Psalmul 126 – De la lacrimi la cantec de bucurie
O cântare a treptelor
- „Când a adus Domnul înapoi pe prinşii de război ai Sionului, parcă visam.
- Atunci, gura ne era plină de strigăte de bucurie şi limba, de cântări de veselie. Atunci se spunea printre neamuri: „Domnul a făcut mari lucruri pentru ei !”
- Da, Domnul a făcut mari lucruri pentru noi, şi de aceea suntem plini de bucurie.
- Doamne, adu înapoi pe prinşii noştri de război, ca pe nişte râuri în partea de miazăzi !
- Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu cântări de veselie.
- Cel ce umblă plângând când aruncă sămânţa se întoarce cu veselie când îşi strânge snopii.”
Celebrarea intoarcerii din exil
Psalmul 126 este un imn al repatriatilor intorsi din exil, inclus in grupul celor cincisprezece psalmi numiti „ai treptelor” ( 120-134 ). Numele dat acestor psalmi este legat de pelerinajele anuale la Ierusalim ale evreilor cu ocazia marilor sarbatori religioase: Pastele, Rusaliile si Sarbatoarea Corturilor.
Unii comentatori considera ca Psalmul 126 a fost scris pentru a celebra intoarcerea iudeilor din exilul babilonian. Sunt insa si comentatori care sustin ca expresia „prinsi de razboi” din versetul 1 este doar o metafora care descrie revenirea la bunastarea si prosperitatea de alta data.
Desi psalmul se poate aplica perfect perioadei postexilice, el poate fi aplicat la fel de bine oricarei situatii in care poporul Israel a fost restaurat din punct de vedere spiritual. In acest caz, expresia „prinsi de razboi” se poate referi la robia spirituala si apostazia in care a ajuns poporul din cauza neascultarii de Dumnezeu si Legea sa.
Desi scurt, Psalmul 126 este strabatut de trairi intense: de la bucuria eliberarii din robie pana la dorinta dupa un viitor fericit, lipsit de cosmarurile robiei indurate. Daca in timpul robiei cantecul, surasul si bucuria le erau interzise robilor evrei, acum inima lor este inundata de bucurie si recunostinta, pe care le exteriorizeaza fara teama.
Indiferent de natura robiei despre care se vorbeste in acest imn, eliberarea aduce cu sine o bucurie de nedescris. Asemenea unui izvor care nu poate fi incatusat, cei eliberati sunt fericiti sa exprime deschis sentimentele lor de bucurie.
Psalmul 126 este o privire spre trecutul glorios al poporului Israel, dar si o privire plina de incredere spre viitorul acestui popor. Partea a doua a psalmului ( vers. 4-6 ) pare sa aduca o nota de tristete. Nu cunoastem motivul acesteia, ci doar putem presupune ca poporul intrase intr-o noua criza, cerand din nou izbavire de la Dumnezeu.
In ansamblu, Psalmul 126 este un imn al sperantei, care ne sugereaza ca viata pe care o traim pe acest pamant este un timp al semanatului. Va veni insa si timpul roadelor. Dar cum vor arata ele in dreptul meu ? Dar al tau ?
Al doilea Exod
Daca autorul Psalmului 126 se refera la repatrierea iudeilor la sfarsitul exilului babilonian, atunci aceasta poate fi supranumita pe drept cuvant „al doilea Exod” al poporului evreu. Un Exod profetizat de profetul Ieremia: „Asa vorbeste Domnul: „Iata, aduc inapoi pe prinsii de razboi ai corturilor lui Iacov, si Mi-e mila de locasurile lui; cetatea va fi zidita iarasi pe dealurile ei, si casa imparateasca va fi locuita iarasi cum era” ( Ieremia 30, 18 ).
Bucuria eliberarii din robie este atat de intensa incat poporului nu-i vine sa creada ca ea este reala. Tuturor li se pare a fi un vis frumos, poate mult prea frumos ca sa fie adevarat: „Cand a adus Domnul inapoi pe prinsii de razboi ai Sionului, parca visam. Atunci gura ne era plina de strigate de bucurie, si limba de cantari de veselie” ( vers. 1.2 pp. ).
Exista insa o deosebire majora intre primul si al doilea Exod al poporului evreu. In cazul eliberarii din crunta robie egipteana, poporului i-a fost dat sa auda intrebarea blasfemiatoare a lui faraon: „Cine este Domnul, ca sa ascult de glasul Lui si sa las pe Israel sa plece ?” ( Exodul 5,2 ), dar si intrebarea dispretuitoare si descurajatoare a popoarelor vecine: „Unde este Dumnezeul lor” ( Psalmul 79,10; vezi si Psalmul 42,3.10 ).
In cazul celui de-al doilea Exod insa, natiunile pagane recunosc in mod deschis interventia miraculoasa a lui Dumnezeu in favoarea poporului Sau. Iar autorul Psalmului 126 confirma acest adevar: „Atunci se spunea printre neamuri: „Domnul a facut mari lucruri pentru ei.” Da, Domnul a facut mari lucruri pentru noi, si de aceea suntem plini de bucurie” ( vers. 2up.3).
Prima parte a psalmului contine o dilema aparent greu de rezolvat. Daca in versetul 1 autorul vorbeste despre eliberarea „prinsilor de razboi” la trecut, in versetul 4 el inalta o rugaciune pentru eliberarea si repatrierea lor: „Doamne, adu inapoi pe prinsii nostri de razboi ca pe niste rauri in partea de miazazi” ( vers. 4 ).
Cum poate fi rezolvata aceasta dilema ? Istoria sacra ne arata ca dintre toti evreii ajunsi in captivitatea babiloniana, doar o mica parte s-a intors in Palestina sub conducerea carturarului Ezra. Ceilalti, probabil legati de relatiile familiale, de afacerile pe care le pusesera pe picioare in cei saptezeci de ani de exil, din pura comoditate sau teama de a nu se confrunta cu greutatile inerente repatrierii, au preferat sa ramana pe pamant babilonian.
Pentru acestia se ruga psalmistul, caci doar Dumnezeu le putea misca inima, aprinzandu-le dorul dupa patrie, astfel incat numarul celor repatriati sa fie asemenea „raurilor din partea de miazazi”. Aici autorul face o aluzie clara la paraiele din Negheb, aflate in sudul Palestinei, care erau seci din cauza lipsei de precipitatii. Insa in anotimpul ploios, aceste paraie deveneau adevarate torente de apa aducatoare de viata.
Se pare ca psalmistul era constient ca „prinsii de razboi” care au preferat sa ramana in Babilon aveau nevoie urgenta de o alta eliberare decat cea fizica: eliberarea din robia pacatului. Si cum ar putea fi catalogata comoditatea, fuga de greutati si refuzul de a face sacrificii pentru binele colectiv decat ca pacat inaintea lui Dumnezeu ?
Semanand printre lacrimi
Psalmul 126 are un final sapiential la fel de valoros atat pentru evreii din timpul repatrierii, cat si pentru copiii lui Dumnezeu din toate veacurile, confruntati cu diferite greutati in calea lor: „Cei ce seamana cu lacrimi, vor secera cu cantari de veselie. Cel ce umbla plangand cand arunca samanta, se intoarce cu veselie cand isi strange snopii” ( vers. 5.6 ).
Desi finalul psalmului are o usoara nota de tristete, totusi speranta si increderea sunt cele care inving. Gama minora este inclocuita cu cea majora, iar bucuria recoltei face sa dispara si sa fie uitata suferinta din timpul semanatului. De aceea, Psalmul 126 ramane un imn al sperantei, invatandu-ne ca viata pe pamant este si va fi un timp al semanatului. Un semanat printre lacrimi, deziluzii, dezamagiri si esecuri, dar urmat de o recolta aducatoare de bucurie si implinire.
Restaurarea poporului Israel dupa exil a fost urmata de multe secole de asteptare dureroasa, presarata cu multa suferinta individuala si nationala, pentru ca „Samanta” mesianica sa incolteasca si sa aduca bucuria recoltei. Prima venire a lui Christos a adus cu sine si primele roade ale semanatorilor din vechime. Iar de la Rusalii incoace, perioadele pline de speranta ale semanatului au alternat cu cele ale bucuriei recoltei.
Dupa Christos, au semanat apostolii, martirii, predicatorii Evangheliei si misionarii. Iar daca in multe cazuri „semanatorii” si-au varsat sangele pe ogorul Evangheliei, sangele lor a devenit o samanta a acesteia, inmultind si mai mult recolta de suflete pentru „granarele” cerului.
Crestinul care seamana acum samanta Evangheliei si nu vede niciun rod al eforturilor sale, poate fi sigur ca la timpul potrivit se va intalni cu roadele sale. Acolo, la picioarele Domnului, cand va veni in slava Sa, el se va intalni cu „snopii” sai, adunati cu atatea lacrimi si dureri. Si tot acolo, el va auzi cele mai mangaietoare cuvinte care au fost rostite vreodata in auzul unui muritor: „Bine, rob bun si credincios ! Ai fost credincios in putine lucruri, te voi pune peste multe lucruri. Intra in bucuria stapanului tau !” ( Matei 25, 21.23 ).
Cand ne vom afla pe pragul vesniciei, vom realiza mai bine ca oricand ca „suferintele noastre de o clipa nu sunt vrednice sa fie puse alaturi de slava viitoare” ( Romani 8,18 ). Dar ce se va intampla cu lacrimile din timpul semanatului ? Se vor usca de la sine ? Le vom sterge chiar noi ?
Nu, ci Insusi Dumnezeu ni le va sterge de pe obraz, dupa cum este scris: „El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut” ( Apocalipsa 21,4 ).
Ferice de astfel de „semanatori” inlacrimati ! Vrei si tu sa fii unul dintre ei ?
Lori Balogh
