
AP
Psalmul 115 – Absurditatea idolatriei
- „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă pentru bunătatea Ta, pentru credincioșia Ta!
- Pentru ce să zică neamurile: „Unde este Dumnezeul lor?”
- Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea.
- Idolii lor sunt argint și aur, făcuți de mâini omenești.
- Au gură, dar nu vorbesc; au ochi, dar nu văd;
- au urechi, dar n-aud; au nas, dar nu miroase;
- au mâini, dar nu pipăie; picioare, dar nu merg; nu scot niciun sunet din gâtlejul lor.
- Ca ei sunt cei ce-i fac; toți cei ce se încred în ei.
- Israele, încrede-te în Domnul! El este ajutorul și scutul lor.
- Casa lui Aaron, încrede-te în Domnul! El este ajutorul și scutul lor.
- Cei ce vă temeți de Domnul, încredeți-vă în Domnul! El este ajutorul și scutul lor.
- Domnul Și-aduce aminte de noi. El va binecuvânta: va binecuvânta casa lui Israel, va binecuvânta casa lui Aaron,
- va binecuvânta pe cei ce se tem de Domnul, pe cei mici și pe cei mari.
- Domnul să vă înmulțească tot mai mult, pe voi și pe copiii voștri!
- Fiți binecuvântați de Domnul, care a făcut cerurile și pământul!
- Cerurile sunt ale Domnului, dar pământul l-a dat fiilor oamenilor.
- Nu morții laudă pe Domnul și nici vreunul din cei ce se coboară în locul tăcerii,
- ci noi, noi vom binecuvânta pe Domnul, de acum și până în veac. Lăudați pe Domnul!”
Polemică antiidolatră
Psalmul 115 aparține grupului de psalmi care alcătuiesc „Hallelul egiptean”, cântați cu ocazia sărbătorii Paștelui. Acest imn era intonat la sfârșitul cinei, ca rugăciune de mulțumire, reamintindu-le evreilor că ei aveau o chemare specială în lume, în calitate de închinători ai unicului și adevăratului Dumnezeu.
Eliberarea din Egipt a însemnat pentru poporul Israel nu doar eliberarea dintr-o robie fizică, ci și dintr-o robie mult mai primejdioasă: cea spirituală – robia aberațiilor celor care „au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare” ( Romani 1,23 ). De aceea, Psalmul 115 reflectă și această semnificație a Sărbătorii Pascale.
Tema principală a psalmului este absurditatea și inutilitatea închinării la idoli, singurul care merită lauda și închinarea fiind doar Dumnezeul revelat în Scriptură. Polemica antiidolatră lansată de autor poate fi regăsită în multe alte pasaje biblice, aparținând deopotrivă Vechiului cât și Noului Testament ( vezi Ieremia 10, 1‑16; 1 Corinteni 10, 19.20; 12,2; Romani 1,23; Apocalipsa 9,20 ).
Denunțarea uneori ironică a idolatriei își are explicația în faptul că aceasta este privită în Scripturi ca fiind o crimă religioasă, un adulter spiritual, o jignire adusă Creatorului nostru, dar și o înjosire a demnității umane. Accentele ironice ale psalmului sunt legate de faptul că, în viziunea autorului, idolii nu sunt considerați ființe, ci obiecte. Iar un om care se închină unui obiect conceput și realizat de el ajunge într-o situație absurdă și demnă de compătimire.
În dragostea sa față de om, Dumnezeu dorește să ne ferească de astfel de absurdități. Și, mai ales, El dorește să devenim din ce în ce mai conștienți de demnitatea cu care am fost creați: aceea de fii și fiice ale unicului, viului și adevăratului Dumnezeu.
Nu eu, ci El!
Umanismul îl are în centrul atenției pe om. În contrast cu acesta, creștinismul Îl are în centrul atenției pe Dumnezeu. Diferența este esențială, iar consecințele sunt unele dintre cele mai importante. O lege a vieții spune că omul nu se poate ridica mai presus de modelul pe care și l-a ales. Dacă modelul este tot un om, indiferent cine este acesta și ce realizări ar avea în viață, „copia” va reproduce în mod inevitabil și defectele, fisurile și nerealizările inerente naturii umane ale modelului ales. În cel mai fericit caz, când copia imită perfect modelul, se evită regresul.
Însă în cazul în care modelul este Dumnezeu, întotdeauna vor exista noi orizonturi de explorat și noi culmi de atins, iar progresul pe toate planurile este garantat. Iată de ce autorul Psalmului 115 începe poemul său punându-L în centru pe Dumnezeu, și nu omul: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă pentru bunătatea Ta, pentru credincioșia Ta” ( vers. 1 ).
Dorința fierbinte a psalmistului este ca omul să renunțe complet la tendința firească de a căuta laude pentru sine, sau de a linguși alți oameni. În schimb, el dorește ca oamenii să-L pună în centrul atenției, al închinării și al preocupărilor lor pe Creator.
De ce dorește el acest lucru? Departe de el practica întâlnită în majoritatea religiilor păgâne de a îmbuna divinitatea prin laude, uneori nejustificate. Dumnezeul pe care-L contemplă psalmistul chiar merită toată închinarea, lăuda și mulțumirea, căci El este plin de bunătate și credincioșie. Acest Dumnezeu nu devine mai bun pentru că este lăudat de creaturile Sale, ci este lăudat de ele pentru că este bun și fidel promisiunilor făcute.
În versetul 2, autorul își exprimă o anumită îngrijorare legată de Dumnezeul căruia I se închină: „Pentru ce să zică neamurile: „Unde este Dumnezeul lor?” În Egipt, faraon le pusese lui Moise și Aaron o întrebare la fel de ironică și disprețuitoare: „Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui?” ( Exodul 5,2 ).
Întâlnind aceeași atitudine batjocoritoare și la păgânii din vremea sa, psalmistul își exprimă îngrijorarea că dacă Dumnezeu va îngădui aceste batjocuri, Numele Său va fi defăimat între neamuri. Dorind să preîntâmpine o astfel de situație, el declară suveranitatea absolută a lui Dumnezeu, în comparație cu neputința idolilor făcuți de mâini omenești: „Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea. Idolii lor sunt argint și aur, făcuți de mâini omenești” ( vers. 3.4 ).
Ce contrast izbitor între un Dumnezeu atotputernic, suveran asupra Universului și care „face tot ce vrea”, și idolii neputincioși, făcuți de mâini omenești după chipul și asemănarea omului!
Iraționalitatea idolatriei
Scriind despre iraționalitatea idolatriei, profetul Ieremia afirmă pe un ton ironic: „Căci obiceiurile popoarelor sunt deșarte. Taie un lemn din pădure, mâna meșterului îl lucrează cu securea, îl împodobește cu argint și aur, și ei îl țintuiesc cu cuie și ciocane ca să nu se clatine. Dumnezeii aceștia sunt ca o sperietoare de păsări într-un ogor de castraveți, și nu vorbesc; sunt duși de alții, pentru că nu pot să meargă. „Nu vă temeți de ei, căci nu pot să facă niciun rău și nu sunt în stare să facă niciun bine” ( Ieremia 10, 3‑5 ).
Aceeași absurditate a închinării la idoli este scoasă în evidență și de autorul Psalmului 115, de data aceasta într-o redare poetică și concisă: „Idolii lor sunt argint și aur, făcuți de mâini omenești. Au gură, dar nu vorbesc; au ochi, dar nu văd; au urechi, dar n-aud; au nas, dar nu miroase; au mâini, dar nu pipăie; picioare, dar nu merg; nu scot niciun sunet din gâtlejul lor” ( vers. 4‑7 ).
Iar concluzia perfect logică a psalmistului, aflată într-o armonie deplină cu logica vieții, care spune că un om nu se poate înălța mai presus de obiectul închinării sale, este: „Ca ei sunt cei ce-i fac; toți cei ce se încred în ei” ( vers. 8 ).
Oare atitudinea unor astfel de oameni nu merită să fie ironizată, așa cum a făcut profetul Ilie cu preoții lui Baal pe muntele Carmel? „La amiază, Ilie și-a bătut joc de ei și a zis: „Strigați tare, fiindcă este dumnezeu; se gândește la ceva, sau are treabă, sau este în călătorie, sau poate doarme și se va trezi.” Ei au strigat tare și, după obiceiul lor, și-au făcut tăieturi cu săbiile și sulițele, până ce a curs sânge pe ei. Când a trecut amiaza, au aiurat până în clipa când se aducea jertfă de seară. Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns, nici semn de luare aminte.” ( 1 Împărați 18, 27‑29 ).
Cum să-i înalți rugăciuni unui dumnezeu care nu aude? Cum să speri ajutor de la niște mâini inerte? Cum să ceri sfat și călăuzire de la cineva ale cărui buze sunt nemișcate? Iată o absurditate demnă de Cartea Recordurilor!
O închinare rațională
În contrast cu absurdul și iraționalitatea închinării la idolii fără viață, concepuți de minți omenești, psalmistul ne invită la o închinare rațională: „Israele, încrede-te în Domnul! El este ajutorul și scutul lor. Casa lui Aaron, încrede-te în Domnul! El este ajutorul și scutul lor. Cei ce vă temeți de Domnul, încredeți-vă în Domnul! El este ajutorul și scutul lor” ( vers. 9‑11 ).
O astfel de închinare nu doar că ne ferește de multe situații ridicole și deziluzii ( ca în cazul preoților lui Baal din vremea lui Ilie ), dar ea este urmată de o mulțime de binecuvântări cerești, necunoscute de cei necredincioși: „Domnul Și-aduce aminte de noi; El va binecuvânta, va binecuvânta casa lui Israel, va binecuvânta casa lui Aaron, va binecuvânta pe cei ce se tem de Domnul, pe cei mici și pe cei mari. Domnul să vă înmulțească tot mai mult pe voi și pe copiii voștri! Fiți binecuvântați de Domnul, care a făcut cerurile și pământul! Cerurile sunt ale Domnului, dar pământul l-a dat fiilor oamenilor” ( vers. 12‑16 ).
Dacă idolii sunt în realitate inexistenți, ei făcând parte doar din conștiința unor oameni, de ce Dumnezeu Se manifestă atât de categoric împotriva idolatriei? Dumnezeul Scripturii este un Dumnezeu al adevărului. Însuși Mântuitorul, El care era „Chipul Dumnezeului nevăzut” ( Coloseni 1,15 ) și „oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui” ( Evrei 1,3 ) a afirmat despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” ( Ioan 14,6 ).
Poate oare un Dumnezeu al adevărului să-Și lase copiii să creadă și să trăiască într-o minciună?
„Nu morții laudă pe Domnul!”
Ca și în Psalmii 6,5; 88,10‑12 și 146,4, în finalul Psalmului 115 întâlnim o afirmație clară și fără echivoc cu privire la starea omului în moarte: „Nu morții laudă pe Domnul, și nici vreunul din cei ce se pogoară în locul tăcerii, ci noi, noi vom binecuvânta pe Domnul de acum și până în veac. Lăudați pe Domnul!” ( vers. 17.18 ).
Deși psalmii, fiind lucrări poetice care, prin definiție, abundă în figuri de stil, nu sunt cei mai indicați pentru studiul doctrinelor biblice, cu toate acestea, ținând cont de contextul general al Bibliei, nu putem ignora unele adevăruri exprimate în versurile lor.
Unul dintre aceste adevăruri este legat de starea omului în moarte. Contrar credinței populare, întâlnită în majoritatea confesiunilor creștine, precum și în toate religiile păgâne, conform căreia sufletul celui decedat continuă să existe în alte sfere, Biblia afirma contrariul: „Sufletul care păcătuiește, acela va muri” ( Ezechiel 18,4 ). Iar moartea, prin definiție, înseamnă inexistență.
În finalul Psalmului 115, autorul nu face altceva decât să întărească marele adevăr doctrinar care străbate Scriptura de la un capăt la altul: Moartea este o stare de inconștiență totală, căci „cei morți nu știu nimic și nu mai au nicio răsplată, fiindcă până și pomenirea li se uită. Și dragostea lor, și ura lor, și pizma lor demult au și pierit, și niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare” ( Eclesiastul 9, 5.6 ).
Ar fi de așteptat ca sufletele răscumpărate ale celor morți să fie nerăbdătoare să aducă laude Creatorului lor. Totuși, mormântul este un loc al tăcerii, nu al laudelor, nici al comunicării, nici al conștienței de sine, nici al activităților de un fel sau de altul.
Starea de totală inconștiență în care se află cei decedați îi împiedica să ducă laude Creatorului lor. O vor face însă din belșug după înviere, la sfârșitul timpului, dacă vor fi găsiți vrednici pentru Împărăția lui Dumnezeu. Însă până atunci, ei se odihnesc pe patul lor de țărână, într-o stare de inconștiență ( „somn” ), așteptând marea zi în care vor fi rechemați la viață ( vezi 1 Tesaloniceni 4,16‑18 ).
Lauda adresată Creatorului este un privilegiu al celor vii. Dar ce se întâmplă dacă nici cei vii nu aduc laude Dumnezeului celui viu? Nu este aceasta o dovadă că și ei sunt „morți”? „Morți în greșelile și păcatele lor” ( vezi Efeseni 2,1 ).
Lori Balogh