Marele razboi cosmic ( 7 )
– Ispitirea lui Iisus sau Ziua Generalilor –
Conflict deschis
Indiferent de natura lui, deznodamantul oricarui razboi depinde de anumite momente-cheie din cursul desfasurarii lui. Marele razboi cosmic, inceput in cer si transferat apoi pe pamant prin caderea primilor nostri parinti, a avut si el “orele lui astrale” care i-au decis finalul. Unul din aceste momente-cheie a fost ispitirea lui Iisus in pustie – o lupta deschisa, purtata de Generalii celor doua tabere.
Constient ca miza era prea mare pentru a incredinta misiunea ispitirii Mantuitorului ingerilor aliati, Satana a luat “coarnele plugului” in propriile maini, preluand initiativa atacului. Era un atac de lezmajestate si doar el se simtea capabil sa-l duca la indeplinire.
Era, de fapt, primul conflict deschis intre Christos cel intrupat si Satana descris pe larg pe paginile Scripturii. Fatza in fatza se aflau sefii de stat major ai celor doua tabere, nu intr-o confruntare fizica sau armata, ci intr-una infinit mai rafinata: o confruntare ideologica.
Daca ne gandim putin mai adanc, trebuie sa recunoastem ca Satana a dat dovada de un curaj nebunesc in acest demers. Am putea spune ca a avut un tupeu iesit din comun. El, o creatura a carei existenta depindea de Izvorul vietii – Dumnezeu, se incumeta sa-L infrunte pe Insusi Creatorul sau, pe Cel prin care “au fost facute toate lucrurile care sunt in ceruri si pe pamant, cele vazute si nevazute: fie scaune de domnii, fie dregatorii, fie domnii, fie stapaniri” ( Coloseni 1,16 ).
Tupeul era mare, insa demersul lui Satana era bine gandit. Printul intunericului era pe deplin constient de imprejurarile care-l avantajau, dandu-i nu doar speranta, ci chiar siguranta unei victorii in confruntarea cu Fiul lui Dumnezeu.
In primul rand, Iisus se afla pe teritoriul sau. Sau, cel putin, pe un teritoriu pe care il pretindea ca fiind al sau si pe care-l controla. Insusi Mantuitorul l-a numit pe Satana “Stapanitorul lumii acesteia”, iar evanghelistul Ioan consemneaza de trei ori acest titlu ( vezi Ioan 12,31; 14,30; 16,11 ).
Satana nu este stapanul absolut al pamantului, caci, in ciuda caderii omului, Creatorul nu a renuntat niciodata la suveranitatea Sa asupra lui. El este insa un uzurpator al pozitiei si autoritatii pe care Creatorul a incredintat-o lui Adam. Iar atunci cand Mantuitorul il numea “Stapanitorul lumii acesteia” nu trebuie sa intelegem mai mult decat atat: Satana este un stapan prin uzurpare, nu prin decret divin.
Un al doilea motiv care-i trezea sperante lui Satana in acest conflict deschis era legat de natura umana pe care a luat-o Fiul lui Dumnezeu in vederea implinirii Planului de Mantuire. Iisus nu S-a nascut nici in natura lui Adam inainte de cadere, nici macar in natura lui Adam imediat dupa cadere, cand consecintele pacatului nu aparusera in toata gravitatea lor. Iisus S-a nascut pe pamant dupa patru mii de ani de degradare a naturii umane, fapt care-l facea vulnerabil in lupta deschisa cu Printul intunericului.
Si, in sfarsit, al treilea motiv care-i dadea curaj lui Satana in conflictul deschis cu Fiul lui Dumnezeu era starea fizica in care Se afla Acesta dupa patruzeci de zile de post negru. De ce nu L-a abordat Satana pe Iisus in primele zile de post ? De ce a asteptat cu rabdare sa treaca patruzeci de zile pentru ca abia apoi sa lanseze atacul ?
Raspunsul nu e greu de aflat. Evanghelistul Matei ne spune ca dupa cele patruzeci de zile de post, Iisus a flamanzit si imediat “Ispititorul s-a apropiat de El”, lansand atacul ( Matei 4,2.3 ).
In cei patru mii de ani de istorie a lumii, Satana studiase cu atentie natura umana, cunoscandu-i bine punctele tari, dar si pe cele slabe. Vazuse de atatea ori cum oameni flamanzi si insetati deveneau irascibili si predispusi sa ia hotarari pripite.
Il vazuse pe Esau care, pentru o farfurie de mancare, a fost dispus sa renunte la dreptul sau de intai nascut, impreuna cu toate privilegiile care implicau acest statut ( vezi Geneza 25, 27-34 ). Ii vazuse si pe israeliti care, in peregrinarea lor prin pustie, au cartit de nenumarate ori impotriva lui Dumnezeu si impotriva lui Moise ori de cate ori le lipsea apa sau cand pofteau dupa oalele lor cu carne, dupa prajii, castravetii si usturoiul Egiptului ( vezi Exodul 15, 22-24; 16, 1-3, etc. ).
Vazandu-L pe Fiul lui Dumnezeu slabit si palid dupa o perioada atat de lunga de post, aflat in singuratatea locului si ars de soarele nemilos al pustiei, cu siguranta ca Satana si-a zis: “Acum e momentul cel mai prielnic sa-L inving pe Fiul lui Dumnezeu. Acum ori niciodata !”
Si cu acest gand nebunesc in minte, Printul raului a lansat atacul. Era un atac de lezmajestate, caci tinta lui nu era un inger oarecare, ci Insusi Imparatul imparatilor si Domnul domnilor.
Conflict real sau piesa regizata ?
Modul in care Matei introduce naratiunea ispitirii Mantuitorului pare sa ne conduca cu gandul la o regizare a intregii drame: “Atunci ( imediat dupa botezul lui Iisus, vezi Matei 3 ), Iisus a fost dus de Duhul in pustie, ca sa fie ispitit de Diavolul” ( Matei 4,1 ).
Din relatarea lui Matei s-ar putea trage concluzia ( desigur eronata ! ) ca Duhul Sfant S-ar fi inteles cu Satana cu privire la ispitirea Mantuitorului. Insa ce logica ar fi avut o asemenea intelegere ? Ce castig ar fi avut Dumnezeu si tabara binelui, oferindu-L pe Fiul Sau taberei vrajmase pentru a fi ispitit ? Mai mult decat atat, un asemenea demers ar fi dus la contradictii ale Scripturii, desi ea ne asigura ca “Dumnezeu nu poate fi ispitit sa faca rau si El Insusi nu ispiteste pe nimeni” ( Iacov 1,13 ).
Si ca sa dispara orice umbra de indoiala cu privire la o eventuala intelegere intre capeteniile celor doua tabere, apostolul Pavel le scrie credinciosilor din Corint: “Nu va injugati la un jug nepotrivit cu cei necredinciosi. Caci ce legatura este intre neprihanire si faradelege ? Sau cum poate sta impreuna lumina cu intunericul ? Ce intelegere poate fi intre Christos si Belial ?” ( 2 Corinteni 6,14.15 ).
Asadar, nu incape nicio indoiala ca o intelegere intre Duhul Sfant si Satana cu privire la ispitirea Fiului lui Dumnezeu nu putea exista. Textul din Evanghelia lui Matei poate fi inteles si intr-un alt sens, deoarece verbul din limba greaca este folosit intr-o forma care poate exprima atat scopul, cat si consecinta unui fapt. Daca luam cel de-al doilea sens, Iisus nu a fost dus de Duhul in pustie ca sa fie ispitit, ci mai degraba ispitirea a fost o consecinta a faptului ca El a fost acolo, indiferent de scopul pentru care Iisus Se afla in pustie.
Evanghelistii Marcu si Luca redau mult mai clar si mai corect imprejurarile in care Iisus a ajuns sa fie ispitit:
“Indata Duhul a manat pe Iisus in pustie, unde a stat patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana” ( Marcu 1, 12.13 ).
“Iisus, plin de Duhul Sfant, S-a intors de la Iordan si a fost dus de Duhul in pustie, unde a fost ispitit de Diavolul timp de patruzeci de zile” ( Luca 4,1.2 ).
Care a fost scopul lui Dumnezeu atunci cand L-a indrumat prin Duhul Sfant pe Fiul Sau sa mearga in pustie ? Iisus Se afla la inceputul activitatii Sale publice. Iesise din apa Iordanului in care fusese botezat si avea de infruntat o multime de lupte, ispite si situatii, toate culminand cu patimile si moartea Sa pe cruce.
O asemenea perspectiva necesita o pregatire spirituala deosebita, iar aceasta nu putea fi alta decat meditatia, postul, rugaciunea si studiul Scripturii in linistea si singuratatea pustiei. Iesind intarit din aceasta experienta, Iisus putea sa-Si inceapa misiunea, pregatit sa infrunte opozitia continua a vrajmasilor Sai.
Satana este insa un oportunist recunoscut. Vazand situatia speciala in care se afla Fiul lui Dumnezeu: singur, flamand, insetat si slabit, el a considerat ca este cel mai prielnic timp pentru a-L ispiti. Iar el nu s-a oprit doar sa constate acest lucru, ci a trecut imediat la actiune.
Se ridica insa o alta intrebare pe care si-o pun multi crestini sinceri: Daca ispitirea din pustie nu a fost regizata si nu a existat o intelegere intre Dumnezeu si Diavol in aceasta privinta, a existat totusi vreun risc ca Fiul lui Dumnezeu sa cada in ispita ? Ar fi putut El pierde in aceasta confruntare deschisa ? Daca Planul de Mantuire a fost conceput in vesnicie si el prevedea biruinta finala a binelui asupra raului, exista un risc real pentru Fiul lui Dumnezeu sa cada in cursele lui Satana ?
Da, acest risc a existat si a fost real. Iisus ar fi putut cadea la examenul pustiei, iar Satana stia prea bine lucrul acesta. Daca nu ar fi existat acest risc, intr-adevar, nu doar scena ispitirii, ci intregul conflict dintre Christos si Satana din timpul vietii pamantesti a Mantuitorului, inclusiv crucea, ar fi fost o imensa piesa de teatru dinainte regizata.
Riscul a existat si tocmai acest fapt face ca sacrificiul Fiului lui Dumnezeu sa devina atat de sublim si dragostea lui Dumnezeu sa fie atat de neinteleasa pentru mintile noastre limitate. Aceasta este marea “taina a evlaviei” ( 1 Timotei 3,16 ) pe care niciodata in vesnicie nu o vom patrunde pana in profunzimile ei: Cum a putut Dumnezeu sa ne iubeasca atat de mult incat sa-L ofere pe unicul sau Fiu prea iubit pentru mantuirea noastra, chiar cu riscul de a-L pierde pentru totdeauna ?
Puterea ispitelor
Cand citim pasajele care relateaza despre ispitirea Fiului lui Dumnezeu in pustie, nu realizam intotdeauna forta celor trei ispite amintite. In subconstientul nostru avem imaginea unui Iisus invincibil, a unui Fiu al lui Dumnezeu imun la astfel de ispite “vulgare” si aproape ca nu ne putem imagina cum El, Creatorul tuturor lucrurilor, ar fi putut ceda vreuneia dintre ele.
Insa gandind in felul acesta, pierdem din vedere cateva aspecte importante. In primul rand, Iisus nu avea doar natura divina, ci si o natura umana, acest fapt implicand o multime de slabiciuni acumulate si transmise genetic de-a lungul a patru milenii de istorie degradanta a omenirii. Desi in spirit era “Sfantul” lui Dumnezeu ( Luca 1, 35 ), desavarsit in caracter si nepatat in motivatii, intentii, planuri, cuvinte si fapte, trupul Sau era cel al omenirii degenerate dupa milenii de istorie.
Mai mult decat atat, la aceste slabiciuni inerente naturii umane, se adaugau si cele provocate de indelungata perioada de post si de conditiile vitrege in care se afla: in pustie, singur si departe de compasiunea si sprijinul de care ar fi avut nevoie din partea semenilor Sai. Nu intamplator Printul raului s-a apropiat de Iisus la sfarsitul celor patruzeci de zile de post. El stia prea bine cat de vulnerabil era Fiul lui Dumnezeu in aceste momente din cauza naturii umane pe care o luase asupra Sa.
Sa nu facem greseala sa ne imaginam ca in acele momente Satana s-a prezentat inaintea lui Iisus in postura in care este zugravit in icoanele din multe biserici: ca un monstru negru, cu barba, copite, coarne si coada ! Aceste imagini deformate tin mai mult de folclor si prejudecati omenesti decat de adevarul biblic.
In calitate de fost “Luceafar stralucitor” si “fiu al zorilor” ( Isaia 14,12 ), de “heruvim ocrotitor” care statuse in Eden, pe muntele cel sfant al lui Dumnezeu ( Ezechiel 28, 13.14 ), Satana si-a pastrat mult din maiestatea de alta data. Si chiar daca chipul sau este brazdat de urmele rautatii, ale urii si ale invidiei, el a stiut sa si le ascunda in acele clipe in care a ales sa-L provoace direct pe Fiul lui Dumnezeu. “Si nu este de mirare”, spunea apostolul Pavel, “caci chiar Satana se preface intr-un inger de lumina” ( 2 Corinteni 11,14 ).
Sa observam acum in ce a constat forta celor trei ispite relatate de evanghelisti ( ele au fost mai multe, insa evanghelistii relateaza doar despre cele trei ispite ; vezi Luca 4,13 ).
Arsenalul geniului raului – prima ispita
“Ispititorul s-a apropiat de El si I-a zis: “Daca esti Fiul lui Dumnezeu, porunceste ca pietrele acestea sa se faca paini” ( Matei 4,3 ).
Sugerandu-I Fiului lui Dumnezeu sa faca o astfel de minune ( care, de altfel, ar fi fost justificata, avand in vedere nevoile fiziologice ale trupului obosit dupa patruzeci de zile de post ), Satana urmarea sa-I provoace Mantuitorului o criza de identitate.
“Esti Tu cu adevarat Fiul lui Dumnezeu ? E adevarat ca la Iordan ai avut impresia ca ai auzit glasul ceresc numindu-Te astfel, dar aceea a fost doar o iluzie. Uita-te la Tine si vezi cum arati ! Asa arata un Fiu al lui Dumnezeu ? Si apoi, daca Dumnezeu este Tatal Tau, asa cum pretinzi, cum poate El sa-Si lase Fiul intr-o asemenea stare ? Daca Te iubeste, de ce Te lasa sa suferi de foame si de sete atata vreme ? Dovedeste-mi ca esti Fiul lui Dumnezeu si imi voi scoate palaria inaintea Ta. Uite, pentru ca tot esti flamand, porunceste ca pietrele acestea sa se faca paini. In felul acest Iti vei potoli si foamea, dar vei dovedi tuturor, si in pimul rand Tie Insusti, ca esti ceea ce pretinzi ca esti.”
Criza de identitate este una din crizele majore ale naturii umane. Cand stii de unde vii, cine esti si incotro te indrepti, aceasta cunostinta iti ofera stabilitate si echilibru. Insa daca in urma unor imprejurari dramatice afli ca tu esti de fapt altcineva decat ai crezut, tot ce ai cladit pana atunci se prabusetse ca un castel de nisip sub valurile infuriate ale marii.
Exact acest lucru il urmarea Satana prin ispitele sale: sa-I strecoare lui Iisus indoiala ca El este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu. Daca ar fi reusit acest lucru, Iisus ar fi devenit o victima sigura a marelui amagitor si batalia ar fi fost castigata.
Prima ispita lansata din arsenalul Printului raului avea insa si alte dedesubturi. Ce s-ar fi intamplat daca Mantuitorul ar fi dat curs sugestiei lui Satana de a face minunea transformarii pietrelor in paini ? Aparent, Iisus nu ar fi facut nimic rau. Dimpotriva, Si-ar fi rezolvat problema foamei presante si S-ar fi inviorat trupeste.
Insa Fiul lui Dumnezeu a privit lucrurile dintr-o perspectiva mult mai larga. Daca El ar fi facut o minune in propriul Sau interes, cum ar mai fi fost El un model pentru urmasii Sai care erau lipsiti de puterile Lui divine ? Si daca lumea nu ar fi avut un model, cum ar mai fi existat biruitori intre oameni ? Si inca un lucru trebuie precizat: Cum ar fi putut Iisus sa faca ceva la sugestia vrajmasului, cand intre cele doua tabere nu exista nicio posibilitate de intelegere si colaborare ( vezi 2 Corinteni 6, 14.15 ) ?
Cu circa patru milenii in urma, prima pereche de oameni cazuse tocmai la capitolul “pofta”, urmand sugestiile aceluiasi arhivrajmas. De acolo de unde a inceput ruina neamului omenesc, de acolo trebuia sa inceapa restaurarea si salvarea lui.
Daca Iisus ar fi ascultat de sugestia lui Satana, nu s-ar fi intamplat nimic bun nici pentru slava lui Dumnezeu, nici pentru mantuirea omului. Dimpotriva, Iisus ar fi dovedit necredinta in grija pe care Tatal Sau ceresc o avea fatza de El, chiar si in aceste momente dramatice.
De aceea, Iisus, in loc sa-Si procure singur hrana la sugestia lui Satana, a preferat sa o astepte de la Tatal. Iar arma cu care a contracarat puterea primei ispite a fost Cuvantul lui Dumnezeu: “Drept raspuns, Iisus i-a zis: “Este scris: “Omul nu traieste numai cu paine, ci cu orice cuvant care iese din gura lui Dumnezeu” ( Matei 4,4 ). Era acelasi cuvant pe care El Insusi il transmisese poporului Sau prin Moise cu circa o mie cinci sute de ani in urma ( vezi Deuteronomul 8,3 ).
Din confruntarea Generalilor, asa cum s-a manifestat in prima ispita, retinem cateva lectii de viata importante:
– Sa nu permitem niciodata, nimanui si in nicio imprejurare sa ne provoace o criza de indentitate. “Prea iubitilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Si ce vom fi, nu s-a aratat inca. Dar stim ca atunci cand se va arata El, vom fi ca El, pentru ca Il vom vedea asa cum este” ( 1 Ioan 3,2 ).
– Sa nu facem nimic, oricat de bun si justificat ne-ar parea acel lucru, la sugestia celui rau sau colaborand cu el. “Nu va injugati la un jug nepotrivit cu cei necredinciosi. Caci ce legatura este intre neprihanire si faradelege ? Sau cum poate sta lumina cu intunericul ? Ce intelegere poate fi intre Christos si Belial ?” ( 2 Corinteni 6, 14.15 ).
– Primii nostri parinti au cazut la capitolul “pofta”. Iisus a inceput restaurarea si salvarea neamului omenesc tot de la capitolul “pofta”. De aceea, marele razboi cosmic, al carui front trece prin inima fiecarui om, trebuie dus tot la capitolul “pofta”. Nu intamplator, ultima din Cele Zece Porunci, cea care le incununeaza pe toate celelalte, este: “Sa nu poftesti… !” ( Exodul 20, 17 ).
Arsenalul geniului raului – ispita a doua
Invins dupa prima tentativa de a-L determina pe Fiul lui Dumnezeu sa-si piarda identitatea, strecurandu-I in inima indoiala, Satana nu s-a dat batut. Miza era prea mare pentru a renunta atat de usor, iar arsenalul sau mai avea multe alte arme pe care urma sa le foloseasca.
Cu un tupeu greu de imaginat, Satana L-a dus pe Iisus chiar in sfanta cetate, centru religios al natiunii, si L-a urcat pe acoperisul templului, sugerandu-I: “Daca esti Fiul lui Dumnezeu, arunca-Te jos, caci este scris: “El va porunci ingerilor Sai sa vegheze asupra Ta si ei te vor lua pe maini, ca nu cumva sa Te lovesti cu piciorul de vreo piatra” ( Matei 4, 5.6 ).
Este demn de observat tactica Diavolului: fara sa renunte la arma folosita in ispita anterioara ( aceea de a provoca indoiala si criza de identitate a Fiului lui Dumnezeu ), el incearca sa provoace o noua criza: aceea a increderii in Cuvantul lui Dumnezeu.
Citind printre randuri, parca il auzim pe marele geniu al raului spunandu-I lui Iisus: “Buuuun ! Vad ca ai o mare incredere in Scripturi si nu Te abati de la ele nici la dreapta, nici la stanga. Dar uite ce scrie in Psalmul 91, pe care Tu Insuti l-ai inspirat lui David: ingerii lui Dumnezeu Te vor pazi de orice rau, in orice imprejurare. Asadar, daca chiar esti Fiul lui Dumnezeu asa cum pretinzi, si daca ai cu adevarat incredere in Cuvantul lui Dumnezeu pe care te sprijini, fa dovada aceasta: arunca-Te jos de pe acoperisul templului si cu siguranta ca ingerii Te vor salva. Nu este oare fagaduit acest lucru in Scriptura ? Crezi ca daca vei face acest gest Tatal Tau nu Te va salva, mai ales ca esti aici, in cel mai sfant loc de pe pamant si in vazul atator oameni ? Acum poti demonstra ca increderea Ta in Cuvantul lui Dumnezeu nu este doar o teorie frumoasa. Fa gestul acesta si atunci voi crede ca esti cu adevarat Fiul lui Dumnezeu si ca increderea Ta in Scripturi este reala.”
Ce ar fi fost gresit daca Iisus ar fi raspuns provocarii lui Satana ? Greseala ar fi constat in confundarea increderii cu incumetarea. Desi par foarte asemanatoare, cele doua atitudini se afla la antipozi. Daca increderea in Dumnezeu inseamna sa astepti implinirea fagaduintelor Sale atunci cand mergi pe calea Lui, incumetarea inseamna sa pretinzi implinirea fagaduintelor Sale atunci cand mergi de capul tau, pe caile alese de tine.
Daca lui Satana i s-ar fi permis sa-I dea vant lui Iisus de pe acoperisul templului (cu cata bucurie ar fi facut-o ! ), cu siguranta ca Dumnezeu L-ar fi ocrotit pe Fiul Sau, conform promisiunilor din Psalmul 91. Ca dovada, avem relatarea din Luca despre prima predica tinuta de Iisus in sinagoga din Nazaret, in urma careia locuitorii cetatii, indignati de cele auzite, “L-au scos afara din cetate si L-au dus pana la spanceana muntelui pe care era zidita cetatea lor, ca sa-L arunce jos in prapastie” ( Luca 4, 29.30 ). In acea imprejurare, in care Iisus ajunsese nu din cauza incumetarii, ci a credinciosiei Sale fatza de Cuvantul lui Dumnezeu, Tatal a trimis ingerii Sai sfinti care L-au salvat, potrivit fagaduintelor din Psalmul 91.
Daca Iisus S-ar fi aruncat de bunavoie de pe acoperisul templului la sugestia lui Satana, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. L-ar fi salvat Dumnezeu ? Nu stim cum s-ar fi derulat lucrurile in acest scenariu, dar un lucru este cert: Fiul lui Dumnezeu ar fi pierdut batalia. L-ar fi ispitit pe Tatal, pretinzandu-I sa faca pentru El ceea ce nu ar fi trebuit sa faca in conditiile unei ascultari desavarsite. De aceea si raspunsul promt al Mantuitorului, bazat pe aceeasi Scriptura care I-a fost intotdeauna lumina si calauza: “De asemenea este scris: “Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau” ( Matei 4,7 ).
Iata o alta lectie de viata pe care o invatam din confruntarea Generalilor in cadrul celei de-a doua ispite: Logica nu este suficienta in aflarea si trairea adevarului. Conteaza premisele de la care se porneste. Satana a folosit o argumentare logica in cea de-a doua ispita: “Iata ce sta scris ! Deci fa asa si fagaduinta lui Dumnezeu se va implini cu siguranta.”
Premisele de la care pornea Satana erau insa cu totul gresite. Iisus nu ar fi trebuit sa Se arunce de pe acoperisul templului la indemnul lui Satana, ci la o eventala porunca a lui Dumnezeu. Doar in aceste conditii ar fi putut beneficia de implinirea fagaduintei.
Asadar, sa nu pretindem implinirea fagaduintelor lui Dumnezeu si sa nu avem pretentia de a primi binecuvantarile cerului atunci cand traim in neascultare fatza de voia Sa exprimata in poruncile Sale. In cea mai mare parte a lor, fagaduintele lui Dumnezeu incep cu “Daca…” Fiind conditionate, ele nu se vor implini decat in viata celor care indeplinesc conditiile cerute de Dumnezeu.
Arsenalul geniului raului – ispita a treia
Urmarind desfasurarea dramatica a scenei ispitirii, probabil ca in mintile unora se va naste intrebarea: Cum a putut Satana sa-L duca pe Fiul lui Dumnezeu, intai pe streasina templului, apoi pe un munte inalt ? Are el putere sa faca absolut orice vrea ? Este el egalul lui Dumnezeu in putere ?
Daca ne oprim doar la pasajul referitor la ispitirea Mantuitorului, lucrurile ar putea fi intelese si in felul acesta. Tinand insa seama de contextul general al Bibliei, perspectiva se schimba radical. Aflat inaintea lui Pilat, acesta Il mustra pe Iisus pentru tacerea Sa fatza de acuzatiile care I se aduceau: “Mie nu-mi vorbesti ? Nu stii ca am putere sa Te rastignesc si am putere sa-Ti dau drumul ?” Iisus i-a raspuns lui Pilat: “N-ai avea nicio putere asupra Mea, daca nu ti-ar fi fost data de sus…” ( Matei 19, 10.11 ).
Asadar, in ciuda aparentelor, fortele raului nu sunt egale cu cele ale binelui, iar Satana nu poate fi egal in putere cu Fiul lui Dumnezeu, conducandu-L unde dorea el. Daca totusi Iisus a fost dus de Satana pe acoperisul templului sau pe varful unui munte inalt, aceasta s-a intamplat pentru ca Dumnezeu a ingaduit acest lucru. Si daca El a ingaduit aceasta situatie, El avea in vedere un scop mult mai inalt decat putem gandi noi.
Primele doua capitole ale cartii lui Iov sunt relevante cu privire la relatia dintre Dumnezeu si Satana in cadrul marelui razboi cosmic si cu privire la raportul de forte intre cele doua tabere. Toate nenorocirile pe care le-a adus Satana asupra lui Iov si asupra familiei sale au fost ingaduite de Dumnezeu. Fara permisiunea Lui, Satana nu ar putea smulge nici macar un fir de par de pe crestetul copiilor lui Dumnezeu.
Daca in primele doua ispite Satana a actionat oarecum sub paravan, in cazul celei de-a treia ispite el nu si-a mai ascuns intentiile. Conducandu-L pe Iisus pe un munte inalt, el I-a aratat ca intr-o viziune profetica partea stralucitoare a imparatiilor lumii, propunandu-I un targ aparent avantajos: “Toate aceste lucruri Ti le voi da Tie, daca Te vei arunca cu fatza la pamant si Te vei inchina mie” ( Matei 4,9 ).
Tupeul si aroganta lui ating cote maxime. El, o creatura a carei existenta depinde de Izvorul vietii, pretinde Creatorului sau sa i se inchine. Putem intelege o astfel de atitudine ? Iata de ce “taina faradelegii” va ramane o taina de nepatruns si in vesnicie ( 2 Tesaloniceni 2,7 ).
De ce oare Satana I-a aratat Mantuitorului doar partea stralucitoare a lumii ? De ce nu i-a aratat si partea ei intunecata cu razboaiele, suferintele si moartea, toate prezente in lume ? Unde erau drogatii, pedofilii, perversii, desfranatii, criminalii, hotii, inselatorii si tot cortegiul de nelegiuiri pe care le vedem la tot pasul ?
Credea oare Satana ca-L poate impresiona pe Creatorul lumilor cu sclipirile de margele de sticla colorata, asa cum fac reclamele moderne cu noi ? Sa fie vorba de naivitate ( sau de prostie grosolana ! ), crezand ca-l poate insela pe Fiul lui Dumnezeu cu astfel de imagini trunchiate ale realitatii omenesti ?
Totusi, cea de-a treia ispita avea puterea ei. Daca prima ispita urmarea sa provoace indoiala in inima Fiului lui Dumnezeu, ducand in final la o criza de identitate, daca cea de-a doua ispita urmarea sa provoace o criza de incredere in Cuvantul lui Dumnezeu, cea de-a treia ispita urmarea sa provoace o criza de loialitate fatza de Tatal, compromitand total misiunea pentru care venise pe pamant.
Propunandu-I targul, de fapt Satana incerca sa-L indeparteze pe Fiul lui Dumnezeu de drumul crucii, zadarnicindu-I misiunea. Citind printre randuri, putem intrezari intentia lui Satana: “Stiu pentru ce ai venit pe pamant: ca sa-l recastigi pentru Tatal Tau impreuna cu intreaga omenire. Stiu si calea pe care ai ales-o pentru a-Ti atinge scopul. Nu te grabi sa mergi pe calea suferintei, a sacrificiului si a mortii ! Eu Iti propun o cale infinit mai usoara si mai comoda. Fa doar un simplu gest si doar o singura data: inchina-Te mie, si toata lumea va fi a Ta. Vezi ce simplu e ? Nu mai trebuie sa suferi atat de mult, nu mai trebuie sa Te jertfesti pentru oameni. Te salvezi si pe Tine, ocolind crucea, dar salvezi si omenirea. Nu merita targul ?”
Stiti care este cel mai dureros lucru din toata aceasta atitudine a Ispititorului ? Faptul ca L-a subestimat pe Fiul lui Dumnezeu. A crezut ca Acesta este ca el, lasandu-Se mituit, cumparat si manipulat pe un pret de nimic. A desconsiderat caracterul Sau sfant, loialitatea Sa fatza de Dumnezeu si Cuvantul Sau, dragostea Sa pentru Tatal, pentru omenire si pentru intreaga Creatie, precum si spiritul Sau de sacrificiu pana la moarte.
Despre fiii preotului Eli sta scris ca erau rai. Motivul ? “Nu cunosteau pe Domnul” ( 1 Samuel 2,12 ). De ce este Satana atat de rau ? Motivul este acelasi: necunoasterea caracterului lui Dumnezeu. Iar atunci cand exista ignoranta la acest capitol, raul capata cele mai montruoase forme posibile.
De data aceasta paharul s-a umplut pana la refuz. Pentru o clipa, slabiciunea cauzata de postul prelungit a disparut, iar slava naturii divine a Fiului lui Dumnezeu a razbatut prin natura Sa umana. Cu o autoritatea de Fiu de Dumnezeu, El i-a poruncit Diavolului: “Pleaca, Satano, caci este scris: “Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si numai Lui sa-I slujesti” ( Matei 4,10 ).
Satana umpluse cupa rabdarii divine. Aroganta sa depasise orice limita si trebuia pus la punct. Ziua Generalilor s-a incheiat cu o biruinta totala a Fiului lui Dumnezeu, dovedind loialitate deplina fatza de Dumnezeu, fatza de Cuvantul Sau si fatza de misiunea pentru care venise pe pamant.
Scrasnind din dinti si inveninat de ura, Satana L-a lasat pe Iisus pentru o vreme, facand alte planuri malefice pentru a-I face viata cat mai grea si misiunea cat mai anevoios de indeplinit.
“In lupta dintre Christos si Satana, in timpul lucrarii pamantesti a Mantuitorului, caracterul marelui amagitor a fost demascat. Nimic altceva n-ar fi putut dezradacina atat de mult pe Satana din simpatia ingerilor ceresti si a intregului Univers ramas credincios cum a facut-o lupta lui crunta impotriva Mantuitorului lumii. Hula indrazneata din cererea lui, ca Christos sa i se inchine; obraznicia lui increzuta de a-L duce pe varful muntelui si pe streasina templului; intentia lui plina de viclenie cand Ii ceru sa Se arunce de pe inaltimea ametitoare; rautatea neadormita cu care-L urmarea dintr-un loc in altul, inspirand inimile preotilor si ale poporului ca sa lepede iubirea Sa si, in cele din urma, sa strige: „Rastigneste-L! Rastigneste-L!”; toate acestea au provocat uimirea si indignarea Universului..” ( 1 )
Ispitirea din pustie a fost un moment-cheie care a atarnat greu in desfasurarea ulterioara a marelui razboi cosmic dintre bine si rau, dintre Dumnezeu si Diavol. Acesta din urma stia ca trebuie sa-L invinga pe Fiul lui Dumnezeu sau sa fie invins pentru totdeauna.
Ce s-ar fi intamplat daca Mantuitorul ar fi cedat la una dintre ispite ? Nici nu ne putem imagina un astfel de scenariu. In acest caz nefericit, nu am mai fi avut Mantuitor care sa ne mantuiasca, nu am mai fi avut un Mare Preot care sa mijloceasca pentru noi, nu am mai fi avut un Rascumparator care sa ne rascumpere din robia pacatului, nu am mai fi avut un Model dupa care sa ne formam caractere pentru cer. Nu am mai fi avut nimic, decat spectrul mortii vesnice.
Biruinta lui Iisus insa ne-a readus speranta mantuirii. Vom putea vreodata sa-I fim recunoscatori pentru binele de care ne bucuram prin biruinta Sa ?
Lori Balogh
Referinte:
( 1 ) E. G. White, Tragedia veacurilor, Ed. Viata si Sanatate, Bucuresti, 2002, cap. 29, Originea raului, p. 437
In Dumnezeul infinit, prestiinta, planul facut mai dinainte si liberul arbitru garantat fiintelor create se armonizeaza in mod desavarsit.
Un Plan facut mai dinainte, inseamna o regie. Sa luam, de exemplu, Crucificarea. Asupra acestui aspect Scriptura este clara ca lumina zilei. Hristos, ca Miel al carui sange urma sa fie varsat a fost „cunoscut mai dinainte de intemeierea lumii” (1 Petru 1:20).
„Oranduind” taierea Mielului, Dumnezeu a s t i u t ca El va fi „dus la taiere” si, de aceea, a facut cunoscut cunoscut in consecinta acest fapt prin profetul Isaia.
Domnul Isus nu a fost „dat” din cauza ca Dumnezeu stia mai dinainte aceasta inainte sa fi avut loc, ci datorita sfatului Lui hatarat si de oranduirea dinainte (Fapte 2:23).
Cunoastrea dinainte a evenimentelor viitoare este, asadar, bazata pe hotarari ale lui Dumnezeu, deci daca Dumnezeu cunoaste dinainte tot ceea ce va fi, este fiindca El a determinat in El Insusi din vesnicie tot ce va fi – „Domnul, care face aceste lucruri si caruia Ii sunt cunoscute din vesnicie” (Fapte 15:18), de unde reiese ca Dumnezeu are un Plan, o regie, ca Dumnezeu nu Si-a inceput lucrarea la intamplare sau fara a cunoaste modul in care Planul Lui va reusi.