Psalmul 116 – „Paharul izbavirilor”

Psalmul 116 – „Paharul izbavirilor”

 

1. „Iubesc pe Domnul, căci El aude glasul meu, cererile mele.
2. Da, El Şi-a plecat urechea spre mine, de aceea-L voi chema toată viaţa mea.
3. Mă înfăşuraseră legăturile morţii şi m-apucaseră sudorile mormântului; eram pradă necazului şi durerii.
4. Dar am chemat Numele Domnului şi am zis: „Doamne, mântuieşte-mi sufletul.”
5. Domnul este milostiv şi drept şi Dumnezeul nostru este plin de îndurare.
6. Domnul păzeşte pe cei fără răutate: eram nenorocit de tot, dar El m-a mântuit.
7. Întoarce-te, suflete, la odihna ta, căci Domnul ţi-a făcut bine.
8. Da, Tu mi-ai izbăvit sufletul de la moarte, ochii din lacrimi şi picioarele de cădere.
9. Voi umbla înaintea Domnului, pe pământul celor vii.
10. Aveam dreptate când ziceam: „Sunt foarte nenorocit!”
11. În neliniştea mea, ziceam: „Orice om este înşelător.”
12. Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui faţă de mine?
13. Voi înălţa paharul izbăvirilor şi voi chema Numele Domnului;
14. îmi voi împlini juruinţele făcute Domnului, în faţa întregului Său popor.
15. Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El.
16. Ascultă-mă, Doamne, căci sunt robul Tău: robul Tău, fiul roabei Tale, şi Tu mi-ai desfăcut legăturile.
17. Îţi voi aduce o jertfă de mulţumire şi voi chema Numele Domnului;
18. îmi voi împlini juruinţele făcute Domnului în faţa întregului Său popor,
19. în curţile Casei Domnului, în mijlocul tău, Ierusalime! Lăudaţi pe Domnul !”

 

Un psalm de multumire

    Ca parte a grupului de psalmi intitulat „Hallelul egiptean” ( 113-118 ), Psalmul 116 este un poem de multumire la adresa lui Dumnezeu, in care autorul isi arata recunostinta pentru izbavirea primita in timpul unei perioade de criza. Termenul ebraic „hallel” inseamna „lauda”, de la el provenind indemnul „Aleluia !”,atat de familiar comunitatilor crestine ( de la ebraicul „Hallelu-Yah” , care inseamna „Laudati pe Domnul !” )

Inca din cele mai vechi timpuri, psalmii care alcatuiesc „Hallel-ul egiptean” au fost cantati in cadrul ceremoniilor legate de sarbatoarea Pastelui. Se crede ca acest psalm a fost cantat de Iisus si ucenicii Sai dupa instituirea Sfintei Cine, in noaptea vanzarii Sale ( vezi Matei 26,30 ).

Din punct de vedere tematic, Psalmul 116 este un amestec de idei, in care intalnim lamentatia, relatarea unor necazuri din trecut, rugaciunea de implorare, recunostinta pentru ajutorul primit si juruinta facuta lui Dumnezeu. Ca si in cazul altor psalmi de acest gen ( 30, 32, 34 ), Psalmul 116 incepe prin relatarea izbavirii oferite de Dumnezeu autorului ( vers. 1.2 ), dupa care el aminteste circumstantele dureroase prin care a trecut ( vers. 3 ). Urmeaza o rugaciune de implorare a ajutorului divin ( vers. 4 ), apoi raspunsul din partea Domnului ( vers. 5-11 ) si cateva promisiuni ale psalmistului de a da marturie inaintea adunarii despre puterea mantuitoare a lui Dumnezeu ( vers. 12-19 ).

Poate ca semnul cel mai distinctiv al psalmului este promisiunea autorului de a aduce o jertfa de multumire Celui care l-a izbavit din necaz ( vers. 17 ), si pe care David Il numeste  in Psalmul 68,20 cu apelativul „Dumnezeul izbavirilor”.

Asadar, asemenea multor altor poeme care intra in componenta Cartii de Laude a poporului Israel, Psalmul 116 s-a nascut si el din suferintele si necazurile inerente acestei vieti. Asemenea nufarului imaculat care se ridica deasupra noroiului negru in care isi are infipte radacinile, cantarile de lauda ridica sufletul omului din mizeria pamantului nostru spre imaculatele sfere ceresti.

Fie ca e vorba de David, Solomon, Asaf, Moise, fiii lui Core, Etan Ezrahitul sau alti autori de psalmi, cu totii au stiut sa imortalizeze in versuri si cantec sentimentele lor de recunostinta la adresa lui Dumnezeu. Iar lucrul acesta i-a innobilat, pregatindu-i sa faca fatza cu bine altor crize si incercari ale vietii.

Cartea Psalmilor se incheie cu Psalmul 150, insa cel cu numarul 151 asteapta sa fie scris. Oare cine il va scrie ? De ce nu am fi noi autorii lui ?

 

Declaratie de dragoste

     Psalmul 116 incepe cu o declaratie de dragoste neasteptata: „Iubesc pe Domnul, caci El aude glasul meu, cererile mele. Da, El Si-a plecat urechea spre mine, de aceea-L voi chema toata viata mea” ( vers. 1.2 ).

Este o declaratie scrisa si publica pentru toate generatiile care urmau sa se nasca pe pamant, si pe care autorul ( oricare ar fi acesta ) o face fara sa fie constrans, fara sa fie motivat de interese meschine, ci cu toata sinceritatea. De fapt, aceasta nu este singura declaratie de dragoste de acest fel din Cartea Psalmilor. In Psalmul 18, David aproape ca ne socheaza prin declaratia sa directa si abrupta din primul verset: „Te iubesc din inima, Doamne, taria mea.”

Sa fim sinceri cu noi insine: Cati dintre noi, cei care afirmam ca Il iubim pe Dumnezeu din toata inima, cu tot cugetul si cu toata puterea noastra, facem astfel de declaratii directe, fie in public, fie in rugaciunea personala, intima ? De cate ori I-am spus Tatalui ceresc ca Il iubim neconditionat, nu doar atunci cand ne merge bine si „granarele” vietii sunt pline, ci si atunci cand cerul existentei noastre este de plumb, iar pamantul de sub picioare pare de arama ? De cate ori marturisim ca Il iubim pe Dumnezeu doar de dragul Lui, si nu din interese egoiste, din teama de a nu fi pedepsiti sau de ochii lumii ?

Cand Mantuitorul ni L-a prezentat pe Dumnezeu ca fiind Tatal nostru, intentia Sa a fost, printre altele, si aceea de a ne ajuta sa intelegem cate ceva din ceea ce simte inima Lui de Dumnezeu. Care tata din lumea aceasta nu tanjeste dupa dragostea copiilor lui ? Oare inima Tatalui ceresc nu este si ea flamanda si insetata dupa un cuvant de dragoste din partea copiilor Sai de pe pamant ?

Urechile Sale aud zilnic milioane de cereri, plangeri, nemultumiri si acuzatii din partea celor care se considera copiii Sai. Dar cati dintre ei isi iau curajul sa-I spuna, macar din cand in cand, in rugaciunea tainica a caminului: „Tata, te iubesc !” ?

Scriptura este plina de declaratii de dragoste din partea lui Dumnezeu:

     „Domnul mi se arata de departe: „Te iubesc cu o iubire vesnica; de aceea iti pastrez bunatatea Mea” ( Ieremia 31,3 ).

     „V-am iubit”, zice Domnul. Si voi ziceti: „Cu ce ne-ai iubit ?” ( Maleahi 1,2 )

     „De aceea, pentru ca ai pret in ochii Mei, pentru ca esti pretuit si te iubesc, dau oameni pentru tine si popoare pentru viata ta” ( Isaia 43,4 ).

Dumnezeu nu Se rusineaza sa ne spuna public ca ne iubeste, desi nu meritam dragostea Lui. Noi de ce ne rusinam sa-i marturisim dragostea noastra, desi El o merita din plin ?

Declaratia de dragoste a psalmistului nu este o emotie de moment, ci mai degraba un angajament de loialitate fatza de Cel care Si-a plecat urechea pentru a implini cererile sale. Este o dragoste ecou, al carui izvor nu se afla in om, ci in Cel care este dragoste prin insasi natura Sa ( vezi 1 Ioan 4,8 up. ), o dragoste pe care „Dumnezeu a turnat-o in inimile noastre prin Duhul Sfant care ne-a fost dat” ( Romani 5,5 ). Da, „noi Il iubim, pentru ca El ne-a iubit intai” ( 1 Ioan 4,19 ).

 

„Sudorile mormantului”

     Nu cunoastem criza prin care a trecut autorul Psalmului 116, insa din versurile acestui poem intelegem ca a fost o criza majora, o problema de viata si de moarte: „Ma infasurasera legaturile mortii si m-apucasera sudorile mormantului; eram prada necazului si durerii. Dar am chemat Numele Domnului si am zis: „Doamne, mantuieste-mi sufletul” (vers. 3.4 ).

Din nefericire, unii comentatori ai Scripturii au incercat sa gaseasca in aceste versuri argumente in favoarea teoriei existentei unui iad vesnic, in care sufletele celor nelegiuiti ar fi chinuite in vecii vecilor. Insa atentie ! Expresiile: „legaturile mortii” si „sudorile mormantului”, pe care autorul le aplica propriei sale persoane, ne arata ca in psalm sunt descrise experiente dramatice din timpul vietii, nicidecum nu e vorba de eventuale trairi ale sufletului sau dupa moarte. Sunt experientele sale din care a fost izbavit de Dumnezeu si in urma carora dragostea sa fatza de Izbavitorul sau izbucneste asemenea unui izvor care nu poate fi incatusat.

Vazand mana lui Dumnezeu lucrand la izbavirea sa din criza, si fiind coplesit de frumusetea caracterului Sau, psalmistul marturiseste plin de bucurie: „Domnul este milostiv si drept, si Dumnezeul nostru este plin de indurare” ( vers. 5 ). In acelasi timp, el este constient ca, daca ar fi hranit rautate in inima sa, Domnul nu ar fi intervenit in favoarea lui: „Domnul pazeste pe cei fara rautate; eram nenorocit de tot, dar El m-a mantuit” ( vers. 6 ).

Dupa o astfel de izbavire miraculoasa, poate chiar neasteptata pentru psalmist, ce poate sa urmeze decat odihna, o odihna pe care o cunoaste doar sufletul impacat cu Dumnezeu: „Intoarce-te, suflete, la odihna ta, caci Domnul ti-a facut bine. Da, Tu mi-ai izbavit sufletul de la moarte, ochii din lacrimi si picioarele de cadere. Voi umbla inaintea Domnului pe pamantul celor vii” ( vers. 7-9 ).

Acestea sunt beneficiile unei relatii vii, profunde si bazate pe dragostea si respectul reciproc dintre Tatal ceresc si copiii Sai. Am putea oare sa ne dorim mai mult decat atat ?

 

„Paharul izbavirilor” – „paharul” recunostintei

     Semnul distinctiv al Psalmului 116 este recunostinta – aceasta „rara avis”, pe cale de disparitie de pe planeta noastra. Constient de numarul mare de binecuvantari primite din partea cerului, psalmistul isi pune o intrebare sincera: „Cum voi rasplati Domnului toate binefacerile Lui fatza de mine ?” ( vers. 12 ).

Dar poate omul sa rasplateasca Creatorului sau tot binele primit ? Cu ce am putea plati ( rasplati ) macar un minut din viata primita de la El ? Ce am putea sa-I dam in schimb pentru cele peste 100 000 de batai de inima dintr-o singura zi de viata ? Dar pentru aerul pe care-l respiram gratis si pentru apa si hrana care nu ne lipseste de pe masa ? Cu ce am putea echivala ca valoare frumoasa nadejde a mantuirii, si cu ce am putea pretui inaltul privilegiu de a fi numiti copii ai Imparatului imparatilor si ai Domnului domnilor ?

Cunoasteti undeva, pe glob, vreo valuta cu care ar putea fi platita Tatalui ceresc toate lucrurile bune pe care ni le da in aceasta viata, si de care adeseori nici nu ne dam seama ? Psalmistul stia prea bine ca in curtile ceresti nu este acceptata o alta „valuta” decat cea a recunostintei. O „valuta” forte, pe care Dumnezeu o apreciza, si dupa care inima Sa de Tata tanjeste atat de mult. De aceea, autorul Ii face Celui care l-a izbavit din „sudorile mormantului” si din „legaturile mortii”  o serie de juruinte: „Voi inalta paharul izbavirilor si voi chema Numele Domnului; imi voi implini juruintele facute Domnului in fatza intregului Sau popor… Iti voi aduce o jertfa de multumire si voi chema Numele Domnului, imi voi implini juruintele facute Domnului in fatza intregului Sau popor, in curtile Casei Domnului, in mijlocul tau, Ierusalime !” ( vers. 13.14.17-19 ).

Cat de fericita este inima lui Dumnezeu cand vede bobocii recunostintei deschizandu-se spre El in inimile copiilor Sai de pe pamant ! Da, asa cum suntem noi: rai si inconsecventi, slabi si atinsi de mizeria pacatului, Il putem face fericit pe Suveranul Universului. Iar atunci cand relatia cu Dumnezeu se bazeaza pe dragoste, aceasta generand fericire de ambele parti, nici macar moartea nu ne mai sperie, caci „scumpa este inaintea Domnului moartea celor iubiti de El” ( vers. 15 ).

Poate un lucru atat de rau cum este moartea sa fie privita cu atata seninatate si optimism ? Da, cand relatia cu Dumnezeu este mantuitoare, se poate lucrul acesta. Dumnezeu nu priveste suferinta si moartea copiilor Sai cu indiferenta si raceala. Insa El stie ca pe acesti copii ai Sai ii va avea langa Sine o vesnicie intreaga, dupa invierea celor drepti.

Daca si noi pastram in minte aceasta perspectiva luminoasa, moartea nu va mai speria pe nimeni. Ea va fi doar o mica si insesizabila paranteza intre doua vieti: cea de acum si cea vesnica. Iata de ce acest text ( vers. 15 ) era recitat de martirii care se indreptau spre clipa mortii cu fruntile senine.

Iata de ce un copil al lui Dumnezeu, care a inteles ce inseamna o relatie mantuitoare cu El, poate sa-L laude pe Dumnezeu oricand si in orice imprejurare. Chiar si pe pragul mormantului ! De aceea, „Laudati pe Domnul !” ( vers. 19 ).

Lori Balogh