Psalmul 122 – Bucuria finalului de pelerinaj

Psalmul 122 – Bucuria finalului de pelerinaj

O cântare a treptelor. Un psalm al lui David

  1. „Mă bucur când mi se zice; „Haidem la Casa Domnului!”
  2. Picioarele mi se opresc în porțile tale, Ierusalime!
  3. Ierusalime, tu ești zidit că o cetate făcută dintr-o bucată!
  4. Acolo se suie semințiile, semințiile Domnului, după legea lui Israel, ca să laude Numele Domnului.
  5. Căci acolo sunt scaunele de domnie pentru judecată, scaunele de domnie ale casei lui David.
  6. Rugați-vă pentru pacea Ierusalimului! Cei ce te iubesc să se bucure de odihnă.
  7. Pacea să fie între zidurile tale, și liniștea, în casele tale domnești!
  8. Din pricina fraților și a prietenilor mei, doresc pacea în sânul tău.
  9. Din pricina Casei Domnului, Dumnezeului nostru, fac urări pentru fericirea ta.”

Un psalm al „suirilor”

     Cei cincisprezece psalmi supranumiți „ai treptelor” ( 120‑134 ), între care se numără și cel cu numărul 122, au fost compuși pentru pelerinii care călătoreau spre Ierusalim în timpul marilor sărbători religioase anuale: Paștele, Rusaliile și Sărbătoarea Corturilor. Pentru orice evreu evlavios, cele trei pelerinaje reprezentau idealul pe care doreau să-l atingă, indiferent de sacrificiul cerut.

În timpurile biblice și în condițiile de călătorie din acea vreme, o vizită la Ierusalim presupunea un efort deosebit din partea pelerinilor. Nu era ușor pentru niște oameni simpli, obișnuiți cu munca câmpului și creșterea animalelor, să lase toate activitățile zilnice pentru a se dedica pelerinajului.

Însă vizitele anuale în Sfânta Cetate, pentru cei mai mulți credincioși erau o evadare din cotidian, dar și un prilej de multă bucurie, aducându-le simțământul unei împliniri spirituale. Din acest motiv, „cântările treptelor”, așa cum sunt numiți cei cincisprezece psalmi în preambulul lor, pot fi numiți și „cântări ale suirilor”, căci ei erau cântați cu ocazia acestor pelerinaje anuale la Ierusalim.

Psalmul 122 este unul dintre cei mai cunoscuți psalmi ai Sionului, redând în versurile sale cântul plin de bucurie al credincioșilor ajunși în fața porților Cetății Sfinte, după o călătorie lungă și obositoare. Iudeii folosesc și astăzi acest „psalm al suirilor” în rugăciunea de dimineață, exprimându-și dorul după Ierusalim, cetatea ființei lor naționale și simbolul păcii după care tânjește orice suflet omenesc.

Pentru noi, creștinii secolului al XXI-lea, Psalmul 122 are semnificații spirituale mult mai adânci. Orice creștin adevărat își percepe viața ca fiind un „pelerinaj”. Pe acest pământ, din ce în ce mai bolnav și obosit, el are simțământul că nu este altceva decât un „străin și călător”. Însă nu un călător spre nicăieri, ci spre o destinație clară, dorită și așteptată: „cetatea cu temelii tari, al cărui meșter și ziditor este Dumnezeu” ( Evrei 11, 10 ). De aici apare și bucuria așteptării și pregătirea întâlnirii, care caracterizează viața oricărui creștin autentic.

Tu ce sentimente trăiești cu privire la propria ta viață? Te simți aici cu adevărat acasă, sau privești viața aceasta doar ca pe o călătorie spre cer? Și dacă îți percepi viața ca pe o călătorie spre idealurile cerești, te comporți ca un adevărat pelerin?

Bucuria închinării

     Există multe motive care îi conduc pe oameni la închinare. Unii se închină zeului, idolului sau Dumnezeului adevărat din teama de a nu fi pedepsiți, suferind pierderi de un fel sau altul. Alții se închină Divinității din motive egoiste, urmărind să fie binecuvântați fizic sau material. Există și o închinare de ochii lumii, care le creează celor ce o practică o imagine bună în societate, ajutându-i să avanseze pe scara socială. Unii se închină lui Dumnezeu din obligație, fiind forțați de părinți, societate sau împrejurări.

Însă câți oameni vin înaintea lui Dumnezeu, închinându-se Lui doar pentru că Îl iubesc, pentru că le este drag să fie mai aproape de El? Câți închinători ai adevăratului și unicului Dumnezeu se bucură când își pleacă întreaga ființă înaintea măreției și sfințeniei Lui?

David, autorul Psalmului 122, este unul dintre închinătorii care se bucură din tot sufletul ori de câte ori are ocazia să se prezinte înaintea lui Dumnezeu. Iar atunci când este invitat la sanctuar, simbolul prezenței divine pe pământ, el exclamă plin de bucurie: „Mă bucur când mi se zice: „Haidem la Casa Domnului!” ( vers. 1 ).

Totuși, dacă psalmistul se bucura atât de mult să meargă la sanctuar pentru a se întâlni cu Domnul său, de ce această ezitare în pragul porților Ierusalimului? „Picioarele mi se opresc în porțile tale, Ierusalime” ( vers. 2 ).

Nu, nu este vorba de nicio ezitare. E doar un moment de contemplare în pragul porților Ierusalimului, lăsând ca atmosfera Cetății Sfinte să-i cuprindă întreaga ființă. Iar acolo, în pragul porților mărețe, autorul contemplă frumusețea și simetria Ierusalimului, despre care afirmă cu admirație: „Ierusalime, tu ești zidit că o cetate făcută dintr-o bucată” ( vers. 3 ).

Desigur, David, în calitatea lui de împărat al lui Israel, era un locuitor al cetății. Însă în Psalmul 122 el se identifică cu pelerinii veniți din toate colțurile țării, și chiar de dincolo de granițe, încercând să înțeleagă trăirile lor în momentul intrării în Sfânta Cetate. Pentru un om venit dintr-un sat sau un cătun îndepărtat și pierdut printre dealuri și văi, vederea unei cetăți mărețe, cu ziduri înalte și porți grele, trebuie să fi fost deosebit de impresionantă.

Putem să ne imaginăm astfel de trăiri intense, ascultându-i pe ucenicii lui Iisus mărturisindu-I cu admirație: „Învățătorule, uită-Te ce pietre și ce zidire!” ( Marcu 13,1 ).

Cu toate acestea, în admirația sa față de Cetatea Sfântă, psalmistul nu se oprea la pietre, ziduri și porți. Acestea erau doar materie inertă. David vedea în armonia și simetria Ierusalimului un simbol al unității poporului lui Dumnezeu. Expresia „o cetate făcută dintr-o bucată” este înțeleasă de unii comentatori ai Bibliei ca fiind o aluzie la unitatea poporului lui Dumnezeu, adunat la Ierusalim cu ocazia sărbătorilor religioase anuale. Iar traducerea Septuaginta pare să confirme această interpretare: „Ierusalimul este zidit ca o cetate a cărui comuniune este laolaltă”.

Suirea la Ierusalim

     Ierusalimul nu este o cetate foarte înaltă în comparație cu localitățile din jur. Cu toate acestea, Biblia vorbește adesea despre „suire” atunci când un om sau un grup de oameni se îndreptau spre Cetatea Sfântă ( vezi Ioan 7, 10. 14, etc. ). „Acolo se suie semințiile, semințiile Domnului, după Legea lui Israel, ca să laude Numele Domnului. Căci acolo sunt scaunele de domnie pentru judecată, scaunele de domnie ale ale casei lui David” ( vers. 4.5 ).

Fiind capitala țării, Ierusalimul era centrul vieții politice a poporului Israel. Era centrul în care se realiza unitatea celor douăsprezece triburi, acestea devenind un singur popor – poporul legământului. Ierusalimul era și centrul religios al națiunii iudaice, unicul loc legitim pentru închinarea adusă lui Iahweh. Acolo se manifesta și prezența lui Dumnezeu în sanctuar și își desfășurau activitatea instituțiile statului evreu. Deși judecățile erau făcute de obicei la porțile cetăților, în cadrul comunităților locale, în Ierusalim se afla tribunalul de apel pentru probleme de drept sacru și regal.

Pelerinii care veneau la Ierusalim se simțeau ușurați, știind că intră într-o cetate a dreptății, iar cei nedreptățiți în satele și cătunele lor aveau speranța că tribunalul de apel din Sfânta Cetate le va face în sfârșit dreptatea mult așteptată.

Dacă Ierusalimul, cu toate instituțiile pe care le adăpostea, și cu sanctuarul de pe Muntele Sionului, nu era o cetate prea înaltă față de localitățile din jur, de ce se vorbește mereu de „suirea” la Ierusalim? Răspunsul este simplu: Drumul spre Cetatea Sfântă era privit în vechime ca o ascensiune mai degrabă de natură spirituală decât geografică.

Pelerinul care se apropia de Ierusalim, se apropia de fapt de sanctuar și de Dumnezeul al cărui Nume locuia acolo. O astfel de „suire” nu poate decât să înalțe și să înnobileze sufletul omenesc. Deoarece Dumnezeu Se află deasupra Creației Sale, orice apropiere de El și orice întâlnire cu El devine un prilej de înălțare spirituală.

Și dacă nu există o altă cale mai eficientă de înnobilare sufletească decât închinarea în duh și în adevăr prin „suirea” la Casa Domnului, atunci de ce oamenii o caută acolo unde ea nu există? De ce caută fericirea la „puțurile crăpate” ale lumii, când Dumnezeu – „Izvorul apelor vii” ( Ieremia 2,13 ) este singurul care ne poate înălța spiritual și ne poate face cu adevărat fericiți?

Shalom!

     Preocupat de soarta cetății sale iubite, psalmistul lansează o chemare generală la rugăciune pentru pacea Ierusalimului: „Rugați-vă pentru pacea Ierusalimului! Cei ce te iubesc, să se bucure de odihnă. Pacea să fie între zidurile tale și liniștea în casele tale domnești!” ( vers. 6.7 ).

Dorința lui David ca cetatea sa iubită să se bucure de pace răsună ca un ecou prelungit și în ultimele versuri ale psalmului: „Din pricina fraților și prietenilor mei, doresc pacea în sânul tău. Din pricina Casei Domnului, Dumnezeului nostru, fac urări pentru fericirea ta” ( vers. 8.9 ).

Nu se putea o urare mai potrivită pentru o cetate al cărui nume înseamnă „cetatea păcii.” Este cea mai completă urare posibilă dintre toate cele existente, căci pacea cuprinde în sine o mulțime de alte binecuvântări: bunăstare, siguranță, armonie și – desigur! – fericire.

Mulțimea urărilor psalmistului dă naștere totuși unei întrebări: Oare David a avut în vedere în acest psalm doar Ierusalimul pământesc? Dacă ne uităm la Ierusalimul pământesc, vedem că de-a lungul istoriei sale zbuciumate, susurul blând al păcii a fost mereu acoperit de zgomotul înspăimântător al săbiilor și al scuturilor.

Deși nu știm dacă psalmistul avea în vedere și Ierusalimul ceresc atunci când a scris Psalmul 122, cu siguranță știm spre care Sfântă Cetate privesc astăzi copiii lui Dumnezeu, risipiți pretutindeni pe pământ: spre Noul Ierusalim ceresc. Cu privire la Ierusalimul pământesc, Scriptura ne spune clar: „Este hotărât că războiul va ține până la sfârșit, și împreună cu el și pustiirile” ( Daniel 9,26 ). Nici vorbă de „cetate a păcii”!

Cu privire la Noul Ierusalim ceresc însă, lucrurile stau cu totul diferit. O cetate în care se manifestă slava lui Dumnezeu, luminând ca o „piatră de iaspis, străvezie că cristalul” ( Apocalipsa 21,11 ) și în care nu va intra nimic întinat ( Apocalipsa 21,27 ) și nimic vrednic de blestem ( Apocalipsa 22,3 ), o cetate în care vor exista scaunele de domnie ale Tatălui și Fiului ( Apocalipsa 22,3 ) nu poate fi decât o adevărată „Cetate a păcii”.

Dar de ce are ziduri acest Nou Ierusalim ceresc? Nu pentru a-i apăra pe locuitorii săi de presupuși dușmani, ci pentru a delimita o minune a zidirii divine de alte asemenea minuni. De ce această cetate are porți mari de mărgăritar? Nu pentru a proteja cetatea de eventuali invadatori, ci pentru a asigura accesul mântuiților în Sfânta Cetate.

Da, Ierusalmul ceresc, Sfânta Cetate a păcii eterne, este ținta tuturor copiilor lui Dumnezeu. Ei știu că viața lor este o călătorie spre patria cerească, de unde și simțământul că sunt „străini și călători pe pământ” ( Evrei 11, 13 ).

Dar oare noi mergem spre Sfânta Cetate cerească, sau ea vine spre noi? Din punct de vedere spiritual, noi ne îndreptăm spre ea; din punct de vedere fizic însă, ea va veni spre noi. Iar atunci când drumurile noastre se vor întâlni, va fi ora astrală pentru mântuiții din toate timpurile.

„Și m-a dus, în Duhul, pe un munte mare și înalt. Și mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie, ca cristalul” ( Apocalipsa 21,10.11 ).

Lori Balogh

 

This entry was posted in Psalmii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.