Psalmul 128 – O familie binecuvântată
O cântare a treptelor
- „Ferice de oricine se teme de Domnul și umblă pe căile Lui!
- Căci atunci te bucuri de lucrul mâinilor tale, ești fericit și-ți merge bine.
- Nevastă-ta este ca o viță roditoare înăuntrul casei tale; copiii tăi stau ca niște lăstari de măslin împrejurul mesei tale.
- Așa este binecuvântat omul care se teme de Domnul.
- Să te binecuvânteze Domnul din Sion, să vezi fericirea Ierusalimului în toate zilele vieții tale
- și să vezi pe copiii copiilor tăi! Pacea să fie peste Israel!”
Un tablou luminos
Psalmul 128 este una din cei mai frumoase cântări din grupul intitulat „Cântările treptelor” ( 120‑134 ). Compuși pentru pelerinii care călătoreau la Ierusalim cu ocazia marilor sărbători religioase anuale ( Paștele, Rusaliile și Sărbătoarea Corturilor ), acești psalmi pot fi supranumiți și „psalmi ai suirilor”.
În esență, avem de-a face cu o creație luminoasă, care ne prezintă în imagini artistice tabloul unei familii fericite. Putem spune că ne aflăm în fața unui ideal al vieții de cămin, în care binecuvântările divine se revarsă din abundență peste toți membrii săi.
Secretul? Psalmistul ni-l spune chiar din primul verset: temerea de Dumnezeu și o corectă așezare a priorităților în viață. Acolo unde Dumnezeu ocupă primul și cel mai important loc în viață, El vine cu plăcere. Însă nu vine singur, ci aduce cu Sine un potop de binecuvântări, care ne umplu viața de fericire.
Prin zugrăvirea acestui tablou ideal, psalmul reprezintă și o invitație la temere de Dumnezeu, singura atitudine corectă a unei creaturi față de Creatorul ei, și singura atitudine aducătoare de pace, fericire și împlinire pe toate planurile.
Este cunoscut faptul că de stabilitatea și prosperitatea familiei depinde stabilitatea și prosperitatea națiunii. Poate și din acest motiv, urarea finală a psalmistului trece de la nivel individual la cel colectiv, arătând că un popor alcătuit din familii puternice și fericite nu poate fi decât un popor puternic și fericit.
Teama sau temere?
În debutul Psalmului 128, autorul asociază doi termeni aparent ireconciliabili: fericirea și teama: „Ferice de oricine se teme de Domnul și umblă pe căile Lui! Căci atunci te bucuri de lucrul mâinilor tale, ești fericit și-ți merge bine” ( vers. 1.2 ).
Cum poate teama de o persoană să aducă fericire? Așa cum cunoaștem simțământul de teamă în relațiile dintre oameni și în diferite împrejurări ale vieții, aceasta nu duce niciodată la o stare de fericire. Dimpotrivă, fricile noastre de toate zilele ne produc neliniște, îngrijorare și mult disconfort sufletesc.
Cu toate acestea, afirmația psalmistului este adevărată și verificată în mii de vieți omenești. Cum este posibil? Teama de Dumnezeu nu este o groază de Persoana Sa; ea nu este acea frică izvorâtă dintr-o conștiința vinovată care ne face să fugim și să ne ascundem de Fața Sa, așa cum au făcut primii noștri părinți după căderea în păcat.
Teama de Dumnezeu nu are de-a face cu teama de pedeapsă, nici cu teama de a suporta consecințele atitudinii noastre greșite față de voința Sa. Cei care se tem de Dumnezeu în felul acesta nu se deosebesc cu nimic de păgânii care se îngrozesc de mânia și pedepsele zeilor lor.
O astfel de teamă, departe de a duce la întărirea relației cu Creatorul nostru, dimpotrivă, ne duce tot mai departe de El, înstrăinându-ne definitiv de Persoana Sa. Nu aceasta este teama de Dumnezeu de care vorbește autorul Psalmului 128. O astfel de teamă nu-l poate face pe nimeni fericit: nici pe om, nici pe Creatorul său.
Dimpotrivă, în concepția biblică, teama de Dumnezeu este cea care izvorăște din dragostea față de El și venerația pe care o manifestăm față de Persoana Sa. Este acea grija de a nu gândi, de a nu spune și de a nu face ceva care să-i producă întristare persoanei iubite.
Priviți la doi tineri care se iubesc! Câtă grijă manifestă în vorbirea, gesturile și atitudinea lor, astfel încât să nu-l rănească pe cel pe care-l iubesc și-l respectă! Da, există o temere, însă una care se naște din respect, admirație și dragoste față de persoana iubită.
Atunci când relația noastră cu Dumnezeu are ca temelie o astfel de teamă ( temere ), El nu poate fi decât fericit. Iar dacă pe Dumnezeul căruia ne închinăm Îl facem fericit, prin respectul, adorarea și dragostea noastră, El nu va rămâne dator niciunui copil al Său.
Dumnezeu nu promite bogății mari celor care Îl onorează, însă îi face să se bucure de lucrul mâinilor lor. Dumnezeu nu le construiește palate și nu le oferă mașini și iahturi luxoase copiilor Săi, dar le dă fericire și mulțumire în viață. Dumnezeu nu le oferă aici și acum celor credincioși un paradis în care să nu se manifeste consecințele păcatului, dar El aranjează astfel lucrurile încât totul să le meargă bine.
Iar binecuvântările primite în această viață nu reprezintă decât o arvună a ceea ce El a pregătit pentru copiii Săi în viața viitoare. „Căci lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” ( 1 Corinteni 2,9 ).
Un cămin fericit
În zona Palestinei, vița de vie și măslinul sunt plante deosebit de prețuite. Evreii considerau vinul și uleiul de măsline printre cele mai alese roade ale pământului, ele devenind simboluri ale bunăstării, fecundității și binecuvântării lui Dumnezeu.
Nu întâmplător autorul Psalmului 128 o aseamănă pe mama familiei fericite cu o viță roditoare, iar pe copiii ei cu niște lăstari de măslin: „Nevastă-ta este ca o viță roditoare înlăuntrul casei tale; copiii tăi stau ca niște lăstari de măslin împrejurul mesei tale. Așa este binecuvântat omul care se teme de Domnul” ( vers. 3.4 ).
„Vița roditoare” este un simbol al fecundității și al farmecului unei femei credincioase, dar, în același timp, ea este și un simbol al nevoii sale de sprijin în sânul familiei. Așa cum vița aduce mult rod dacă este îngrijită și sprijinită, la fel și o femeie și mamă într-un cămin poate aduce rod, fericire și prosperitate dacă este sprijinită de cel cu care împarte grijile și bucuriile vieții.
Cât privește copiii, aceștia sunt doar niște „lăstari de măslin”, care mai au mult de crescut și mai au multă experiență de acumulat, până ce ei înșiși vor aduce rod pentru Dumnezeu și pentru societate.
Psalmul 128 se încheie cu o urare izvorâtă din dragoste: „Să te binecuvânteze Domnul din Sion, să vezi fericirea Ierusalimului în toate zilele vieții tale și să vezi pe copiii copiilor tăi! Pacea să fie peste Israel!” ( vers. 5.6 ).
Deoarece „copiii copiilor sunt cununa bătrânilor” ( Proverbe 17,6 ), urarea din finalul psalmului este o urare de viață lungă și împlinită. Și pentru că ultima urare se adresează întregului popor, este subliniat încă odată marele adevăr că un popor nu poate fi fericit și binecuvântat dacă familiile care-l compun nu sunt fericite și binecuvântate.
Privind însă la lumea în care trăim și la tendințele actuale în domeniul vieții de familie, ne întrebăm: Încotro ne îndreptăm?
Lori Balogh