Marele razboi cosmic ( 5 )
– „Pe aici nu se trece !” ( Limitari impuse raului ) –
Necesitatea limitarii raului
Marele razboi cosmic, inceput in cer prin rebeliunea lui Lucifer, si transferat pe pamant prin caderea primilor nostri parinti, a cunoscut inca de la inceput cateva limitari impuse de Creator fortelor raului. Izgonirea din cer a marelui rebel, Lucifer, impreuna cu „ingerii care nu si-au pastrat vrednicia, ci si-au parasit locuinta” ( Iuda 6 ), a insemnat o prima limitare a raului care aparuse in Univers.
Stabilirea unui domiciliu fortat pentru Satana si ingerii sai, dupa caderea primilor oameni, nu l-a impiedicat pe acesta sa participe pentru un timp la sfatul „copiilor lui Dumnezeu”, desfasurat chiar inaintea tronului Universului. Uzurpand autoritatea si demnitatea pe care Creatorul o daduse lui Adam, Satana a avut libertatea de a se prezenta la astfel de intruniri in calitate de reprezentant al pamantului ( vezi Iov 1,6.7; 2, 1.2 ).
Insa biruinta Domnului Iisus Christos pe cruce i-a rapit marelui vrajmas si aceasta ultima „portita” de a intra in sfatul ceresc al reprezentantilor lumilor create. Referindu-Se la acest moment important din marele razboi cosmic, Mantuitorul spunea: „Acum are loc judecata lumii acesteia; acum stapanitorul lumii acesteia va fi aruncat afara” ( Ioan 12,31 ).
Din desfasurarea evenimentelor descrise, este evident ca Dumnezeu a impus niste limitari fortelor raului. De ce ? El, care este Garantul liberului arbitru al tuturor fiintelor inteligente create, si care a facut din aceasta un principiu al guvernarii Sale, de ce limiteaza libertatea de actiune a fortelor raului ? Este drept Creatorul cand procedeaza in felul acesta ?
Raspunsul trebuie cautat in natura raului. In absenta unor limitari impuse din afara, raul s-ar fi extins cu repeziciune, invadand toate compartimentele existentei fiintelor ramase loiale lui Dumnezeu, trecand peste constiintele si drepturile lor la libertatea de alegere, si impunandu-le propria viziune.
Chiar daca are in sine germenele autodistrugerii, atata timp cat exista si actioneaza, raul este tiranic, violent, fara scrupule, calcand in picioare pe oricine i se impotriveste. Daca Dumnezeu, in calitatea Lui de Suveran absolut al Universului, nu ar fi limitat plaja de actiune a raului, mai curand sau mai tarziu, acesta ar fi contaminat intregul Univers, aducand un haos total. Insa Dumnezeu nu putea asista impasibil la un astfel de scenariu, si nu putea tolera o asemenea evolutie a evenimentelor.
Biblia ne spune ca „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8 up. ). Aceasta este natura Sa esentiala. Insa dragostea fatza de creaturile Sale, desi este infinita in profunzimea ei ( vezi jertfa de pe Calvar ), ea are totusi un contur bine delimitat. Iar conturul dragostei Sale fatza de fiintele create este sfintenia Sa, puritatea si desavarsirea Sa morala. Fara manifestarea dreptatii si a sfinteniei, dragostea Creatorului ar fi fost imorala. Ar fi fost o slabiciune, nu o virtute.
Iata de ce, in criza declansata de revolta lui Lucifer in cer, Dumnezeul dragostei este nevoit sa ia uneori masuri radicale pentru a limita puterea de extindere a raului. Si cand ia aceste masuri, El o face spre binele tuturor, conducand marele conflict intre bine si rau spre un deznodamant fericit pentru cei ce iubesc binele si adevaratele valori morale.
Izgonirea lui Lucifer si a acolitilor sai din cer si apoi stabilirea domiciliului lor fortat pe pamant, dupa caderea primilor nostri parinti, au fost doar primele actiuni radicale prin care Creatorul a limitat posibilitatea de actiune a raului.
Dupa caderea lui Adam, frontul marelui conflict s-a mutat pe pamant, trecand prin inima si constiinta fiecarei fiinte omenesti. I-ar fi fost usor Creatorului sa ne abandoneze complet dupa cele intamplate in Eden. Insa dragostea desavarsita nu poate ramane impasibila in fatza suferintei si a mortii celor pe care ii iubesti.
De aceea, marele Plan al Mantuirii, alcatuit in sanul Dumnezeirii candva in vesnicie, a intrat in actiune odata cu rostirea primei profetii mesianice de catre Creator chiar la umbra falnicilor copaci ai Edenului: „Vrajmasie voi pune intre tine si femeie, intre samanta ta si samanta ei. Aceasta iti va zdrobi capul, iar tu ii vei impunge calcaiul” ( Geneza 3,15 ).
Nu stim cat a inteles Satana, travestit in sarpele edenic, din aceasta profetie, in care se afla ascunsa insasi Evanghelia in sambure. Insa stim un lucru sigur: Din acest moment al istoriei, Dumnezeu Se ofera pe Sine Insusi ca sa fie aliatul omului in lupta impotriva raului.
Din clipa caderii lui Adam si a Evei, Satana a incercat sa-si consolideze imparatia intunericului, folosind tot felul de strategii, tactici, arme si procedee. Dumnezeu a fost insa nevoit sa-i limiteze puterea de actiune in diferite momente ale istoriei lumii, dar si in istoria vietii fiecarei fiinte omenesti. De ce face El acest lucru ? Pentru a oferi oamenilor cazuti o a doua sansa la viata.
Caci este scris: „Iau azi cerul si pamantul martori impotriva voastra ca v-am pus inainte viata si moartea, binecuvantarea si blestemul. Alege viata, ca sa traiesti tu si samanta ta !” ( Deuteronomul 30, 19 ).
Limitarea existentei – moartea
Aflati in gradina Edenului intr-o stare de nevinovatie desavarsita, primii nostri parinti au fost pusi in fatza unui test major al credintei: Vor avea incredere in Creatorul lor, care-i avertizase sa nu manance din pomul oprit, pentru ca vor muri ( vezi Geneza 2,16.17 ), sau vor da crezare cuvintelor sarpelui, care-i asigura cu seninatate: „Hotarat ca nu veti muri !” ( Geneza 3, 4 ) ?
In dragostea Sa de Tata fatza de fiintele omenesti, Dumnezeu i-a avertizat pe primii oameni ca, in cazul neascultarii de porunca Sa, viata le va fi limitata de un intrus necunoscut pana atunci, si aducator de multa suferinta: moartea. De ce a luat Creatorul o asemenea masura radicala fatza de aparitia pacatului pe pamant ? De ce nu i-a lasat pe Adam si Eva sa traiasca vesnic, chiar daca au pacatuit impotriva poruncii Sale clare ? Nu ne-am fi asteptat ca un Dumnezeu iubitor sa-si ierte copiii neascultatori, trecand mai usor peste fapta comisa ?
Am afirmat mai devreme ca dragostea lui Dumnezeu este infinita in profunzimea ei, insa ea are totusi un contur. Iar conturul iubirii divine este dreptatea, sfintenia lui Dumnezeu. Aceasta face ca dragostea Sa sa fie cu adevarat o virtute, si nu o slabiciune.
Ce s-ar fi intamplat daca Dumnezeu i-ar fi lasat pe oamenii pacatosi sa traiasca vesnic ? In calitatea Sa de Izvor al vietii, El ar fi devenit complice al raului, favorizand dezvoltarea si raspandirea lui la infinit. Ce s-ar fi intamplat cu lumea noastra in acest caz ? Ce s-ar fi intamplat cu Universul daca pacatul ar fi fost tolerat, iar autorilor lui li s-ar fi permis sa traiasca vesnic ?
E greu de imaginat haosul care s-ar fi produs in Creatia lui Dumnezeu. Sa facem un exercitiu simplu de imaginatie si sa ne reamintim de cei mai rai oameni care au ramas in istorie. Ce s-ar fi intamplat cu lumea noastra daca, de exemplu, Nero, Stalin, Hitler sau Pol Pot ar fi trait vesnic ?
Poate ca cineva va spune: Daca nu ar fi existat moarte, nici acesti dictatori nu ar fi putut ucide, tarand milioane de oameni in razboaie nedrepte. Este perfect adevarat. Insa nu doar moartea este problema. Acesti oameni ar fi provocat ( si ar provoca si astazi, si in viitor, la nesfarsit ) suferinte inimaginabile omenirii.
Cum ar fi aratat pamantul nostru plin de bolnavi incurabili, aflati in faze terminale si avand dureri insuportabile ? Cum ar fi aratat o lume plina de batrani lipsiti de putere, de oameni tintuiti la pat de tot felul de boli si slabiciuni, dar care ar fi trait vesnic cu durerile si suferintele lor ? Cum ar fi aratat o planeta in care soti violenti si-ar maltrata la nesfarsit sotiile si copiii, in care hotii ar fura la nesfarsit munca oamenilor cinstiti, in care condamnatii la inchisoare pe viata ar ramane in inchisoare o vesnicie intreaga ?
Cum ar fi fost sa traim pe un pamant aflat sub blestemul pacatului, fara sa existe moartea, care sa puna capat suferintei umane si autorilor care provoaca aceste suferinte ? In acest caz, probabil ca teologii nu ar mai fi inventat iadul, caci iadul ar fi fost aici, printre noi. Si e greu sa ne imaginam un astfel de iad.
Un Dumnezeu al dragostei, dar si al sfinteniei, nu putea tolera o asemenea situatie. De aceea, moartea ingaduita de El in conditiile pacatului este, paradoxal, tot o manifestare a dragostei fatza de creaturile Sale.
Iata de ce, raportul biblic ne vorbeste, cu o simplitate care ii este caracteristica, despre prima limitare pe care Dumnezeu a impus-o raului pe pamant: moartea. „Astfel a izgonit El pe Adam; si la rasaritul gradinii Edenului a pus niste heruvimi care sa invarteasca o sabie invapaiata, ca sa pazeasca drumul care duce la pomul vietii” ( Geneza 3,24 ).
Limitarea timpului liber – munca plina de truda
Gradina Edenului, sadita de Insusi Dumnezeu ca locuinta pentru primii noastri parinti, nu era un loc al lenevirii si inactivitatii, ci al muncii creatoare, aducatoare de satisfactie si implinire. Raportul Genezei este fara echivoc in aceasta privinta: „Domnul Dumnezeu a luat pe om si l-a asezat in gradina Edenului, ca s-o lucreze si s-o pazeasca” ( Geneza 2,15 ).
Desigur, munca omului in conditiile edenice era departe de ceea ce cunoastem astazi. Era o munca usoara, placuta si aducatoare de placere si satisfactie, un adevarat hobby al primilor oameni. De unde stim acest lucru ?
Prin deductie. Daca, dupa caderea omului si bestemul rostit de Creator asupra pamantului, omul trebuia sa trudeasca din greu pentru a-si castiga existenta ( vezi Geneza 3,17-19 ), este de la sine inteles ca inainte de cadere munca in Eden era de o cu totul alta natura.
Dar ce rol avea munca plina de truda, la care l-a supus Creatorul pe omul pacatos, in gestionarea crizei provocate de marele razboi cosmic ? Raspunsul este simplu: Un om ocupat cu o munca grea este ferit de multe ispite. Statisticile politiei din diferite tari arata ca cele mai multe infractiuni si nelegiuiri sunt comise in zilele de week-end sau de sarbatoare, cand oamenii sunt liberi de grija castigarii existentei.
In conditiile pacatului, oamenii nu stiu sa-si gestioneze corect timpul liber, in cele mai multe cazuri folosindu-l in practicarea si dezvoltarea raului, nu a binelui. Unde au ajuns locuitorii din Sodoma si Gomora din cauza timpului liber de care au beneficiat ? Traind intr-o zona manoasa, care le aducea rod bogat fara truda prea multa, ei aveau timp liber din belsug. Dar cum il foloseau ? Cunoastem istoria acestor cetati si sfarsitul lor tragic. In constiinta omenirii, aceste cetati, alta data prospere, au ramas ca un reper al imoralitatii si destrabalarii.
Aparent, munca plina de truda la care l-a supus Creatorul pe omul cazut in pacat este un blestem. De cele mai multe ori insa, aparentele inseala. In realitate, privind lucrurile din perspectiva luptei dintre bine si rau, munca, chiar plina de truda, este o mare binecuvantare pentru omenire. Doar vesnicia va descoperi de cate rele am fost feriti si cate lucruri bune am realizat ca omenire si individ prin munca trudnica la care l-a supus Dumnezeu pe omul cazut in pacat.
Limitarea duratei de viata – varsta omului
Daca citim genealogiile din Geneza, vom observa cu usurinta ca varsta oamenilor care au trait inainte de Potop era de ordinul sutelor de ani, unii dintre ei aproape atingand un mileniu de viata ( Adam – 930 de ani, Metusalah – 969 de ani – Geneza 5 ).
Daca, in cazul urmasilor credinciosi ai lui Set, varstele matusalemice nu reprezentau o problema pentru Creator in gestionarea marelui conflict mutat pe pamant, in cazul urmasilor necredinciosi si rebeli ai lui Cain, durata mare de viata a dus la perfectionarea si raspandirea raului pe pamant.
Asa se face ca la circa un mileniu si jumatate de la crearea pamantului, privind spre Creatia care iesise perfecta din mainile Sale, Dumnezeu a trebuit sa constate cu durere ca „rautatea omului era mare pe pamant, si ca toate intocmirile gandurilor din inima lui erau indreptate in fiecare zi numai spre rau” ( Geneza 6,5 ).
Tabloul moral al omenirii, asa cum aparea in ochii neprihaniti ai Creatorului, este plin de superlative: rautatea omului era „mare”, si „toate gandurile din inima lui erau indreptate in fiecare zi numai spre rau.” Nicio raza de speranta cu privire la o schimbare in bine, niciun indiciu, cat de mic, ca lucrurile se vor indrepta in viitor.
Profitand de vitalitatea si longevitatea primelor generatii de oameni, de inteligenta lor sclipitoare si memoria lor fara gres, raul s-a dezvoltat si s-a extins in asa masura incat Dumnezeu a fost nevoit sa nimiceasca intreaga civilizatie antediluviana, lasand in viata doar opt suflete: Noe si familia sa.
Pentru ca degradarea morala si raul sa nu ia aceeasi amploare in lumea postdiluviana, Creatorul a hotarat o noua limitare, de data aceasta a varstei omului: „Zilele lui vor fi de o suta douazeci de ani” ( Geneza 6,3 up. ).
Comentatorii Bibliei ofera doua interpretari acestui text. Prima dintre ele sustine ca cei o suta douazeci de ani hotarati de Creator reprezinta timpul de har acordat de Dumnezeu lumii din vremea lui Noe, pentru pocainta si indreptare. Cea de-a doua interpretare sustine ca limitarea se refera la varsta maxima stabilita de Creator pentru umanitate.
Intr-adevar, genealogiile pe care le avem dupa Potop arata o scadere drastica a longevitatii oamenilor. Daca Sem, fiul lui Noe, a trait sase sute de ani, dupa doar sapte generatii, Nahor, bunicul lui Avraam, a trait doar o suta patruzecisiopt de ani ( vezi Geneza 11, 10-26 ). Iar Moise, autorul Psalmului 90, ajunge sa constate ca „anii vietii noastre se ridica la saptezeci de ani, iar pentru cei mai tari, la optzeci de ani” ( Psalmul 90, 10 ).
Scaderea duratei de viata, hotarata de Creator in conditiile inmultirii raului, a avut menirea de a frana dezvoltarea si raspandirea lui. Ce s-ar fi intamplat cu omenirea daca marii dictatori si tirani ai lumii ar fi trait sute de ani, ca generatiile antediluviene ? Probabil ca in astfel de conditii omenirea s-ar fi autodistrus de mult timp. Sau, daca nu s-ar fi autodistrus, oamenii buni ar fi fost stersi de pe fatza pamantului, ei fiind un ghimpe in ochii fortelor raului.
De aceea, pentru a-Si proteja copiii credinciosi de nimicire, dar si lumea de autodistrugere, Dumnezeu a hotarat in intelepciunea Sa sa scurteze lungimea vietii. Neprihanitul Iov constata cu durere ca „omul nascut din femeie are viata scurta, dar plina de necazuri. Se naste si e taiat ca o floare; fuge si piere ca o umbra” ( Iov 14, 1.2 ).
Da, viata omului este scurta, dar suficient de lunga pentru a-L cunoaste pe Dumnezeu si principiile Imparatiei Sale. Viata este scurta, dar suficient de lunga pentru a ne intoarce cu fiinta noastra pacatoasa spre El, pentru ca sa primim, ca sfarsit al credintei noastre mantuirea sufletelor noastre ( vezi 1 Petru 1,9 ). Viata este scurta, dar suficient de lunga pentru a ne pregati pentru adevarata viata, acea viata imbelsugata si implinita, pe care ne-a promis-o Iisus Christos, Domnul nostru ( vezi Ioan 10,10 ).
Limitarea comunicarii – babilonia limbilor
La incheierea Potopului, Dumnezeu l-a binecuvantat pe Noe si intreaga sa familie, poruncindu-le: „Iar voi, cresteti si inmultiti-va; raspanditi-va pe pamant si inmultiti-va pe el !” ( Geneza 9,7 ). Urmasii credinciosi ai lui Noe au dat curs poruncii lui Dumnezeu, iar raportul biblic ne spune ca „din ei s-au raspandit oameni pe tot pamantul” ( Geneza 9,19 ).
Insa nu toti urmasii lui Noe au fost loiali lui Dumnezeu. Unii au continuat sa cultive acelasi spirit de rebeliune care s-a nascut pentru prima data in Lucifer, in cer, si care i-a contaminat si pe oameni, dupa caderea lui Adam.
Unii dintre ei, probabil revoltati pe Dumnezeu pentru ca nimicise o intreaga civilizatie in apele Potopului, si netinand seama de porunca lui Dumnezeu de a se raspnadi pe pamant, s-au hotarat sa zideasca „o cetate si un turn al carui varf sa atinga cerul”, sa-si faca un nume si sa nu mai fie imprastiati pe pamant ( vezi Geneza 11,4 ).
Asa s-a nascut proiectul Turnului Babel, in conditiile in care „tot pamantul avea o singura limba si aceleasi cuvinte” ( Geneza 11,1 ). In esenta, proiectul Babel a reprezentat un gest de razvratire fatza de Dumnezeu si vointa Sa, dar si unul de necredinta in promisiunea ca pamantul nu va mai fi nimicit prin apele unui potop universal ( vezi Geneza 9,11 ).
Privind la intentiile acestor oameni, „Domnul a zis: „Iata, ei sunt un singur popor si toti au aceeasi limba; si iata de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar impiedica sa faca tot ce si-au pus in gand” ( Geneza 11,6 ). Daca ceea ce si-au propus acesti oameni ar fi fost ceva bun, Dumnezeu nu i-ar fi impiedicat sa-si atinga scopurile. Dimpotriva, i-ar fi sprijinit.
Dar tocmai pentru faptul ca intentiile lor erau rele, la fel cum le era si caracterul, El a fost nevoit sa aduca o noua limitare a dezvoltarii raului. Asa a aparut babilonia lingvistica; asa au aparut limbile, dialectele si graiurile, toate acestea reprezentand o frana in dezvoltarea si raspandirea raului pe pamant.
Desi au trecut milenii de la nimicirea proiectului Babel si de la aparitia limbilor, natiunilor si granitelor, omenirea nu a renuntat la ideea initiala. Astazi se vorbeste tot mai mult de o Noua Ordine Mondiala, de un guvern mondial, de o legislatie unica, de o moneda unica, de o religie unica.
In aparenta, ideea nu este rea in sine. In fond – gandesc unii – de ce sa existe atatea bariere intre oameni ? Insa, daca privim lucrurile cu mai multa luciditate, vom observa pericolul. In lume au existat intotdeauna dictatori care si-au tinut propriile popoare in mizerie si teroare. Insa a fost vorba doar de o natiune sau un imperiu, nu de intreaga omenire. Ne putem imagina ce s-ar intampla daca intreaga omenire ar ajunge sub dictatura unui guvern mondial, devotat fortelor raului ? Este greu de imaginat un asemenea scenariu.
In intelepciunea si prestiinta Sa, Dumnezeu a prevazut raul imens care s-ar fi dezvoltat si perfectionat in conditiile unui guvern mondial pe vremea generatiei Babel. De aceea, aparitia limbilor, care a ingreunat comunicarea intre diferitele grupe de oameni, a reprezentat o frana uriasa in dezvoltarea si raspandirea raului.
Cand istoria pacatului se va fi sfarsit, iar cei rascumparati de pe pamant vor ajunge in Imparatia slavei lui Dumnezeu, toti vor vorbi limba cerului. Iar limba cerului este dragostea.
Concluzii
Am amintit doar cateva din limitarile impuse de Creator fortelor raului care actioneaza pe pamant: limitarea vietii ( moartea ), limitarea timpului liber ( munca plina de truda ), limitarea duratei de viata ( longevitatea ) si limitarea comunicarii intre oameni ( aparitia limbilor, natiunilor si granitelor ). Toate acestea sunt limitari generale, impuse intregii omeniri, fara deosebire.
Exista insa si limitari personale, pe care Dumnezeu, in intelepciunea si dragostea Sa pentru omul pacatos, le impune unor oameni, familii sau grupuri restranse, avand acelasi scop: sa franeze raul si sa-i ocroteasca pe oamenii buni care mai exista pe pamant.
O boala grava, un accident, o criza financiara sau sufleteasca, toate acestea ne pot trezi la realitate din vraja pe care Satana a aruncat-o asupra lumii intregi. Desi toate acestea dor, uneori pana la limita suportabilitatii umane, din perspectiva vesniciei pe care Dumnezeu a pregatit-o pentru noi, toate aceste suferinte care ne limiteaza existenta devin o mare binecuvantare.
Apostolul Pavel, cel care a suferit o multime de limitari in viata sa ( vezi 2 Corinteni 11,23-30 ), era constient ca „intristarile noastre usoare, de o clipa, lucreaza pentru noi tot mai mult o greutate vesnica s slava. Pentru ca noi nu ne uitam la lucrurile care se vad, ci la cele ce nu se vad; caci lucrurile care se vad, sunt trecatoare, pe cand cele ce nu se vad, sunt vesnice” ( 2 Corinteni 4, 17.18 ).
De aceea, tot el afirma cu convingere: „Eu socotesc ca suferintele din vremea de acum nu sunt vrednice sa fie puse alaturi de slava viitoare, care are sa fie descoperita fatza de noi” ( Romani 8,18 ).
De unde avea Pavel aceasta convingere ? Din cunoasterea unui adevar pe care l-a experimentat de nenumarate ori de-a lungul vietii: „De alta parte stim ca toate lucrurile ( inclusiv limitarile impuse de Dumnezeu n.n. ) lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, si anume spre binele celor ce sunt chemati dupa planul Sau”(Romani 8,28 ).
Acum, in aceasta viata, avem parte de tot felul de limitari. Pacatul din lume si din propria noastra existenta este cauza lor primara. Va veni insa ziua in care toate aceste limitari vor disparea. „Caci cunoastem in parte si prorocim in parte; dar cand va veni ce este desavarsit, acest „in parte” se va sfarsi” ( 1 Corinteni 13, 9.10 ).
In prezenta nemijlocita a unui Dumnezeu infinit, copiilor Sai gasiti vrednici pentru Imparatia Sa li se vor deschide orizonturi noi si nelimitate. O viata fara limite de timp, o dragoste fara limite in profunzime, si o existenta vesnica fara limite de comunicare cu Creatorul nostru si cu fiintele sfinte ceresti, iata ce a pregatit Dumnezeu pentru cei ce se incred in El.
Lori Balogh
