„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați!”
– Promisiunea lui Dumnezeu pentru cei întristați –
„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați!”
Matei 5:4
Te-ai gândit vreodată cât de important este, în relațiile dintre oameni, banalul gest al atingerii? Dar în relațiile dintre oameni și animale? Ce efecte pot avea o simplă strângere de mână, un sărut sau o mângâiere?
Poate că îți sunt încă vii în memorie scenele copilăriei. Uneori veneai acasă plângând după o căzătură zdravănă. Ce făcea mama în acele momente? Îți amintești prea bine: după ce îți spăla rana și o pansa așa cum se pricepea ea, te mângâia pe frunte, spunându-ți duios: „Nu mai plânge! O să treacă.” Și parcă durerile dispăreau într-o clipă…
Sau poate iți amintești de supărarea provocată de unul dintre profesorii de liceu. Când erai cel mai descurajat, o mână așezată pe umărul tău și un glas de prieten îți reînviorau sufletul, dându-ți din nou curajul de a lupta mai departe. Cineva, care a studiat îndelung sufletul omului, spunea că cea mai mare nevoie a celui ce suferă este un umăr pe care să plângă. Or, această nevoie a sufletului omenesc presupune atingere.
La institutul Karolinska din Stockholm, fiziologul Kerstin Uvnas-Moberg a făcut un experiment pe cobai. Zilnic, fiziologul suedez a mângâiat pe burtă, timp de cinci minute, un cobai. Prin mișcări lente și apăsându-i blana cu aceeași presiune, timp în care o asistentă controla tensiunea arterială, pulsul și temperatura micului animal, el a observat că masajul l-a relaxat pe cobai în așa măsură încât putea fi operat fără narcotice.
Ideea că limbajul atingerii este una dintre cele mai importante forme ale comunicării a determinat-o pe Tiffany Field (psiholog american) să inițieze câteva studii importante legate de acest subiect. În calitate de conducător al Touch Research Institute (Institutul pentru cercetarea atingerii), ea a demonstrat că orice mângâiere, atingere sau masaj influențează echilibrul hormonal al organismului, întărindu-i imunitatea, eliberându-l de stres și alinând durerile.
Rezultatele studiilor au arătat că îmbrățișările au un efect terapeutic asemănător medicamentelor, iar o simplă mângâiere pe cap sau pe umăr poate ajuta mult o persoană în timpul unei crize dureroase. Sub efectul mângâierii, terminațiile nervoase ale pielii trimit o serie de mesaje spre centrul plăcerii situat la baza creierului. Acesta declanșează secreția de endorfine, hormoni cu proprietăți euforizante și liniștitoare care ne eliberează de tensiuni.
„La copii” – spune psihologul american – „contactul fizic este condiția de bază a creșterii. Se pare că în noi, nevoia de contact (atingere) este înrădăcinată genetic. Orice mângâiere tandră ne face mai siguri pe noi, suntem mai puțin timorați.”
Un alt studiu interesant arată că atingerea poate crește chiar și bacșișul primit de chelneri. Experimentul din 1992, făcut de cercetătorul american Jakob Hornik, a demonstrat că acei chelneri și acele chelnerițe care pun mâna pe brațul clientului primesc un bacșiș mai consistent decât cei care păstrează distanța.
În mileniul trei, spune Tiffany Field, simțul pipăitului este pe cale de dispariție. Omenirea trece printr-o adâncă foame de atingere, căci mass-media o face să stea ore în șir în fața televizorului, calculatorului sau telefonului, singura atingere cu persoanele dragi realizându-se prin tastatură sau telecomanda. Această „foame de contact” – observă același psiholog -, îi determină pe oameni să alerge la „mângâieri contra cost”. Numai în Germania anilor ’96 au fost prescrise medical (și plătite prin sistemul asigurărilor) circa 65 milioane de masaje, neluând în calcul cele plătite din bugetul personal.
Atingerea este una dintre formele comunicării umane, este limbajul pe care îl folosim instinctiv pentru a ne arăta sentimentele, pentru a demonstra altora că sunt iubiți și apreciați.
Contactul cu cei din jur ne oferă siguranță, plăcere, căldură și mângâiere, amintindu-ne că nu suntem singuri.
Viața demonstrează din plin acest lucru. Când copilul plânge, mama îl mângâie. Când un adult se lovește, își mângâie locul loviturii în mod instinctiv. Când te doare o parte a corpului, mâna se îndreaptă, tot instinctiv spre locul durerii, iar când nu poți exprima prin cuvinte ceea ce simți pentru o persoană, soluția o găsești într-o mângâiere. Pentru cei mai mulți, o simplă atingere ușoară le declanșează o senzație de bine pe care niciun medicament din lume nu o poate produce.
Da, avem nevoie de mângâiere, așa cum avem nevoie de hrană, de aer sau de apă. Pentru a fi fericiți, pentru a lupta eficient împotriva bolilor, pentru a ne elibera de stres, avem nevoie de mângâiere. Lumea e plină de oameni din ce în ce mai agresivi, mai stresați și mai vulnerabili la boală pentru că le lipsește contactul fizic cu cei din jur, sunt înfometați de atingere și mângâiere.
Studiile arată că agresiunea excesivă merge mână în mână cu contactul fizic limitat. Copiii care au parte de un contact fizic mai intens cu părinții lor sunt mai echilibrați, iar animalele mângâiate des sunt mai sănătoase și mult mai blânde. Adulții sunt mai optimiști, iar bătrânii nu se mai tem de singurătate și moarte.
Dacă așa stau lucrurile cu mângâierea, dacă printr-o simplă atingere sau îmbrățișare poți face atât de mult bine celor din jur, de ce atunci nu am încerca să facem lumea mai bună în ceea ce depinde de noi? Din zece oameni întrebați dacă au fost mângâiați vreodată, patru au răspuns ca niciodată nu li s-a întâmplat acest lucru. Dacă ne raportăm la populația globului, de peste opt miliarde de oameni, ajungem la teribila concluzie că peste trei miliarde de oameni nu cunosc ce este aceea o mângâiere făcută cu dragoste. Desigur, din rândul acestor oameni se ridică cei mai mulți agresori, criminali și delicvenți.
Din fericire pentru noi, Dumnezeu cunoaște acesta profundă nevoie a naturii umane. O cunoaște pentru că El ne-a creat așa. Te-ai gândit vreodată de ce omul a fost creat în felul descris de Biblie? „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu… Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om și omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una dintre coastele lui și a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie și a adus-o la om” (Geneza 2:7,21‑22).
Omul a fost creat prin atingerea Creatorului. El S-a plecat spre pământ, a luat o bucată de țărână, a modelat-o și apoi, tot prin atingere, El i-a dat suflarea de viață. Oare nu putea El să poruncească, așa cum a făcut în cazul lumii vegetale și animale? Desigur! „Căci El zice și se face; poruncește și ce poruncește ia ființă” (Psalmul 33:9). Creatorul a preferat însă să aducă la existență coroana Creației Sale nu prin poruncă, ci prin atingere. De ce? Pentru că relația Sa cu omul să fie una cât mai apropiată, cât mai intimă. De atunci, din zorii lumii în care ne-am născut, oamenii sunt înfometați după atingerea dragostei.
Apoi, după finalizarea Creației, Biblia ne spune că Dumnezeu a păstrat un contact fizic nemijlocit cu omul creat, împlinind această nevoie a naturii noastre. Creatorul venea regulat în căminul primilor noștri părinți pentru a se întâlni în mod fizic cu omul. Biblia spune că „Domnul Dumnezeu umbla prin grădină în răcoarea zilei” (Geneza 3:8), căutându-l pe om, stând de vorbă cu el, având un contact cât mai apropiat cu lucrarea mâinilor Sale.
Se putea și altfel? Desigur! Creatorul ar fi putut rămâne în cerul Său plin de slavă, pe tronul Universului, comunicând cu omul prin îngeri, prin telepatie, prin vise sau alte mijloace supranaturale. Dar El a preferat să vină personal în Eden pentru a sta față în față cu creatura Sa.
Din nefericire, tragedia s-a întâmplat: Păcatul a creat un zid de despărțire între om și Dumnezeu (vezi Isaia 59:6), făcând ca acest contact fizic cu divinitatea sa să fie întrerupt. De atunci și până astăzi, omenirea e înfometată de prezența fizică, nemijlocită a Creatorului. Omul e avid de mângâierea pe care numai Tatăl ceresc o poate da copiilor Săi de pe pământ, fapt pe care psalmistul David îl zugrăvește atât de plastic în psalmii săi: „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa te dorește sufletul meu pe tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?” (Psalm 42:1‑2).
Ar putea un Tată ceresc iubitor să rămână indiferent față de strigătul de ajutor al ființelor omenești pe care le-a creat? Ar putea rămâne El liniștit pe tronul Universului știind că noi tânjim după prezența și mângâierea Lui? Cu siguranță că nu! Biblia Îl prezintă pe Cel care ne-a creat ca pe un Dumnezeu al mângâierilor, un Tată ceresc dornic de a fi în cea mai intimă și mai profundă relație cu creaturile Sale.
Apostolul Pavel scrie despre acest lucru în termenii cei mai încurajatori pentru noi: „Binecuvânt să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Christos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz. Căci, după cum avem parte din belșug de suferințele lui Christos, tot așa prin Christos, avem parte din belșug și de mângâiere” (2 Corinteni 1:3‑5).
Poate chiar în aceste momente treci prin descurajări pe care nimeni nu le poate înțelege. Cei de lângă tine, oricât te-ar iubi, nu te pot ajuta prea mult. O strângere de mână, o îmbrățișare sau o mângâiere fizică îți sunt de mare ajutor. Însă adevărata mângâiere de care ai acum nevoie este cea a sufletului și pe care numai Tatăl ceresc o poate da. Psalmistul David a experimentat adesea acest mare adevăr: „Când gânduri negre se frământă cu grămada înăuntrul meu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul” (Psalmul 94:19).
Poate că Dumnezeu nu va veni în mod fizic lângă tine, așa cum s-a întâmplat în unele situații excepționale. Poate că El nu iți va strânge mâna, poate nu vei simți îmbrățișarea Lui sau mângâierea dată pe creștetul capului tău. Dar cu siguranță că El va face altceva, mult mai important pentru tine: îți va mângâia sufletul. Prin Duhul Său cel Sfânt, El te va îmbrățișa, te va mângâia, îți va da acea atingere de care ai nevoie pentru a lupta mai departe. Când devii conștient de această Prezență, nimic altceva nu mai contează. Te simți deja în atmosfera cerului și durerile, oricare ar fi ele, dispar asemenea ceții în prezența soarelui. Crezi lucrul acesta?
Dacă încă te mai îndoiești, te rog citește Psalmul 13. Observă stările sufletești ale lui David și înțelege cât de multe dureri apăsau asupra sufletului său. Dar te mai rog să observi ceva: spre finalul psalmului (care nu este altceva decât o rugăciune) , starea sufletească a lui David se schimbă radical. Din gemete, plânsete, nedumeriri și autocompătimiri, David ajunge să încheie rugăciunea sa cu un imn de laudă: „Eu am încredere în bunătatea Ta, sunt cu inima veselă din pricina mântuirii Tale; cânt Domnului căci mi-a făcut bine” (Psalmul 13:5‑6).
Care e secretul acestei schimbări radicale a stării sale sufletești? Mângâierea divină. Atunci când Dumnezeu Îl trimite pe Mângâietorul (Duhul Sfânt – vezi Ioan 14:15,26; 15:26; 16:7,13) – Persoana divină specializată în a ne mângâia în toate problemele și necazurile cu care ne confruntăm în viață -, cerul efemerei noastre existențe se luminează, bucuria mântuirii izbucnește asemenea unei fântâni arteziene și orizontul ni se deschide din nou, invitându-ne la continuarea luptei până la biruința finală.
Poate că și tu ai avut cândva asemenea experiențe fericite cu Dumnezeu. Însă necazurile prin care treci acum le-au umbrit și nu mai vezi nicio cale de ieșire. Adu-ți aminte, te rog, de un sfat pe care și eu l-am primit de la cineva mai înțelept ca mine: „Când ești la o răscruce de drumuri și nu știi pe ce cale să mergi, când întunericul din jurul tău este atât de dens încât nu mai vezi nicio rază de lumină, întoarce-te până la locul unde ai văzut ultima dată lumina.”
Așa face orice drumeț înțelept atunci când, umblând pe cărări de munte, se rătăcește, pierzând cărarea cea bună. El se întoarce până la punctul în care a zărit pentru ultima dată marcajul. Apoi reia drumul, de data aceasta pe cărarea cea bună.
Poate că ultima dată ai văzut lumina prezenței divine citind un pasaj biblic. Sau, poate ai zărit-o rugându-te în taina sufletului tău. Oricare ar fi acest loc, întoarce-te la el și cu siguranță că acolo vei găsi lumină și, mai ales, mângâiere.
Îmi aduc aminte de o perioadă nefastă din viața mea, în care credința mea în Dumnezeu se zdruncina din temelii, până acolo încât ajunsesem să mă îndoiesc de existența Lui. Durerea, suferința și neliniștea sufletească erau de nedescris în cuvinte omenești. Cum am ieșit din acea criza? Am aplicat sfatul pe care tocmai ți l-am dat deja: Am căutat lumina acolo unde știam că o găsisem și în vremurile bune.
Pentru mine acel loc era rugăciunea. Deși eram cu sufletul sfâșiat de necredință și îndoială, m-am plecat din nou înaintea unui Dumnezeu în care nu mai credeam, sperând că El există și că mă va scoate din acel necaz. Și – minune! – El era tot acolo unde Îl găsisem de atâtea ori în viață până atunci.
Ca răspuns la rugăciunea disperată a sufletului meu, o lumină imensă a coborât în suflet (poate că și în camera în care mă aflam) și pacea și mângâierea pe care le-am experimentat în acele momente au fost o experiență de neegalat. De atunci știu ce înseamnă mângâierea Tatălui ceresc și pot afirma cu cea mai mare siguranță că nicio comoara din lume nu o poate egala.
Da, avem nevoie de mângâiere în cele mai diferite situații din viață, iar Dumnezeu este mereu dispus să ne-o ofere la momentul cel mai potrivit. De mângâierea aceasta vor avea însă nevoie chiar și cei mântuiți în Împărăția Sa. Contrar prejudecăților noastre, în cer vor mai există lacrimi.
Gândește-te la cuvintele Mântuitorului referitoare la momentul revenirii Sale: „Vă spun că în noaptea aceea, doi inși vor fi în același pat: unul va fi luat și altul lăsat; două femei vor măcina împreună: una va fi luată și alta va fi lăsată. Doi bărbați vor fi la câmp: unul va fi luat și altul va fi lăsat” (Luca 17:34‑36).
Mântuitorul ne-a lăsat să înțelegem că revenirea Sa va produce unele despărțiri dureroase. Mai mult decât atât, acestea vor fi veșnice. Părinți mântuiți vor fi despărțiți pentru vecie de copiii lor care au întors spatele mântuirii (sau invers!). Soți credincioși vor fi despărțiți de soțiile lor indiferente față de Dumnezeu (sau invers!). Prieteni despărțiți de prieteni, vecini despărțiți de vecini, rude despărțite de rude … Aceasta înseamnă durere și lacrimi.
Eu nu pot să îmi imaginez că cei mântuiți vor deveni dintr-o dată amnezici și lipsiți de suflet odată ce vor ajunge în cer. Cu siguranță că, cel puțin o perioadă de timp, ei vor plânge pentru cei dragi care nu se pot bucura de viața veșnică asemenea lor. Însă știu un lucru: Dumnezeu a promis mângâiere și în această situație atât de delicată: „El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4).
Mâinile acelea străpunse pe cruce vor fi cele care vor șterge lacrimile care vor mai curge pe obrajii celor mântuiți la început de veșnicie. Mâinile pe care noi le-am străpuns prin păcatele noastre vor fi cele care ne vor aduce mângâierea, pacea și binecuvântarea veșnică.
Binecuvântate fie aceste Mâini care ne mângâie!
Lori Balogh
