Marele război cosmic (5)
– „Pe aici nu se trece!” (Limitări impuse răului) –
Necesitatea limitării răului
Marele război cosmic, început în cer prin rebeliunea lui Lucifer, și transferat pe pământ prin căderea primilor noștri părinți, a cunoscut încă de la început câteva limitări impuse de Creator forțelor răului. Izgonirea din cer a marelui rebel, Lucifer, împreună cu „îngerii care nu și-au păstrat vrednicia, ci și-au părăsit locuința„ (Iuda 6), a însemnat o primă limitare a răului care apăruse în Univers.
Stabilirea unui domiciliu forțat pentru Satana și îngerii săi, după căderea primilor oameni, nu l-a împiedicat pe acesta să participe pentru un timp la sfatul „copiilor lui Dumnezeu”, desfășurat chiar înaintea tronului Universului. Uzurpând autoritatea și demnitatea pe care Creatorul o dăduse lui Adam, Satana a avut libertatea de a se prezenta la astfel de întruniri în calitate de reprezentant al pământului (vezi Iov 1:6,7; 2:1,2).
Însă biruința Domnului Iisus Christos pe cruce i-a răpit marelui vrăjmaș și această ultimă „portiță” de a intra în sfatul ceresc al reprezentanților lumilor create. Referindu-Se la acest moment important din marele război cosmic, Mântuitorul spunea: „Acum are loc judecata lumii acesteia; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12:31).
Din desfășurarea evenimentelor descrise, este evident că Dumnezeu a impus niște limitări forțelor răului. De ce? El, care este Garantul liberului arbitru al tuturor ființelor inteligente create, și care a făcut din aceasta un principiu al guvernării Sale, de ce limitează libertatea de acțiune a forțelor răului? Este drept Creatorul când procedează în felul acesta?
Răspunsul trebuie căutat în natura răului. În absența unor limitări impuse din afară, răul s-ar fi extins cu repeziciune, invadând toate compartimentele existenței ființelor rămase loiale lui Dumnezeu, trecând peste conștiințele și drepturile lor la libertatea de alegere, și impunându-le propria viziune.
Chiar dacă are în sine germenele autodistrugerii, atâta timp cât există și acționează, răul este tiranic, violent, fără scrupule, călcând în picioare pe oricine i se împotrivește. Dacă Dumnezeu, în calitatea Sa de Suveran absolut al Universului, nu ar fi limitat plaja de acțiune a răului, mai curând sau mai târziu, acesta ar fi contaminat întregul Univers, aducând un haos total. Însă Dumnezeu nu putea asista impasibil la un astfel de scenariu și nu putea tolera o asemenea evoluție a evenimentelor.
Biblia spune că „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8). Aceasta este natura Sa esențială. Însă dragostea față de creaturile Sale, deși este infinită în profunzimea ei (vezi jertfa de pe Calvar), ea are totuși un contur bine delimitat. Iar conturul dragostei Sale față de ființele create este sfințenia, puritatea și desăvârșirea Sa morală. Fără manifestarea dreptății și sfințeniei, dragostea Creatorului ar fi fost imorală. Ar fi fost o slăbiciune, nu o virtute.
Iată de ce, în criza declanșată de revolta lui Lucifer în cer, Dumnezeul dragostei este nevoit să ia uneori măsuri radicale pentru a limita puterea de extindere a răului. Și când ia aceste măsuri, El o face spre binele tuturor, conducând marele conflict între bine și rău spre un deznodământ fericit pentru cei ce iubesc binele și adevăratele valori morale.
Izgonirea lui Lucifer și a acoliților săi din cer și apoi stabilirea domiciliului lor forțat pe pământ, după căderea primilor noștri părinți, au fost doar primele acțiuni radicale prin care Creatorul a limitat posibilitatea de acțiune a răului.
După căderea lui Adam, frontul marelui conflict s-a mutat pe pământ, trecând prin inima și conștiința fiecărei ființe omenești. I-ar fi fost ușor Creatorului să ne abandoneze complet după cele întâmplate în Eden. Însă dragostea desăvârșită nu poate rămâne impasibilă în fața suferinței și a morții celor pe care îi iubești.
De aceea, marele Plan de Mântuire, alcătuit în sânul Dumnezeirii cândva în veșnicie, a intrat în acțiune odată cu rostirea primei profeții mesianice de către Creator chiar la umbra falnicilor copaci ai Edenului: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei împunge călcâiul” (Geneza 3:15).
Nu știm cât a înțeles Satana, travestit în șarpele edenic, din această profeție, în care se află ascunsă însăși Evanghelia în sâmbure. Însă știm un lucru sigur: Din acest moment al istoriei, Dumnezeu Se oferă pe Sine Însuși ca să fie aliatul omului în lupta împotriva răului.
Din clipa căderii lui Adam și a Evei, Satana a încercat să-și consolideze împărăția întunericului, folosind tot felul de strategii, tactici, arme și procedee. Dumnezeu a fost însă nevoit să-i limiteze puterea de acțiune în diferite momente ale istoriei lumii, dar și în istoria vieții fiecărei ființe omenești.
De ce face El acest lucru? Pentru a oferi oamenilor căzuți o a doua șansă la viață. Căci este scris: „Iau azi cerul și pământul martori împotriva voastră că v-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești tu și sămânța ta!” (Deuteronomul 30:19).
Limitarea existenței – moartea
Aflați în grădina Edenului într-o stare de nevinovăție desăvârșită, primii noștri părinți au fost puși în fața unui test major al credinței: Vor avea încredere în Creatorul lor, care-i avertizase să nu mănânce din pomul oprit, pentru că vor muri (vezi Geneza 2:16,17), sau vor da crezare cuvintelor șarpelui, care-i asigura cu seninătate: „Hotărât că nu veți muri!” (Geneza 3:4)?
În dragostea Sa de Tată față de ființele omenești, Dumnezeu i-a avertizat pe primii oameni ca, în cazul neascultării de porunca Sa, viața le va fi limitată de un intrus necunoscut până atunci și aducător de multă suferință: moartea. De ce a luat Creatorul o asemenea măsură radicală față de apariția păcatului pe pământ? De ce nu i-a lăsat pe Adam și Eva să trăiască veșnic, chiar dacă au păcătuit împotriva poruncii Sale clare? Nu ne-am fi așteptat ca un Dumnezeu iubitor să-și ierte copiii neascultători, trecând mai ușor peste fapta comisă?
Am afirmat mai devreme că dragostea lui Dumnezeu este infinită în profunzimea ei, însă ea are totuși un contur. Iar conturul iubirii divine este dreptatea, sfințenia lui Dumnezeu. Aceasta face ca dragostea Sa să fie cu adevărat o virtute, nu o slăbiciune.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Dumnezeu i-ar fi lăsat pe oamenii păcătoși să trăiască veșnic? În calitatea Sa de Izvor al vieții, El ar fi devenit complice al răului, favorizând dezvoltarea și răspândirea lui la infinit. Ce s-ar fi întâmplat cu lumea noastră în acest caz? Ce s-ar fi întâmplat cu Universul dacă păcatul ar fi fost tolerat, iar autorilor lui li s-ar fi permis să trăiască veșnic?
E greu de imaginat haosul care s-ar fi produs în Creația lui Dumnezeu. Să facem un exercițiu simplu de imaginație și să ne reamintim de cei mai răi oameni care au rămas în istorie. Ce s-ar fi întâmplat cu lumea noastră dacă, de exemplu, Nero, Stalin, Hitler sau Pol Pot ar fi trăit veșnic?
Poate că cineva va spune: Dacă nu ar fi existat moarte, nici acești dictatori nu ar fi putut ucide, târând milioane de oameni în războaie nedrepte. Este perfect adevărat. Însă nu doar moartea este problema. Acești oameni ar fi provocat (și ar provoca și astăzi, și în viitor, la nesfârșit) suferințe inimaginabile omenirii.
Cum ar fi arătat pământul nostru plin de bolnavi incurabili, aflați în faze terminale și având dureri insuportabile? Cum ar fi arătat o lume plină de bătrâni lipsiți de putere, de oameni țintuiți la pat de tot felul de boli și slăbiciuni, dar care ar fi trăit veșnic cu durerile și suferințele lor? Cum ar fi arătat o planetă în care soți violenți și-ar maltrata la nesfârșit soțiile și copiii, în care hoții ar fura la nesfârșit munca oamenilor cinstiți, în care condamnații la închisoare pe viață ar rămâne în închisoare o veșnicie întreagă?
Cum ar fi fost să trăim pe un pământ aflat sub blestemul păcatului, fără să existe moartea, care să pună capăt suferinței umane și autorilor care provoacă aceste suferințe? În acest caz, probabil că teologii nu ar mai fi inventat iadul, căci iadul ar fi fost aici, printre noi. Și e greu să ne imaginăm un astfel de iad.
Un Dumnezeu al dragostei, dar și al sfințeniei, nu putea tolera o asemenea situație. De aceea, moartea îngăduită de El în condițiile păcatului este, paradoxal, tot o manifestare a dragostei față de creaturile Sale.
Iată de ce, raportul biblic ne vorbește, cu o simplitate care îi este caracteristică, despre prima limitare pe care Dumnezeu a impus-o răului pe pământ: moartea. „Astfel a izgonit El pe Adam; și la răsăritul grădinii Edenului a pus niște heruvimi care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieții” (Geneza 3:24).
Limitarea timpului liber – munca plină de trudă
Grădina Edenului, sădită de Însuși Dumnezeu ca locuință pentru primii noștri părinți, nu era un loc al lenevirii și inactivității, ci al muncii creatoare, aducătoare de satisfacție și împlinire. Raportul Genezei este fără echivoc în această privință: „Domnul Dumnezeu a luat pe om și l-a așezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze și s-o păzească” (Geneza 2:15).
Desigur, munca omului în condițiile edenice era departe de ceea ce cunoaștem astăzi. Era o muncă ușoară, plăcută și aducătoare de plăcere și satisfacție, un adevărat hobby al primilor oameni. De unde știm acest lucru?
Prin deducție. Dacă, după căderea omului și blestemul rostit de Creator asupra pământului, omul trebuia să trudească din greu pentru a-și câștiga existența (vezi Geneza 3:17‑19), este de la sine înțeles că înainte de cădere munca în Eden era de o cu totul altă natură. Dar ce rol avea munca plină de trudă, la care l-a supus Creatorul pe omul păcătos, în gestionarea crizei provocate de marele război cosmic?
Răspunsul este simplu: Un om ocupat cu o muncă grea este ferit de multe ispite. Statisticile poliției din diferite țări arată că cele mai multe infracțiuni și nelegiuiri sunt comise în zilele de week-end sau de sărbătoare, când oamenii sunt liberi de grija câștigării existenței.
În condițiile păcatului, oamenii nu știu să-și gestioneze corect timpul liber, în cele mai multe cazuri folosindu-l în practicarea și dezvoltarea răului, nu a binelui. Unde au ajuns locuitorii din Sodoma și Gomora din cauza timpului liber de care au beneficiat? Trăind într-o zona mănoasă, care le aducea rod bogat fără trudă prea multă, ei aveau timp liber din belșug. Dar cum îl foloseau? Cunoaștem istoria acestor cetăți și sfârșitul lor tragic. În conștiința omenirii, aceste cetăți, altă dată prospere, au rămas ca un reper al imoralității și destrăbălării.
Aparent, munca plină de trudă la care l-a supus Creatorul pe omul căzut în păcat este un blestem. De cele mai multe ori însă, aparențele înșală. În realitate, privind lucrurile din perspectiva luptei dintre bine și rău, munca, chiar plină de trudă, este o mare binecuvântare pentru omenire. Doar veșnicia va descoperi de câte rele am fost feriți și câte lucruri bune am realizat ca omenire și individ prin munca trudnică la care l-a supus Dumnezeu pe omul căzut în păcat.
Limitarea duratei de viață – vârsta omului
Dacă citim genealogiile din Geneza, vom observa cu ușurință că vârstă oamenilor care au trăit înainte de Potop era de ordinul sutelor de ani, unii dintre ei aproape atingând un mileniu de viață (Adam – 930 de ani, Metusalah – 969 de ani – Geneza 5).
Dacă, în cazul urmașilor credincioși ai lui Set, vârstele matusalemice nu reprezentau o problemă pentru Creator în gestionarea marelui conflict mutat pe pământ, în cazul urmașilor necredincioși și rebeli ai lui Cain, durata mare de viață a dus la perfecționarea și răspândirea răului pe pământ.
Așa se face că la circa un mileniu și jumătate de la crearea pământului, privind spre Creația care ieșise perfectă din mâinile Sale, Dumnezeu a trebuit să constate cu durere că „răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5).
Tabloul moral al omenirii, așa cum apărea în ochii neprihăniți ai Creatorului, este plin de superlative: răutatea omului era „mare”, și „toate gândurile din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” Nicio rază de speranță cu privire la o schimbare în bine, niciun indiciu, cât de mic, că lucrurile se vor îndrepta în viitor.
Profitând de vitalitatea și longevitatea primelor generații de oameni, de inteligența lor sclipitoare și memoria lor fără greș, răul s-a dezvoltat și s-a extins în așa măsură încât Dumnezeu a fost nevoit să nimicească întreaga civilizație antediluviană, lăsând în viață doar opt suflete: Noe și familia sa.
Pentru ca degradarea morală și răul să nu ia aceeași amploare în lumea postdiluviană, Creatorul a hotărât o nouă limitare, de data aceasta a vârstei omului: „Zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani” (Geneza 6:3).
Comentatorii Bibliei oferă două interpretări acestui text. Prima dintre ele susține că cei o sută douăzeci de ani hotărâți de Creator reprezintă timpul de har acordat de Dumnezeu lumii din vremea lui Noe, pentru pocăință și îndreptare. Cea de-a doua interpretare susține că limitarea se referă la vârstă maximă stabilită de Creator pentru umanitate.
Într-adevăr, genealogiile pe care le avem după Potop arată o scădere drastică a longevității oamenilor. Dacă Sem, fiul lui Noe, a trăit șase sute de ani, după doar șapte generații, Nahor, bunicul lui Avraam, a trăit doar o sută patruzeci și opt de ani (vezi Geneza 11:10‑26). Iar Moise, autorul Psalmului 90, ajunge să constate că „anii vieții noastre se ridică la șaptezeci de ani, iar pentru cei mai tari, la optzeci de ani” (Psalmul 90:10).
Scăderea duratei de viață, hotărâtă de Creator în condițiile înmulțirii răului, a avut menirea de a frâna dezvoltarea și răspândirea lui. Ce s-ar fi întâmplat cu omenirea dacă marii dictatori și tirani ai lumii ar fi trăit sute de ani, asemenea generațiilor antediluviene? Probabil că în astfel de condiții omenirea s-ar fi autodistrus de mult timp. Sau, dacă nu s-ar fi autodistrus, oamenii buni ar fi fost șterși de pe fața pământului, ei fiind un ghimpe în ochii forțelor răului.
De aceea, pentru a-Și proteja copiii credincioși de nimicire, dar și lumea de autodistrugere, Dumnezeu a hotărât în înțelepciunea Sa să scurteze lungimea vieții. Neprihănitul Iov constată cu durere că „omul născut din femeie are viața scurtă, dar plină de necazuri. Se naște și e tăiat ca o floare; fuge și piere că o umbră” (Iov 14:1,2).
Da, viața omului este scurtă, dar suficient de lungă pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu și principiile Împărăției Sale. Viața este scurtă, dar suficient de lungă pentru a ne întoarce cu ființa noastră păcătoasă spre El, pentru ca să primim, ca sfârșit al credinței noastre mântuirea sufletelor noastre (vezi 1 Petru 1:9). Viața este scurtă, dar suficient de lungă pentru a ne pregăti pentru adevărata viață, acea viață îmbelșugată și împlinită, pe care ne-a promis-o Iisus Christos, Domnul nostru (vezi Ioan 10:10).
Limitarea comunicării – babilonia limbilor
La încheierea Potopului, Dumnezeu l-a binecuvântat pe Noe și întreaga sa familie, poruncindu-le: „Iar voi, creșteți și înmulțiți-vă; răspândiți-vă pe pământ și înmulțiți-vă pe el!” (Geneza 9:7). Urmașii credincioși ai lui Noe au dat curs poruncii lui Dumnezeu, iar raportul biblic ne spune că „din ei s-au răspândit oameni pe tot pământul” (Geneza 9:19).
Însă nu toți urmașii lui Noe au fost loiali lui Dumnezeu. Unii au continuat să cultive același spirit de rebeliune care s-a născut pentru prima dată în Lucifer, în cer, și care i-a contaminat și pe oameni, după căderea lui Adam.
Unii dintre ei, probabil revoltați pe Dumnezeu pentru că nimicise o întreagă civilizație în apele Potopului, și neținând seama de porunca lui Dumnezeu de a se răspândi pe pământ, s-au hotărât să zidească „o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul”, să-și facă un nume și să nu mai fie împrăștiați pe pământ (vezi Geneza 11:4).
Așa s-a născut proiectul Turnului Babel, în condițiile în care „tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte” (Geneza 11:1). În esență, proiectul „Babel” a reprezentat un gest de răzvrătire față de Dumnezeu și voința Sa, dar și unul de necredință în promisiunea că pământul nu va mai fi nimicit prin apele unui Potop universal (vezi Geneza 9:11).
Privind la intențiile acestor oameni, „Domnul a zis: „Iată, ei sunt un singur popor și toți au aceeași limbă; și iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce și-au pus în gând” (Geneza 11:6). Dacă ceea ce și-au propus acești oameni ar fi fost ceva bun, Dumnezeu nu i-ar fi împiedicat să-și atingă scopurile. Dimpotrivă, i-ar fi sprijinit.
Dar tocmai pentru faptul că intențiile lor erau rele, la fel cum le era și caracterul, El a fost nevoit să aducă o nouă limitare a dezvoltării răului. Așa a apărut babilonia lingvistică; așa au apărut limbile, dialectele și graiurile, toate acestea reprezentând o frână în dezvoltarea și răspândirea răului pe pământ.
Deși au trecut milenii de la nimicirea proiectului „Babel” și de la apariția limbilor, națiunilor și granițelor, omenirea nu a renunțat la ideea inițială. Astăzi se vorbește tot mai mult de o Nouă Ordine Mondială, de un guvern mondial, de o legislație unică, de o monedă unică, de o religie unică.
În aparență, ideea nu este rea în sine. În fond – gândesc unii -, de ce să existe atâtea bariere între oameni? Însă, dacă privim lucrurile cu mai multă luciditate, vom observa pericolul. În lume au existat întotdeauna dictatori care și-au ținut propriile popoare în mizerie și teroare. Însă a fost vorba doar de o națiune sau un imperiu, nu de întreaga omenire. Ne putem imagina ce s-ar întâmpla dacă întreaga omenire ar ajunge sub dictatura unui guvern mondial, devotat forțelor răului? Este greu de imaginat un asemenea scenariu.
În înțelepciunea și preștiința Sa, Dumnezeu a prevăzut răul imens care s-ar fi dezvoltat și perfecționat în condițiile unui guvern mondial pe vremea generației Babel. De aceea, apariția limbilor, care a îngreunat comunicarea între diferitele grupe de oameni, a reprezentat o frână uriașă în dezvoltarea și răspândirea răului.
Când istoria păcatului se va fi sfârșit, iar cei răscumpărați de pe pământ vor ajunge în Împărăția slavei lui Dumnezeu, toți vor vorbi limba cerului. Iar limba cerului este dragostea.
Concluzii
Am amintit doar câteva dintre limitările impuse de Creator forțelor răului care acționează pe pământ: limitarea vieții (moartea), limitarea timpului liber (munca plină de trudă), limitarea duratei de viață (longevitatea) și limitarea comunicării între oameni (apariția limbilor, națiunilor și granițelor). Toate acestea sunt limitări generale, impuse întregii omeniri, fără deosebire.
Există însă și limitări personale, pe care Dumnezeu, în înțelepciunea și dragostea Sa pentru omul păcătos, le impune unor oameni, familii sau grupuri restrânse, având același scop: să frâneze răul și să-i ocrotească pe oamenii buni care mai există pe pământ.
O boală gravă, un accident, o criză financiară sau sufletească, toate acestea ne pot trezi la realitate din vraja pe care Satana a aruncat-o asupra lumii întregi. Deși toate acestea dor, uneori până la limita suportabilității umane, din perspectiva veșniciei pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru noi, toate aceste suferințe care ne limitează existența devin o mare binecuvântare.
Apostolul Pavel, cel care a suferit o mulțime de limitări în viața sa (vezi 2 Corinteni 11:23‑30), era conștient că „întristările noastre ușoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică s slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd, sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd, sunt veșnice” (2 Corinteni 4:17,18).
De aceea, tot el afirmă cu convingere: „Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi” (Romani 8:18).
De unde avea Pavel această convingere? Din cunoașterea unui adevăr pe care l-a experimentat de nenumărate ori de-a lungul vieții: „De altă parte știm că toate lucrurile (inclusiv limitările impuse de Dumnezeu n.n.) lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său” (Romani 8:28).
Acum, în această viață, avem parte de tot felul de limitări. Păcatul din lume și din propria noastră existență este cauza lor primară. Va veni însă ziua în care toate aceste limitări vor dispărea. „Căci cunoaștem în parte și prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârșit, acest „în parte” se va sfârși” (1 Corinteni 13:9,10).
În prezența nemijlocită a unui Dumnezeu infinit, copiilor Săi găsiți vrednici pentru Împărăția Sa li se vor deschide orizonturi noi și nelimitate. O viață fără limite de timp, o dragoste fără limite în profunzime și o existență veșnică fără limite de comunicare cu Creatorul nostru și cu ființele sfinte cerești, iată ce a pregătit Dumnezeu pentru cei ce se încred în El.
Lori Balogh
