Psalmul 121 – Imnul ocrotirii divine

Psalmul 121 – Imnul ocrotirii divine

O cântare a treptelor

1. „Îmi ridic ochii spre munți… De unde-mi va veni ajutorul?
2. Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile și pământul.
3. Da, El nu va îngădui să ți se clatine piciorul; Cel ce te păzește nu va dormita.
4. Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzește pe Israel.
5. Domnul este Păzitorul tău, Domnul este umbra ta pe mâna ta cea dreaptă.
6. De aceea nu te va bate soarele ziua, nici luna noaptea.
7. Domnul te va păzi de orice rău, îți va păzi sufletul.
8. Domnul te va păzi la plecare și la venire, de acum și până în veac.”

Un cântec pentru pelerini

Fiind de o frumusețe și sensibilitate aparte, Psalmul 121 a devenit unul dintre cei mai populari și îndrăgiți psalmi. Lumina, speranța și încrederea care emană din versurile sale au constituit o mângâiere pentru mii de copii ai lui Dumnezeu care au avut de trecut prin suferințe și încercări de tot felul.

Acest psalm continuă să rămână o mângâiere și pentru poporul lui Dumnezeu care are de trecut prin ultimul act al luptei dintre bine și rău, confruntându-se cu mânia „șarpelui celui vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume” (vezi Apocalipsa 12,9).

Se crede că autorul acestui poem al ocrotirii divine este David, care se pare că l-a compus imediat după ce a primit vestea morții lui Samuel, pe când se afla în pustia Paran. Pierzând și ultimul sprijin pământesc în conflictul cu Saul și acoliții săi, David și-a îndreptat toată încrederea spre Dumnezeu, unicul ajutor care-i mai rămăsese.

Psalmul a fost compus probabil pentru pelerinii care se îndreptau spre Ierusalim în timpul marilor sărbători religioase anuale, fiind folosit și astăzi în slujbele de la sinagogă, ca o rugăciune pentru cei ce pleacă în călătorie.

Poate că cei mai mulți dintre noi nu facem pelerinaje la Ierusalim cu ocazia marilor sărbători iudaice. Însă, din punct de vedere spiritual, cu toții suntem niște pelerini care se îndreaptă spre Ierusalimul ceresc. În calitate de „străini și călători” pe acest pământ ostil, în drumul nostru spre „o patrie mai bună, adică o patrie cerească” (vezi Evrei 11,13.16), avem o nevoie stringentă de siguranța călăuzirii divine.

În mijlocul crizelor de tot felul, loviți de suferințe fizice sau sufletești, copiii lui Dumnezeu nu sunt lăsați singuri. Iar Psalmul 121 ne aduce aminte că deasupra cerului de plumb al existenței umane tronează un Dumnezeu plin de milă și dragoste pentru fiecare dintre noi. Ce bine face sufletelor noastre acest gând mângâietor!

Sus privirea!

Gestul ridicării privirii este o manifestare a inteligenței cu care omul a fost înzestrat de Creatorul său. El este, în același timp, și un gest al demnității, dar și al căutărilor noastre. Când psalmistul spune în debutul Psalmului 121: „Îmi ridic ochii spre munți” (vers.1), el de fapt căuta ceva, un lucru de care avea neapărată nevoie și care nu suferea amânare: ajutor într-o perioadă de criză existențială majoră.

Întrebarea: „De unde-mi va veni ajutorul?” (vers.1) ascunde în sine o anumită dezamăgire a autorului cu privire la oameni. Întrebarea presupune și o anumită neliniște (poate chiar teamă): aceea de a fi lăsat singur față în față cu greutățile care se profilau la orizont.

Dacă este adevărat că autorul psalmului este David, iar momentul scrierii acestui psalm a fost cel care a urmat morții lui Samuel, ultimul său sprijin omenesc, atunci sentimentele de dezamăgire, neliniște și teamă sunt explicabile. Fugărit de Saul și acoliții săi din propria țară, exilat departe de sanctuarul său drag, de familie și de propriul său popor, iar pe deasupra pierzând și uriașul sprijin moral pe care-l primise de la profetul Samuel, David trecea printr-o criză majoră a vieții lui.

Cu toate acestea, el nu capitulează. La întrebarea pe care o rostește la începutul psalmului, tot el are și răspunsul: „Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile și pământul” (vers.2).

Unii comentatori consideră că munții la care se referă psalmistul în versetul 1 sunt cei pe care era zidit Ierusalimul, acolo unde se afla sanctuarul, ca simbol al prezenței lui Dumnezeu. Alți comentatori afirmă că autorul psalmului are în vedere munții Palestinei, pe care păgânii ridicaseră o mulțime de altare închinate idolilor lor.

Însă mai există o interpretare: Munții de care vorbește psalmistul sunt munții greutăților și ai încercărilor, care-i blocau înaintarea și-i întunecau orizontul. Dacă munții sunt doar o metaforă, atunci soluția de a trece de ei este una singură: „Sus privirea! Nu mai privi la munții greutăților și nu te lăsa copleșit de mărimea lor! Privește mai sus de ei, la Suveranul care are o mie de soluții acolo unde noi nu mai vedem niciuna. Iar El nu te va dezamăgi niciodată.”

„Santinela”

După ce și-a întors privirea neliniștită de la munții greutăților, îndreptând-o spre Cel care îl poate scoate la loc larg, psalmistul devine un alt om. Neliniștea sa se transformă în pace, teama devine încredere, iar norii dezamăgirii sunt împrăștiați de soarele speranței. Din acest punct de cotitură, urmează o suită de făgăduințe, una mai mângâietoare decât cealaltă, toate împreună asigurându-ne pe toți cei care trecem prin crize existențiale că nu suntem singuri, că Dumnezeu nu ne-a abandonat în mijlocul suferințelor noastre și că El Se pleacă întotdeauna pentru a ne veni în ajutor.

Deși dragostea lui Dumnezeu are multe fațete, asemenea unui diamant scump, în Psalmul 121 este scoasă în evidență doar una dintre ele: dragostea lui Dumnezeu manifestată față de copiii Săi de pe pământ. Verbul „a păzi” apare în versurile psalmului de nu mai puțin de șase ori, în timp ce Dumnezeu este numit cu apelativul „Păzitorul tău”: „Da, El nu va îngădui să ți se clatine piciorul; Cel ce te păzește nu va dormita. Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzește pe Israel” (vers.3.4).

Dar ce legătură este între ideea de pază și cea de somn sau dormitare? Bărbații care au făcut armata știu ce înseamnă pericolul de a ațipi în timpul serviciului de planton sau gardă. O singură clipă de ațipire a santinelei face ineficientă toată paza obiectivului, punând în pericol siguranța multor vieți omenești. Probabil că la un astfel de pericol se gândea autorul când, prin contrast, Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe o santinela permanent vigilenta, care nu-și permite să doarmă în post nici măcar pentru o singură clipă.

Iar în lupta dintre bine și rău, o luptă care se duce pe viață și pe moarte de milenii, astfel de clipe de neveghere ar fi fatale. Dar ce mângâiere! Dumnezeul nostru nu este o santinela obosită, gata să ațipească în cele mai întunecate ore ale istoriei lumii, ci o santinela veșnic trează, atentă la toate mișcările strategice ale vrăjmașului. Cu un astfel de Dumnezeu, care munți ai greutăților nu pot fi trecuți?

„Umbrarul”

Poate că nimeni nu apreciază mai mult răcoarea umbrei decât cei care locuiesc în ținuturile arse de soare. De aceea, într-o țară ca Palestina, cu soare din belșug, umbra atât de căutată a devenit un simbol al protecției divine. Stâlpul de nor din timpul zilei și cel de foc din timpul nopții a călăuzit și protejat poporul Israel în lungul și obositorul drum prin „țara nimănui” spre mult doritul Canaan (vezi Numeri 9, 15‑22).

Umbra oferită de el în timpul zilei asigura poporului un mediu suportabil, dovedind grija delicată a lui Dumnezeu față de toate aspectele vieții poporului Său. Poate că autorul, atunci când a scris versurile Psalmului 121, se gândea tocmai la binefacerile stâlpului de nor, aducător de umbră și răcoare în timpul Exodului. Un stâlp de nor și de foc în care era ascuns Însuși Domnul, ocrotitorul copiilor lui Israel.

„Domnul este Păzitorul tău, Domnul este umbra ta pe mâna ta cea dreaptă. De aceea, nu te va bate soarele ziua, nici luna noaptea. Domnul te va păzi de orice rău, îți va păzi sufletul. Domnul te va păzi la plecare și la venire, de acum și până în veac” (vers.5‑8).

Dacă în primele versete ale psalmului Domnul este prezentat în calitatea Sa de Creator al cerurilor și al pământului (vers.2), în partea a doua accentul este pus pe calitatea lui Dumnezeu de protector al poporului Său. Nu este vorba doar de o protecție fizică, ci de una holistică, în care păzirea sufletului copiilor Săi ocupă un loc important în preocupările Sale.

Psalmul 121 poate fi considerat o rememorare a dovezilor ocrotirii poporului Israel de către Dumnezeu în timpul celor patruzeci de ani de peregrinaj ai Exodului. Pentru noi însă, care călătorim spiritual prin pustiul vieții, nu spre un Canaan pământesc, ci spre cel ceresc, Psalmul 121 are semnificații speciale.

Cu toții suntem niște „străini și călători” în căutarea unei patrii mai bune (vezi Evrei 11,13.16). Arșița încercărilor, „șerpii înfocați” ai pustiului vieții, lipsurile și vrăjmașii ne pândesc în fiecare clipă, încercând să ne scoată definitiv de pe scena vieții. Fără ocrotirea lui Dumnezeu, de care beneficiem clipă de clipă fără măcar ca să ne dăm seama de acest lucru, „dumnezeul veacului acestuia” (vezi 2 Corinteni 4,4) ne-ar nimici într-o singură clipă.

Totuși, în pofida ostilității lumii și a urii Diavolului, copiii lui Dumnezeu supraviețuiesc, sunt fericiți și cântă bucuria că în curând călătoria lor se va sfârși și vor intra pe porți în Sfânta Cetate cerească. „Umbra” ocrotirii divine îi însoțește pretutindeni. Și chiar dacă au și ei parte de boli, suferințe fizice sau sufletești, dezamăgiri și moarte, Dumnezeu face un lucru extraordinar pentru fiecare dintre ei: Le păzește sufletul de cădere, le conservă credința și le asigură biruința asupra păcatului.

Pentru Biserica lui Christos din ultima generație, Psalmul 121 are semnificații și mai profunde, căci ea va găsi mângâiere și îmbărbătare în versurile lui în timpul de criză ce ne stă în față.

Cu privire la timpul plăgilor, un timp de mare suferință pentru întreaga lume, Apocalipsa ne spune: „Al patrulea (înger n.n.) a vărsat potirul lui peste soare. Și soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Și oamenii au fost dogorâți de o arșița mare, și au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii, și nu s-au pocăit că să-I dea slavă” (Apocalipsa 16,8.9).

Într-un astfel de timp de criză pentru întreaga lume, făgăduința că Dumnezeu va fi umbra copiilor Săi va fi neprețuită. Însă atunci vor fi ocrotiți doar cei care astăzi caută umbra aripilor Sale.

De ce să nu o cauți și tu? De ce să nu o caut și eu? Acum, când harul este încă deschis tuturor…

Lori Balogh