Obiecții la doctrina Trinității
Una dintre obiecțiile aduse de antitrinitarieni la doctrina Trinității este faptul că aceasta ar fi de origine catolică, fiind invenția unei biserici apostaziate. Însă obiecția nu are temei din următorul motiv:
Doctrina Trinității a fost formulată în cadrul Conciliului de la Niceea din anul 325 d.Ch., convocat de împăratul roman Constantin cel Mare. Scopul acestui conciliu ecumenic era acela de a rezolva problema ariană, care căpătase amploare în imperiu. Erezia prezbiterului Arie din Alexandria susținea că Iisus Christos este prima ființă creată din Univers, iar Duhul Sfânt este doar o emanație impersonală.
La Conciliul de la Niceea au participat 318 episcopi, dintre care doar 7 proveneau din Occident. Mai mult decât atât, episcopul de Roma nu a fost prezent la Niceea, fiind reprezentat de doi delegați. Așadar, majoritatea covârșitoare a participanților făcea parte din bisericile răsăritene, asupra cărora episcopul de Roma avea doar o influența infimă.
Ținând cont de realitatea istorică, e greu de crezut că șapte episcopi din Occident au putut influența pe cei peste trei sute de delegați ai bisericilor răsăritene. Doctrina Trinității nu a fost stabilită de catolici, ci de reprezentanții tuturor bisericilor care au trimis delegați la Conciliul de la e.
O altă obiecție la doctrina Trinității este legată de asocierea care se face între Trinitatea Divină și triadele de zei păgâni: Nimrod, Iștar și Tammuz din mitologia babiloniană, și Osiris, Isis și Horus din mitologia egipteană.
Însă nici această obiecție nu are temei, căci triadele de zei păgâni au la bază conceptul de familie: tată, mamă și fiu, în timp ce în cazul Trinității Divine nu este vorba de așa ceva. Între Persoanele Divine există o deplină egalitate în ceea ce privește atributele, caracterul, scopurile și natura Lor, ceea ce nu este valabil în cazul triadelor de zei amintiți. Armonia care există între cele trei Persoane conduce la existența unui singur Dumnezeu, nu la existența a trei Dumnezei diferiți.
În sprijinul concepției lor, antitrinitarienii aduc ca argument o serie de texte biblice care, fiind scoase din contextul lor imediat și cel general al Scripturii, dau aparența ca susțin această poziție. Cele mai invocate texte biblice sunt următoarele: Ioan 3,16; Coloseni 1,15; Ioan 17,3; 1 Corinteni 8,6; 1 Timotei 2,5.6; 1 Corinteni 15, 24‑28; Apocalipsa 3,14 și Proverbe 8, 22.
1) Ioan 3,16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.”
Expresia din text la care fac apel contestatarii doctrinei Trinității este „singurul Lui Fiu”. Fiind numit Fiul lui Dumnezeu – afirmă aceștia – ca orice copil care se naște, El trebuie să aibă un început al existenței Sale, cândva în veșnicia trecutului.
Însă o întrebare la care ar trebui să ne gândim este următoarea: Cum ar trebui să interpretăm titlurile și numele sub care apare Iisus Christos pe paginile Scripturii: literal sau figurat? Dacă titlul de „Fiu” al lui Dumnezeu îl interpretăm literal, înseamnă că El S-a născut într-adevăr din Tatăl, ca orice fiu pământesc, și deci are un început al existenței.
Dar în acest caz, consecvența ne cere să interpretăm literal și celelalte titluri și nume ale lui Iisus: „Păstor”, „Viță”, „Ușă”, „Miel”, „Leu”, „Pâine”, etc. Dacă am interpreta literal toate numele și titlurile lui Iisus Christos, așa cum facem cu titlul de „Fiu”, am ajunge la aberații.
În textul din Ioan 3,16, expresia „singurul Lui Fiu” este tradusă din grecescul „monogenes”, care înseamnă „unicul”, „singurul de acest fel”. Termenul „monogenes” este întâlnit și în Evrei 11,17, unde se vorbește despre Avraam care „a dus jertfă pe singurul lui fiu („monogenes” n.n.) „, Isaac.
Biblia însă ne spune că Isaac nu a fost singurul fiu al lui Avraam. Isaac a fost singurul fiu al lui Avraam („monogenes”) doar în sens figurat: a fost singurul fiu al lui Avraam primit prin făgăduință, unicul fiu de acest fel, aflat într-o relație unică cu tatăl său.
În cadrul Trioului Divin, numele de Fiu și Tată implică trăsături comune, o relație unică, dar și egalitate și unitate în natură, scopuri, caracter și atribute. Iudeii contemporani cu Iisus știau bine că titlul de Fiu al lui Dumnezeu Îl făcea pe Iisus egal cu Tatăl și de aceeași natură cu El.
„Tocmai de aceea căutau și mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar și pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său și Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Ioan 5,18).
2) Coloseni 1,15: „El este chipul Dumnezeului nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea.” Versetul 18 Îl numește pe Iisus „Cel întâi născut dintre cei morți”.
Din nou revine întrebarea: Titlul „întâi născut”, atribuit lui Christos, trebuie interpretat literal sau figurat? Dacă îl interpretăm literal, ajungem la concluzia că Iisus Christos S-a născut din Tatăl cândva, în veșnicia trecutului. Însă aici nu se vorbește de nașterea fizică, ci de poziția de onoare și demnitate deținută de Fiul lui Dumnezeu în Univers. Expresia „Cel întâi născut” este tradusă din grecescul „prototokos”, care arată spre o poziție privilegiată, de onoare și demnitate.
În Biblie întâlnim expresia „întâi născut” și în dreptul unor persoane care nu erau primele născute pe linie biologică în familiile lor. În Psalmul 89,20‑27, David este numit un „întâi născut” al lui Dumnezeu, deși din punct de vedere cronologic și biologic el era cel mai tânăr fiu al lui Isai.
Fiind trimis de Dumnezeu înaintea lui faraon, Moise trebuia să ducă mesajul Acestuia către demnitarul egiptean: „Așa vorbește Domnul: „Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut” (Exodul 4,22). Este evident că această afirmație a Domnului este figurată, arătând că poporul Israel are o poziție de onoare și demnitate cu totul deosebită înaintea lui Dumnezeu.
Din scrierile Vechiului Testament, se știe că întâiul născut într-o familie moștenea o parte mai mare din averea părinților, preluând și rolul de preot al familiei. Când autorul Epistolei către evrei vorbește de „Biserica întâilor născuți” (vezi Evrei 12,23), este evident că el nu se gândește la o biserică alcătuită doar din membrii cei mai în vârstă din familiile lor, ci la o biserică pe care Dumnezeu o privește ca fiind privilegiată și onorată.
Apostolul Pavel afirma despre Iisus Christos că este „Cel întâi născut dintre mai mulți frați” (vezi Romani 8,29). Desigur, apostolul nu se referă aici la faptul că Iisus a avut frați mai mici, El fiind întâiul născut al Mariei, ci la poziția de onoare și demnitate care Îl înalță deasupra fraților Săi de credință.
Aceeași interpretare figurată este valabilă și în dreptul textului din Coloseni 1,18, în care Iisus Christos este numit „Cel întâi născut dintre cei morți”. Din raportul Scripturii reiese clar că înainte de învierea lui Iisus au existat și alte învieri, atât în Vechiul Testament, cât și în timpul activității publice a Mântuitorului (fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain, Lazăr). Însă ca importanță, învierea lui Iisus este deasupra tuturor celorlalte învieri, căci ea a validat toate învierile trecute și viitoare, prin biruința obținută de Iisus Christos asupra morții.
În concluzie, expresia „întâiul născut”, pusă în dreptul Persoanei lui Iisus Christos, trebuie interpretată figurat, în sensul unei demnități speciale pe care o are El, și nu ca dovadă a nașterii Sale fizice din Tatăl.
3) Ioan 17,3: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Christos pe care L-ai trimis Tu.”
Contestatarii doctrinei Trinității invocă acest text pentru a demonstra ca doar Tatăl este Dumnezeu adevărat, acest lucru afirmându-l chiar Iisus Christos. Însă textul din Ioan 17,3 trebuie corelat și cu alte mărturii ale Scripturii, fiind înțeles în contextul general al Bibliei.
Dacă Ioan 17,3 ar susține că doar Tatăl este Dumnezeu adevărat, înseamnă că toate celelalte declarații ale Scripturii cu privire la divinitatea lui Christos ar fi false. Dacă doar Tatăl ar fi Dumnezeu adevărat, atunci ar trebui să tragem concluzia că Fiul este Dumnezeu neadevărat, fals? El care a afirmat despre Sine: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan 14,6)!
Dacă afirmația din Ioan 17,3 ar avea intenția de a-L prezenta pe Iisus ca fiind un Dumnezeu de rang inferior, ar apărea o contradicție între această afirmație și alte declarații biblice care Îl prezintă pe Iisus Christos că având plinătatea divină:
„La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1,1).
„Tocmai de aceea căutau și mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar și pentru că zicea că Dumnezeu e Tatăl Său și Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Ioan 5,18).
„Iisus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu” (Ioan 8,58).
„Eu și Tatăl una suntem… Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, și pentru că Tu, care ești om, Te faci Dumnezeu” (Ioan 10, 30.33).
Afirmația lui Iisus din Ioan 17,3 nu Îl opune pe Tatăl Fiului, ci pe Dumnezeul adevărat zeilor falși. Iisus vorbește aici despre misiunea Sa pe pământ („L-ai trimis”), ceea ce nu înseamnă inferioritate, ci o subordonare voită a Fiului față de Tatăl în cadrul marelui Plan al Mântuirii.
4) 1 Corinteni 8,6: „Totuși, pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl de la care vin toate lucrurile, și pentru care trăim și noi, și un singur Domn: Iisus Christos, prin care sunt toate lucrurile, și prin El și noi.”
Contextul imediat (versetele 4 și 5) Îl pun pe Dumnezeul adevărat în opoziție cu zeii falși și nu cu Iisus Christos. Dacă apostolul Pavel ar fi avut intenția să nege în acest pasaj divinitatea deplină a lui Iisus Christos, el s-ar contrazice pe sine, căci în alte epistole el afirmă plinătatea dumnezeirii Sale:
„Căci îl El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2,9).
„El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut că un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu…” (Filipeni 2,6).
Dacă textul din 1 Corinteni 8,6 ar fi interpretat exclusiv literalist, atunci am putea trage o concluzie ciudată: Dacă Fiul nu este Dumnezeu adevărat, deoarece singurul Dumnezeu adevărat este Tatăl, atunci nici Tatăl nu este Domn, deoarece Fiul este numit „singurul Domn”. Ceea ce ar fi aberant!
De fapt, în acest pasaj, atât Tatăl, cât și Fiul au prerogative de Creator. Pavel vorbește de unitatea Dumnezeirii, dar și de diversitatea Persoanelor care o compun.
5) 1 Timotei 2,5: „Căci este un singur Dumnezeu, și este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: omul Iisus Christos.”
Departe de a nega divinitatea lui Iisus Christos, această afirmație a apostolului Pavel chiar susține divinitatea Sa. În calitate de mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Iisus Christos trebuia să vină în atingere atât cu Tatăl, cât și cu omul.
Pentru a veni în legătură cu Tatăl, El trebuia să aibă natură divină, iar pentru a veni în legătură cu omenirea decăzută, El trebuia să aibă și natură umană. Dubla natură a lui Iisus Christos era imperios necesară pentru realizarea lucrării de mijlocire.
Ca și în pasajul din 1 Corinteni 8,6, Pavel vorbește aici atât despre unitatea Dumnezeirii, cât și despre diversitatea Persoanelor care o compun, cu rolurile Lor diferite în desfășurarea Planului de Mântuire.
6) 1 Corinteni 15, 24‑28: „În urmă, va veni sfârșitul, când El va da Împărăția în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire și orice putere. Căci trebuie ca El să împărățească până va pune pe toți vrăjmașii sub picioarele Sale. Vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea. Dumnezeu, în adevăr, „a pus totul sub picioarele Lui.” Dar când zice că totul I-a fost supus, se înțelege că afară de Cel care I-a supus totul. Și când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar și Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți.”
Antitrinitarienii invocă versetul 28 pentru a susține că Fiul, supunându-Se pe deplin Tatălui după încheierea Planului de Mântuire, dovedește prin acest gest că este inferior Tatălui (un semizeu, un dumnezeu mai mic).
Însă trebuie să facem distincție între divinitatea absolută a lui Iisus Christos, așa cum este afirmată în Scripturi (vezi Filipeni 2,5‑8; Coloseni 1,19; 2,9; Evrei 1,5‑10; Romani 9,5; Tit 2,13), și poziția sau funcția pe care El o are în cadrul Planului de Mântuire, exercitată prin întruparea Sa.
Ca Dumnezeu întrupat și Fiul al omului, Christos este și va fi subordonat Tatălui pentru vecie. Însă ca Dumnezeu, care are în Sine „toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2,9), El va domni pentru vecie pe același tron cu Tatăl (vezi Apocalipsa 22.1.3).
În pasajul din 1 Corinteni 15,24‑28, apostolul Pavel prezintă solidaritatea lui Iisus Christos ca Fiu al omului cu cei mântuiți. După încheierea Planului de Mântuire, când păcatul va fi fost eradicat din Univers, ca un exemplu de subordonare voluntară și ascultare de Dumnezeu pentru lumile necăzute, pentru îngeri și pentru oamenii mântuiți, Iisus Christos Se va supune de bună voie Tatălui, deși El și Tatăl vor rămâne una, deși vor domni pe același tron și deși va fi Dumnezeu adevărat, având în Sine „toată plinătatea Dumnezeirii”.
7) Apocalipsa 3,14: „Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu”.
Pe baza acestui text, prezbiterul Arie din Alexandria a lansat teoria că Iisus Christos ar fi prima creatură a Tatălui, pe care L-a ridicat apoi la rang de Fiu al Său. Însă termenul grecesc din care s-a tradus cuvântul „începutul” este „arche”, care are și alte sensuri: „origine”, „sursă”, „cap”, „stăpân”, „principiu”.
Putem afirma despre Iisus Christos că este „începutul zidirii lui Dumnezeu” în sensul în care El este cauza primară a Creației, nu primul ei produs. Când spunem că Emil Racoviță este „începutul speologiei românești”, nimeni nu înțelege că el a fost prima peșteră, ci cel care a inițiat noua știință. Când spunem despre Petru Maior că este „începutul Școlii Ardelene”, nimeni nu înțelege că el a fost prima școală, ci a fost cel care a organizat școala românească din Transilvania.
În mod asemănător, Iisus Christos nu este prima creatură, ci Cel care a creat tot ce există în Univers, conform celor afirmate de Biblie:
„Toate lucrurile au fost făcute prin El, și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1,3).
„La sfârșitul acestor zile ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor, și prin care a făcut și veacurile” (Evrei 1,2).
„Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute; fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El” (Coloseni 1,16).
8) Proverbe 8,22: „Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui”.
Textul este înțeles de antitrinitarieni ca un argument în favoarea ideii că Iisus Christos ar fi fost creat cândva, în veșnicia trecutului, înainte de orice creație. Înainte de orice alt considerent, nu trebuie să pierdem din vedere că pasajul în discuție este o exprimare poetică, bogată în figuri de stil, din care este riscant să scoatem doctrine biblice.
Verbul „m-a făcut” este tradus din ebraicul „qana”, care are mai multe înțelesuri: „a poseda”, „a achiziționa”, „a lua în posesie”, „a cumpăra”, „a dobândi”, „a câștiga”, „a crea”, „a naște”. O traducere literală a textului ebraic arăta astfel: „Yahweh m-a posedat la începutul căii Sale, înaintea lucrărilor Lui”.
Sensul adevărat al textului este acela că Dumnezeu a posedat (a avut) înțelepciune înainte de a crea. Nimeni nu poate afirma că Dumnezeu nu a avut înțelepciune înainte de a începe actul Creației.
Verbul „qana” este folosit în Biblie și în alte exprimări poetice. Astfel, în Deuteronomul 32,6, se spune că Yahweh este „Tatăl tău care te-a făcut, te-a întocmit și ți-a dat ființă”, referindu-se la poporul Israel. Iar în Psalmul 139,13, David afirma: „Tu mi-ai întocmit („qana”) rărunchii, Tu m-ai țesut în pântecele mamei mele”.
Astfel de exprimări poetice și metaforice nu pot fi folosite ca bază pentru stabilirea unor doctrine biblice. Cât privește Persoana lui Iisus, despre care se crede că e vorba în Proverbe 8 (înțelepciunea), El nu putea fi creat. Conform pasajului din Evrei 7,3, „El n-are început al zilelor”. Cum ar fi posibil ca Cel pe care profetul Isaia Îl numește „Părintele veșniciilor” (vezi Isaia 9,6) să aibă început?
Lori Balogh
