rutină, interesele meschine, sau dorința de a ne pune bine cu cerul, fac din lauda noastră un lucru odios în ochii lui Dumnezeu.

Cei care se îndoiesc de acest lucru ar fi bine să-și reamintească cele afirmate de autorul Proverbelor: „Dacă cineva își întoarce urechea ca să n-asculte Legea, chiar și rugăciunea lui este o scârbă” ( Proverbe 28, 9 ).

Mai mult decât atât, psalmistul își ia angajamentul să-L laude pe Dumnezeu „în tovărășia oamenilor fără prihană și în adunare” ( vers. 1 ). De ce este făcută această precizare? Oare un credincios nu trebuie să-L laude pe Domnul în orice împrejurare, indiferent de anturaj și de situație?

Cu siguranță că da! Prin viața noastră, printr-un caracter sfânt, care-l oglindește pe cel divin, noi trebuie să-L lăudăm oricând și oriunde pe Tatăl nostru ceresc. Când este vorba însă de lauda buzelor, lucrurile se schimbă. În acest sens, Domnul Iisus a enunțat un principiu valabil și în acest domeniu: „Să nu dați câinilor lucrurile sfinte, și să nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare, și să se intoarcă și să vă rupă” ( Matei 7,6 ).

A încerca să-L lauzi pe Dumnezeu cu buzele într-o crâșmă, într-o arenă de circ, la o discotecă sau într-un alt loc de felul acesta, nu este o dovadă de înțelepciune. Lauda se poate transforma în opusul ei, iar oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu ar fi provocați să facă rău. Cât adevăr se află în cuvintele eclesiastului: „Tăcerea își are vremea ei și vorbirea își are vremea ei” ( Eclesiastul 3,7 ).

Laudă Creatorului!

     Ca și în cazul rugăciunii de mărturisire a păcatului sau al rugăciunii în care Îi adresăm cereri lui Dumnezeu, lăuda la adresa Sa trebuie să fie concretă. Este foarte frumos să mărturisim păcatele săvârșite. Dar care păcate? Este foarte frumos să avem încredere în bunăvoința Tatălui nostru ceresc și să Îi facem diferite cereri. Dar ce Îi cerem concret? Este minunat să Îl lăudăm pe Dumnezeu cu buzele noastre. Dar pentru ce anume?

Asemenea oricărui părinte omenesc, și Tatăl ceresc dorește ca fiii și fiicele Sale de pe pământ să vină înaintea Lui cu mărturisiri concrete ale păcatelor, cu cereri concrete în rugăciune și cu laude referitoare la lucruri concrete, legate fie de caracterul Său, fie de acțiunile Sale.

Exact acest lucru îl face autorul Psalmului 111. Contemplând imensa Creație și fiind copleșit de înțelepciunea divină manifestată în lucrările ei, psalmistul exclamă plin de admirație: „Mari sunt lucrările Domnului, cercetate de toți cei ce le iubesc! Strălucire și măreție este lucrarea Lui și dreptatea Lui ține în veci” ( vers. 2.3 ).

În orice direcție ne îndreptăm privirile, suntem înconjurați de „lucrările Domnului”. Macrocosmosul, microcosmosul, lumea minerală, vegetală și animală, dar mai ales coroana Creației – omul, toate sunt minuni care vorbesc despre măreția Creatorului. De ce totuși atât de puțini oameni văd dincolo de ele mână Celui care le-a dus la existență? Cum se explică faptul că oameni care iubesc florile, munții și animalele rămân atât de ignoranți în ce privește cunoașterea Autorului acestor minuni?

În deplină concordanță cu scrierile apostolului Pavel de mai târziu, psalmistul vorbește despre o categorie de oameni care iubesc minunile Creației, dar le și cercetează. Adică nu se opresc la suprafața lucrurilor și nu trec în fugă pe lângă ele, ci le aprofundează, își pun întrebări și caută răspunsuri la aceste întrebări, în măsura posibilităților lor.

„În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți” ( Romani 1,20 ).

Nu e suficient să iubești natura. E nevoie să o aprofundezi până când vei vedea în fiecare frunză, în fiecare fulg de nea, în fiecare bucată de pâine și în fiecare rază de soare amprenta Creatorului. Un Creator plin de măreție și strălucire ( vers. 3 ), îndurător și milostiv ( vers. 4 ), credincios legământului Său ( vers. 5 ), al cărui Nume este sfânt și înfricoșat ( vers. 9 ) și a cărui slavă tine în veci ( vers. 10 ).

Memorialul Creației

     Amprenta Creatorului se află imprimată în fiecare dintre lucrările Sale. De ce nu o zăresc toți oamenii? Apostolul Pavel ne răspunde: pentru că nu toți oamenii „se uită cu băgare de seamă” la minunile Creației ( vezi Romani 1,20 ). Mai mult decât atât, apariția păcatului pe planeta noastră a șters și a denaturat mult această amprenta divină.

Prevăzând acest lucru în preștiința Sa, Creatorul „a lăsat o aducere aminte a minunilor Lui”, căci „Domnul este îndurător și milostiv” ( vers. 4 ). „O aducere aminte a minunilor Lui” – un memorial al Creației, un monument care să dăinuiască peste veacuri și care să le reamintească tuturor generațiilor de oameni că tot ce există în acest Univers are un Autor: pe Dumnezeul cel viu și adevărat.

Care este aceasta „aducere aminte a minunilor Lui”? Avem vreun indiciu al autorului în acest sens? Psalmul 111 se concentrează pe „lucrările Domnului”, expresie care se repetă în diferite variante de patru ori ( vers. 2.3.6.7 ). În versetele 7 și 8, în mod neașteptat, psalmistul părăsește tema minunilor Creației și vorbește despre Legea lui Dumnezeu: „Lucrările mâinilor Lui sunt credincioșie și dreptate, toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite pentru veșnicie, făcute cu credincioșie și neprihănire.”

În versetele 5 și 9, același psalmist vorbește despre legământul lui Dumnezeu încheiat cu poporul Său, un legământ făcut pentru veșnicie. Or, la baza legământului lui Dumnezeu se află harul Său, dar și Legea dată poporului Israel pe Sinai ( vezi Exodul 19,5; Ieremia 31,33; Ezechiel 36, 26.27 ).

Așadar, acea „aducere aminte a minunilor Lui”, acel memorial al Creației care a dăinuit peste milenii, trebuie căutat în Legea morală dată lui Israel pe Sinai, ca bază a legământului lui Dumnezeu încheiat cu poporul Său. Dar care dintre Cele Zece Porunci ale Decalogului are de-a face cu rememorarea actului Creației?

Citindu-le cu atenție, vom observa că o singură poruncă dintre cele zece se referă la Dumnezeu în calitatea Sa de Creator: Porunca a patra. Mai mult decât atât, Porunca a patra este singura care începe cu o invitație de a ne aduce aminte:

     „Adu-ți aminte de ziua de odihnă ca s-o sfințești. Să lucrezi șase zile și să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău. Să nu faci nicio lucrare în ea nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea, și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o” ( Exodul 20, 8‑11 ).

Mai există vreun dubiu că „aducerea aminte a minunilor Lui”, de care amintește psalmistul, este Sabatul zilei a șaptea? Da, acesta este adevăratul memorial al Creației, un monument veșnic, dăltuit în timp și nu în materie, pentru ca niciun om să nu-l idolatrizeze sau să încerce să-l distrugă.

Doar Creatorul este Stăpânul timpului. Omul creat poate doar să se supună lui. De aceea, Sabatul, ca amintire a minunilor săvârșite de Dumnezeu în săptămâna Creației, nu va fi nimicit niciodată. Oamenii îl pot ignora sau îl pot respecta, dar nu pot să-l distrugă, după cum ei nu pot distruge timpul.

Dar câți oameni dintre cele peste șapte miliarde de locuitori ai planetei mai țin cont de acest memorial? Câți dintre cele peste două miliarde de creștini își aduc aminte de ziua de odihnă și închinare poruncită de Dumnezeu încă din săptămâna Creației? Doar Dumnezeu le cunoaște numărul și inima. Iar El nu greșește niciodată.

Începutul înțelepciunii

     Înțelepciunea nu este același lucru cu inteligența. Dacă cea din urmă tine de capacitățile intelectuale ale individului, prima este legată de capacitățile sale morale. Definită ca fiind capacitatea morală de a deosebi binele de rău, înțelepciunea poate exista și în casa truditorului care muncește din greu pentru pâinea zilnică, dar și în palatele împărătești.

În același timp, trebuie să recunoaștem că mulți oameni inteligenți nu sunt și înțelepți. Și aceasta spre nefericirea lor și a societății. Ca să fabrice prima bombă atomică, aruncată asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki în 6 august 1945, fizicianul american Oppenheimer a avut nevoie de o inteligență ieșită din comun. Dar cât de înțeleaptă a fost intenția sa de a folosi puterea atomului în scopul distrugerii în masă a unor oameni nevinovați?

Pentru a crește IQ-ul există diferite tehnici și mijloace. Însă pentru a crește înțelepciunea nu există decât o singură cale: temerea de Dumnezeu. Căci „frica de Domnul este începutul înțelepciunii; toți cei ce o păzesc au o minte sănătoasă și slava Lui ține în veci” ( vers.10 ).

Deoarece doar Dumnezeu este izvorul moralei adevărate, doar o relație profundă cu El ne poate face cu adevărat morali. Aceasta este începutul înțelepciunii. Dar care este sfârșitul ei? care este răsplata ei? Unde duce ea? Și care este finalul celor înțelepți? Dacă frica de Domnul este începutul înțelepciunii, atunci finalul ei este mântuirea. Poate fi ceva mai de dorit decât aceasta?

„Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi. În ea, voi vă bucurați mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteți întristați pentru puțină vreme prin felurite încercări. Pentru că încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere, dar care totuși este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea la arătarea lui Iisus Christos, pe care voi Îl iubiți fără să-L fi văzut, credeți în El fără să-L vedeți, și vă bucurați cu o bucurie negrăită și strălucită; pentru că veți dobândi ca sfârșit al credinței voastre mântuirea sufletelor voastre” ( 1 Petru 1,5‑9 ).

Lori Balogh