Psalmul 126 – De la lacrimi la cântec de bucurie

Psalmul 126 – De la lacrimi la cântec de bucurie

O cântare a treptelor

  1. „Când a adus Domnul înapoi pe prinșii de război ai Sionului, parcă visam.
  2. Atunci, gura ne era plină de strigăte de bucurie și limba, de cântări de veselie. Atunci se spunea printre neamuri: „Domnul a făcut mari lucruri pentru ei!”
  3. Da, Domnul a făcut mari lucruri pentru noi, și de aceea suntem plini de bucurie.
  4. Doamne, adu înapoi pe prinșii noștri de război, ca pe niște râuri în partea de miazăzi!
  5. Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu cântări de veselie.
  6. Cel ce umblă plângând când aruncă sămânța se întoarce cu veselie când își strânge snopii.”

Celebrarea întoarcerii din exil

     Psalmul 126 este un imn al repatriaților întorși din exil, inclus în grupul celor cincisprezece psalmi numiți „ai treptelor” ( 120‑134 ). Numele dat acestor psalmi este legat de pelerinajele anuale la Ierusalim ale evreilor cu ocazia marilor sărbători religioase: Paștele, Rusaliile și Sărbătoarea Corturilor.

Unii comentatori consideră că Psalmul 126 a fost scris pentru a celebra întoarcerea iudeilor din exilul babilonian. Sunt însă și comentatori care susțin că expresia „prinși de război” din versetul 1 este doar o metaforă care descrie revenirea la bunăstarea și prosperitatea de altă dată.

Deși psalmul se poate aplica perfect perioadei postexilice, el poate fi aplicat la fel de bine oricărei situații în care poporul Israel a fost restaurat din punct de vedere spiritual. În acest caz, expresia „prinși de război” se poate referi la robia spirituală și apostazia în care a ajuns poporul din cauza neascultării de Dumnezeu și Legea Sa.

Deși scurt, Psalmul 126 este străbătut de trăiri intense: de la bucuria eliberării din robie până la dorința după un viitor fericit, lipsit de coșmarurile robiei îndurate. Dacă în timpul robiei cântecul, surâsul și bucuria le erau interzise robilor evrei, acum inima lor este inundată de bucurie și recunoștință, pe care le exteriorizează fără teamă.

Indiferent de natura robiei despre care se vorbește în acest imn, eliberarea aduce cu sine o bucurie de nedescris. Asemenea unui izvor care nu poate fi încătușat, cei eliberați sunt fericiți să exprime deschis sentimentele lor de bucurie.

Psalmul 126 este o privire spre trecutul glorios al poporului Israel, dar și o privire plină de încredere spre viitorul acestui popor. Partea a doua a psalmului ( vers. 4‑6 ) pare să aducă o notă de tristețe. Nu cunoaștem motivul acesteia, ci doar putem presupune că poporul intrase într-o nouă criză, cerând din nou izbăvire de la Dumnezeu.

În ansamblu, Psalmul 126 este un imn al speranței, care ne sugerează că viața pe care o trăim pe acest pământ este un timp al semănatului. Va veni însă și timpul roadelor. Dar cum vor arăta ele în dreptul meu? Dar al tău?

Al doilea Exod

     Dacă autorul Psalmului 126 se referă la repatrierea iudeilor la sfârșitul exilului babilonian, atunci aceasta poate fi supranumită pe drept cuvânt „al doilea Exod” al poporului evreu. Un Exod profetizat de profetul Ieremia: „Așa vorbește Domnul: „Iată, aduc înapoi pe prinșii de război ai corturilor lui Iacov, și Mi-e milă de locașurile lui; cetatea va fi zidită iarăși pe dealurile ei, și casa împărătească va fi locuită iarăși cum era” ( Ieremia 30, 18 ).

Bucuria eliberării din robie este atât de intensă încât poporului nu-i vine să creadă că ea este reală. Tuturor li se pare a fi un vis frumos, poate mult prea frumos ca să fie adevărat: „Când a adus Domnul înapoi pe prinșii de război ai Sionului, parcă visam. Atunci gura ne era plină de strigăte de bucurie, și limba de cântări de veselie” ( vers. 1.2 pp. ).

Există însă o deosebire majoră între primul și al doilea Exod al poporului evreu. În cazul eliberării din crunta robie egipteană, poporului i-a fost dat să audă întrebarea blasfemiatoare a lui faraon: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui și să las pe Israel să plece?” ( Exodul 5,2 ), dar și întrebarea disprețuitoare și descurajatoare a popoarelor vecine: „Unde este Dumnezeul lor” ( Psalmul 79,10; vezi și Psalmul 42,3.10 ).

În cazul celui de-al doilea Exod însă, națiunile păgâne recunosc în mod deschis intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu în favoarea poporului Său. Iar autorul Psalmului 126 confirmă acest adevăr: „Atunci se spunea printre neamuri: „Domnul a făcut mari lucruri pentru ei.” Da, Domnul a făcut mari lucruri pentru noi, și de aceea suntem plini de bucurie” ( vers. 2 up.3 ).

Prima parte a psalmului conține o dilema aparent greu de rezolvat. Dacă în versetul 1 autorul vorbește despre eliberarea „prinșilor de război” la trecut, în versetul 4 el înalță o rugăciune pentru eliberarea și repatrierea lor: „Doamne, adu înapoi pe prinșii noștri de război caă pe niște râuri în partea de miazăzi” ( vers. 4 ).

Cum poate fi rezolvată această dilemă? Istoria sacră ne arată că dintre toți evreii ajunși în captivitatea babiloniană, doar o mică parte s-a întors în Palestina sub conducerea cărturarului Ezra. Ceilalți, probabil legați de relațiile familiale, de afacerile pe care le puseseră pe picioare în cei șaptezeci de ani de exil, din pură comoditate sau teama de a nu se confrunta cu greutățile inerente repatrierii, au preferat să rămână pe pământ babilonian.

Pentru aceștia se ruga psalmistul, căci doar Dumnezeu le putea mișca inima, aprinzându-le dorul după patrie, astfel încât numărul celor repatriați să fie asemenea „râurilor din partea de miazăzi”. Aici autorul face o aluzie clară la pâraiele din Negheb, aflate în sudul Palestinei, care erau seci din cauza lipsei de precipitații. Însă în anotimpul ploios, aceste pâraie deveneau adevărate torente de apă aducătoare de viață.

Se pare că psalmistul era conștient că „prinșii de război” care au preferat să rămână în Babilon aveau nevoie urgentă de o altă eliberare decât cea fizică: eliberarea din robia păcatului. Și cum ar putea fi catalogată comoditatea, fuga de greutăți și refuzul de a face sacrificii pentru binele colectiv decât ca păcat înaintea lui Dumnezeu?

Semănând printre lacrimi

     Psalmul 126 are un final sapiențial la fel de valoros atât pentru evreii din timpul repatrierii, cât și pentru copiii lui Dumnezeu din toate veacurile, confruntați cu diferite greutăți în calea lor: „Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie. Cel ce umblă plângând când aruncă sămânța, se întoarce cu veselie când își strânge snopii” ( vers. 5.6 ).

Deși finalul psalmului are o ușoară notă de tristețe, totuși speranța și încrederea sunt cele care înving. Gamaă minoră este înlocuită cu cea majoră, iar bucuria recoltei face să dispară și să fie uitată suferința din timpul semănatului. De aceea, Psalmul 126 rămâne un imn al speranței, învățându-ne că viața pe pământ este și va fi un timp al semănatului. Un semănat printre lacrimi, deziluzii, dezamăgiri și eșecuri, dar urmat de o recoltă aducătoare de bucurie și împlinire.

Restaurarea poporului Israel după exil a fost urmată de multe secole de așteptare dureroasă, presărată cu multă suferință individuală și națională, pentru ca „Sămânță” mesianică să încolțească și să aducă bucuria recoltei. Prima venire a lui Christos a adus cu sine și primele roade ale semănătorilor din vechime. Iar de la Rusalii încoace, perioadele pline de speranță ale semănatului au alternat cu cele ale bucuriei recoltei.

După Christos, au semănat apostolii, martirii, predicatorii Evangheliei și misionarii. Iar dacă în multe cazuri „semănătorii” și-au vărsat sângele pe ogorul Evangheliei, sângele lor a devenit o sămânță a acesteia, înmulțind și mai mult recolta de suflete pentru „grânarele” cerului.

Creștinul care seamănă acum sămânța Evangheliei și nu vede niciun rod al eforturilor sale, poate fi sigur că la timpul potrivit se va întâlni cu roadele sale. Acolo, la picioarele Domnului, când va veni în slava Sa, el se va întâlni cu „snopii” săi, adunați cu atâtea lacrimi și dureri. Și tot acolo, el va auzi cele mai mângâietoare cuvinte care au fost rostite vreodată în auzul unui muritor: „Bine, rob bun și credincios! Ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri. Intră în bucuria stăpânului tău!” ( Matei 25, 21.23 ).

Când ne vom afla pe pragul veșniciei, vom realiza mai bine ca oricând că „suferințele noastre de o clipă nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare” ( Romani 8,18 ). Dar ce se va întâmpla cu lacrimile din timpul semănatului? Se vor usca de la sine? Le vom șterge chiar noi?

Nu, ci Însuși Dumnezeu ni le va șterge de pe obraz, după cum este scris: „El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” ( Apocalipsa 21,4 ).

Ferice de astfel de „semănători” înlăcrimați! Vrei și tu să fii unul dintre ei?

Lori Balogh

 

 

 

This entry was posted in Psalmii. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.