„Ferice de cei ce plâng…”

„Ferice de cei ce plâng…”

„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați”

Matei 5, 4

„Valea plângerii”

     Planeta albastră… O planetă aflată la periferia Căii Lactee, un fir de praf în Univers, dar udat de milioane de lacrimi. Dacă ar fi posibil să fie adunate toate lacrimile care au curs pe obrajii oamenilor de la Creație până astăzi, probabil că ele ar deveni un fluviu. Sau o mare… Cine poate ști?

Creat de Dumnezeu pentru a fi un Eden veșnic pentru omenire, pământul nostru, căzut sub blestemul păcatului primilor noștri părinți, a devenit o „vale a umbrei morții” ( Psalmul 23, 4 ) și o „vale a plângerii” ( Psalmul 84, 6 ). În această „vale a plângerii” în care ne naștem, trăim cât o scânteie, apoi murim, se plânge necontenit.

Într-o astfel de lume scăldată în lacrimi, e numai firesc ca oamenii să-i considere fericiți pe cei ce râd, pe cei ce sunt veseli și au chipurile pline de bucurie. De aceea, pentru a-i face fericiți pe oameni, s-a dezvoltat o întreagă industrie a divertismentului și amuzamentului.

Dar, paradoxal, într-o astfel de lume vine Iisus și susține ceva cu totul șocant: Fericiți nu sunt cei ce râd, cei ce sunt veseli și au mereu de spus un banc sau o anecdotă, ci cu adevărat fericiți sunt cei ce plâng. În lumea noastră plânsul este considerat o slăbiciune, căci el nu face casă bună cu imaginea omului de succes, a omului cu sânge rece și stăpân pe orice situație.

În lumea lui Dumnezeu însă, plânsul, dacă izvorăște dintr-o motivație bună, poate deschide calea spre virtute, spre creștere spirituală și, în final, spre mântuire. Toți oamenii credinței au vărsat lacrimi în anumite momente ale existenței lor. Au plâns David, Ieremia, Pavel, Petru, Ionatan și mulți alții. A plâns chiar și Fiul lui Dumnezeu…

Prima ocazie de acest fel a fost cea de la mormântul prietenului Său Lazăr ( vezi Ioan 11, 35 ), iar a doua, nu mai puțin impresionantă, a fost cea de la finalul lucrării Sale publice. Când tot ce trebuia spus pentru mântuirea omului a fost spus, și tot ce era de făcut, fusese făcut, Iisus S-a apropiat de Cetatea Sfântă și a plâns pentru ea ( vezi Luca 19, 41‑44 ). Desigur, nu pentru pietrele zidurilor Ierusalimului sau ale templului plângea El, ci pentru locuitorii cetății. Pentru cei ce-L respingeau fără motiv, Mântuitorului nu i-au mai rămas decât lacrimile.

Și totuși, a fost Iisus, un „om al durerii și obișnuit cu suferința” ( Isaia 53, 3 ), fericit chiar și atunci când plângea? Iată ce scria Billy Graham, cel mai renumit evanghelist al secolului al XX-lea, despre fericirea Omului durerii:

     „Dacă prin fericire înțelegem seninătate, încredere, mulțumire, pace, bucurie și satisfacție a sufletului, atunci Iisus a fost fericit la modul suprem. Nu citim niciunde că ar fi râs, deși sunt sigur că a făcut-o. El nu căuta plăcerea, veselia, glumele și farsele făcute pe socoteala altora. Fericirea lui nu depindea de circumstanțele exterioare. Nu avea nevoie de stimuli externi care să-L facă fericit. El a învățat secretul care Îi permitea să trăiască deasupra circumstanțelor vieții și fără teama de viitor. El mergea înainte cu calm, siguranță și seninătate prin cele mai solicitante situații, chiar și prin moarte. Cu siguranță, dacă cineva a avut vreodată o fericire autentică și binecuvântată, acela a fost Iisus Christos.”

Lacrimi care aduc fericire

     V-ați întrebat vreodată care sunt motivele care se află în spatele lacrimilor de pe obrajii oamenilor? De ce plâng oamenii? Unii plâng de bucuria de a fi câștigat lozul cel mare sau de a fi fost admiși la un interviu; alții plâng de ciudă că nu le-au reușit planurile. Unii plâng din cauza nedreptăților de care au parte în viață; alții plâng pentru că o lacrimă dă bine la imaginea lor în lume. Actorii de film și teatru chiar învață tehnici speciale care îi ajută să plângă în scenele care cer o anumită tensiune emoțională.

Unii plâng pentru că au inima sfâșiată de propria lor durere; alții plâng văzând durerile altora. Unii plâng pentru păcatul în sine; alții plâng din cauza consecințelor pe care trebuie să le suporte în urma păcatului săvârșit. Unii plâng pentru că nu reușesc să avanseze în viață; alții plâng pentru că dorința lor de a deveni mai buni nu devine realitate.

Aceleași lacrimi, însă motive atât de diferite ! Este evident că nu orice lacrimă aduce fericire. Când Agar, slujnica Sarei, plângea pentru copilul ei despre care credea că va muri în pustiu ( vezi Geneza 21, 16 ), lacrimile ei nu o făceau fericită. Dimpotrivă! Când David plângea din cauza morții fiului său Absalom, strigând: „Fiul meu, Absalom ! Fiul meu, fiul meu, Absalom! Cum n-am murit eu în locul tău! Absalom, fiul meu, fiul meu!” ( 2 Samuel 18, 33 ), nu putea fi vorba de fericire.

Nici plânsul lui Esau nu i-a adus acestuia fericirea. Constatând că tatăl său, Iacov, aflat pe patul de moarte, nu mai avea nicio binecuvântare pentru el, Esau a vărsat lacrimi de durere ( vezi Geneza 27, 38 ). E evident că Esau nu era fericit în acele momente. Fericită nu era nici Dalila când plângea, stăruind de Samson ca să-i împărtășească secretul puterii lui ( vezi Judecători 16 ), dar nici aceia din poporul Israel care plângeau în pustiu pentru că nu aveau carne să mănânce ( vezi Exodul 11, 4 ). Nu! Nu orice lacrimi aduc fericirea de care vorbește Mântuitorul!

Scriindu-le credincioșilor din Corint despre întristările oamenilor, apostolul Pavel identifică două feluri de astfel de întristări, care în mod inevitabil conduc la lacrimi: „În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire și de care cineva nu se căiește niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea” ( 2 Corinteni 7,10 ).

Așadar, există lacrimi ale pocăinței, care aduc mântuire și fericire deplină. „Pe malurile râurilor Babilonului ședeam jos și plângeam, când ne aduceam aminte de Sion” – ne spune psalmistul în introducerea Psalmului 137, zugrăvind marea durere sufletească pe care o resimțeau captivii evrei deportați în Babilon.

Dar unde i-a dus această întristare stropită din plin cu lacrimi? La o pocăință autentică. Plânsul lor i-a vindecat pe evreii eliberați din robie de două mari lipsuri în relația lor cu Dumnezeu: călcarea Sabatului și idolatria. Dovadă vindecării? Evreii reîntorși din exil nu au mai avut probleme în privința celor două porunci ale Decalogului.

Când dregătorul Neemia, aflat în capitala Susa a Imperiului persan, a aflat despre starea jalnică în care se aflau locuitorii Ierusalimului, a plâns, a postit și s-a rugat fierbinte ( vezi Neemia 1, 4 ). Unde au condus aceste lacrimi? Ele l-au motivat pe Neemia să acționeze pentru rezidirea Ierusalimului cu toată hotărârea și puterea date lui de Dumnezeu.

Ce urmări a avut pentru viața sa și pentru viața Bisericii lui Christos acel plâns cu amar al lui Petru, din noaptea în care L-a trădat pe Mântuitorul său ( vezi Matei 26, 75 )? O pocăință autentică, urmată de o reabilitare completă ( vezi Ioan 21, 15‑17 ), în urma cărora Petru a devenit un stâlp al Bisericii primare.

Luându-și rămas bun de la prezbiterii Bisericii din Efes, înainte de a se întoarce la Ierusalim, unde urma să fie arestat, apostolul Pavel le spune acestora: „De aceea, vegheați și aduceți-vă aminte că, timp de trei ani, zi și noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare dintre voi” ( Fapte 20, 31 ).

Unde au condus aceste lacrimi ale apostolului? La zidirea unei biserici sănătoase, iar în inima apostolului, la simțământul împlinirii datoriei, astfel încât să poată afirma cu încredere înainte de moarte: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu numai mie, ci tuturor acelora ce vor fi iubit venirea Lui” ( 2 Timotei 4, 7.8 ).

Plânsul, deși aparține lumii păcatului, dacă este după voia lui Dumnezeu, poate fi folosit de El spre binele nostru, al Bisericii și al societății. Un plâns ale cărui lacrimi devin veritabile „perle” de fericire.

Pentru ce plângem?

     Plânsul este o trăire a ființei umane, apărută doar după căderea primilor noștri părinți. El nu a existat în lumea creată în mod desăvârșit de Dumnezeu și nu va exista nici pe Noul Pământ. Una dintre cele mai prețioase promisiuni pe care le găsim pe paginile Scripturii în legătură cu viața viitoare ne asigură: „El (Dumnezeu, n.n. ) va șterge orice lacrimă din ochii lor (a celor mântuiți, n.n. ). Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” ( Apocalipsa 21, 4 ).

Plânsul celei de-a doua „Fericiri” este o dovadă că am împlinit condiția cerută de prima „Fericire”: am devenit conștienți de sărăcia noastră spirituală. A plânge din cauza sărăciei noastre spirituale înseamnă de fapt „a plânge după Domnul”, așa cum s-a întâmplat în cazul poporului Israel pe vremea lui Samuel: „Trecuse destulă vreme din ziua când fusese pus chivotul în Chiriat-Iearim. Trecuseră douăzeci de ani. Atunci toată casa lui Israel a plâns după Domnul” ( 1 Samuel 7, 2 ).

Cine nu plânge „după Domnul” încă nu este convins de sărăcia sa spirituală, încă nu este convins că are nevoie de El și încă crede că se poate descurca singur. Cercetarea de sine în lumina Cuvântului lui Dumnezeu și în prezența Duhului Sfânt ne conduce inevitabil la lacrimi de durere. Vom constata atunci că în noi există atât de puțin din natura divină, și atât de mult din cea păcătoasă.

Cei ce nu plâng pentru păcatele lor nu vor cunoaște niciodată fericirea iertării de care vorbește psalmistul: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-i tine în seamă Domnul nelegiuirea și în duhul căruia nu este viclenie” ( Psalmul 32, 1.2 ).

Toate redeșteptările spirituale, fie individuale, fie ale unor grupuri de oameni, au pornit de la conștientizarea păcătoșeniei proprii și nevoia unei pocăințe autentice și a unei reforme reale. Ciclul: lacrimi – mângâiere – bucuria iertării și a mântuirii se repetă în viața fiecărui copil al lui Dumnezeu, ducând la o creștere spirituală vizibilă pentru cei din jur.

Viața unui creștin este o pendulare între lacrimi și bucurie. Cu cât lacrimile pocăinței sunt mai reale și mai profunde, cu atât și bucuria iertării și a mântuirii este mai mare. Viața trăită alături de Dumnezeu este o adevărată aventură. O aventură care începe cu lacrimile pocăinței și care duce la o fericire care nu are sfârșit.

Tendința firii pământești este aceea de a ne plânge de o mulțime de lucruri: de politicieni, de salarii, de condițiile de muncă, de soț sau de soție, de copii, de biserică, de trafic, de șosele, de medici și încă de un milion de lucruri. În viziunea Scripturii însă, nu ar trebui să ne plângem de lucrurile din jurul nostru, ci să plângem pentru ceea ce se întâmplă în interiorul ființei noastre, în relația noastră cu Dumnezeu și cu semenii noștri.

Ar trebui să ne plângem nu de lipsurile altora, ci de lipsurile și păcatele noastre. „De ce să se plângă omul cât trăiește? Fiecare să se plângă mai bine de păcatele lui! Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm și să ne întoarcem la Domnul ! „ ( Plângerile lui Ieremia 3, 39.40 ).

Plânsul pocăinței este cel pe care trebuie să-l experimenteze orice om care dorește să-L urmeze pe Mântuitorul pe calea cea îngustă a credinței. Fără el nu există vindecare, creștere, înaintare, pace sufletească, sfințire și mântuire. Doar un astfel de plâns este după voia lui Dumnezeu.

După o viață pierdută în căutarea fericirii în petreceri, plăceri și divertisment, înțeleptul Solomon a ajuns la o concluzie sănătoasă: „Mai bună este întristarea decât râsul, căci prin întristarea feței inima se face mai bună” ( Eclesiastul 7, 3 ). Și cine dintre adevărații urmași ai lui Christos nu dorește să fie mai bun, mai aproape de „starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Christos” ( Efeseni 4, 13 )?

Dumnezeul mângâierii

     Atunci când trecem prin felurite încercări, asemenea lui Iacov în confruntarea de la pârâul Iaboc ( vezi Geneza 32, 24‑29 ), avem falsa impresie că Dumnezeu ne este vrăjmaș. Și, deși El vine să ne binecuvânteze, ne luptăm cu El, interpretându-I greșit intențiile. Însă încercările și suferințele inerente vieții reprezintă tot atâtea ocazii ale Tatălui nostru ceresc de a ne mângâia și a ne alina durerile.

Se pare că cel mai încercat dintre apostolii Domnului a fost Pavel. În 2 Corinteni 11, 23‑28, el prezintă o listă lungă de încercări și suferințe pe care le-a îndurat pe calea credinței: bătăi, întemnițări, naufragii, primejdii pe pământ, pe mare, în pustiu și în Biserică, frig, foame, sete și lipsa de îmbrăcăminte.

Cu toate acestea, paradoxal, apostolul Pavel Îl numește pe Tatăl ceresc „Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre” ( 2 Corinteni 1, 3.4 ). „Căci”, spune același apostol, „după cum avem parte din belșug de suferințele lui Christos, tot așa, prin Christos, avem parte din belșug și de mângâiere” ( 2 Corinteni 1, 5 ).

Da, avem nevoie de mângâiere, așa cum avem nevoie de hrană, de aer și de apă. Pentru a fi fericiți, pentru a lupta eficient împotriva bolii și pentru a ne elibera de stres, avem nevoie de mângâiere.

Studiile arată că acei copii care au parte de un contact fizic mai intens cu părinții lor sunt mai echilibrați, iar animalele mângâiate sunt mai sănătoase și mult mai blânde. Adulții sunt mai optimiști, iar vârstnicii nu se mai tem de singurătate și de moarte.

Din zece oameni întrebați dacă au fost mângâiați vreodată, patru au răspuns ca niciodată nu li s-a întâmplat acest lucru. Iar dacă ne raportăm la populația globului de peste șapte miliarde de oameni, ajungem la teribila concluzie că peste trei miliarde de locuitori nu cunosc ce este aceea o mângâiere făcută cu dragoste. În mod evident, din rândul unor astfel de oameni se ridică cei mai mulți agresori, criminali și delicvenți.

Din fericire pentru noi, Creatorul cunoaște toate aceste nevoi ale ființei umane. Le cunoaște pentru că așa ne-a creat: prin atingerea lutului cu propria Sa mână. Oare nu putea El să poruncească apariția omului, așa cum a făcut în cazul lumii vegetale și animale? Desigur! „Căci El zice și se face; poruncește, și ce poruncește ia ființă” ( Psalmul 33, 9 ).

Creatorul a ales însă să ne aducă la existență pe noi, coroana Creației Sale, nu printr-o poruncă, ci prin atingere. De ce? Pentru că relația Sa cu omul creat să fie cât mai apropiată, cât mai intimă. Iată de ce, de atunci, din zorii Creației, oamenii flămânzesc după atingerea și mângâierea dragostei.

Poate chiar în aceste momente treci prin descurajări pe care nimeni nu le înțelege. Cei de lângă tine, oricât te-ar iubi și prețui, nu te pot ajuta prea mult, căci oamenii au limitele lor. În cel mai fericit caz, ei îți pot oferi doar un umăr pe care să plângi. O strângere de mână, o îmbrățișare sau o mângâiere fizică sunt de mare ajutor. Însă, adevărata mângâiere de care ai nevoie este cea a sufletului, pe care numai Tatăl ceresc o poate oferi.

Psalmistul David a experimentat adesea acest adevăr, scriind: „Când gânduri negre se frământa cu grămada înlăuntrul meu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul”   ( Psalmul 94, 19 ).

Poate că Dumnezeu nu va veni în mod vizibil lângă tine, așa cum s-a întâmplat în multe situații excepționale. Poate că El nu iți va strânge mâna și poate că nu vei simți îmbrățișarea Lui sau mâna Sa mângâindu-te pe creștetul capului. Dar cu siguranță că El va face altceva mult mai important pentru tine: îți va mângâia sufletul.

Prin Duhul Său cel Sfânt, Mângâietorul, El te va îmbrățișa, te va mângâia și îți va da acea putere de care ai nevoie pentru a merge mai departe pe cărările vieții. Iar când devii conștient de această Prezență, nimic altceva nu mai contează. Te simți deja în atmosfera cerului, iar durerile, oricare ar fi ele, dispar asemenea ceții în prezența razelor de soare. Crezi lucrul acesta?

Duhul Sfânt, Mângâietorul – El este Persoană divină gata să ne mângâie în toate problemele și necazurile noastre. Când El vine în viața omului, cerul efemerei lui existente se luminează, bucuria mântuirii izbucnește asemenea unei fântâni arteziene și orizontul se deschide din nou, invitându-l să continue lupta până la biruința finală.

Poate că și tu ai avut cândva asemenea experiențe fericite cu Dumnezeu. Însă necazurile prin care treci acum le-au umbrit și nu mai vezi nicio ieșire. Adu-ți aminte, te rog, de un sfat pe care l-am primit de la cineva mai înțelept decât mine: „Când ești la o răscruce de drumuri și nu știi pe ce cale să mergi, când întunericul din jurul tău este atât de dens încât nu mai zărești nicio rază de lumină, întoarce-te până la locul în care ai văzut ultima oară lumină.”

Așa face orice drumeț înțelept atunci când, umblând pe cărări de munte, se rătăcește și pierde cărarea cea bună. El se întoarce până la punctul în care a zărit pentru ultima oară marcajul. Apoi reia călătoria, de data aceasta pe drumul cel bun.

Poate că ultima dată ai văzut lumina prezenței divine citind un pasaj biblic. Sau poate ai zărit-o rugându-te în taina sufletului tău. Oricare ar fi acest loc, întoarce-te la el și cu siguranță că acolo vei găsi lumină și, mai ales, mângâiere.

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Christos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru că prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz” ( 2 Corinteni 1, 3.4 ).

Lori Balogh

 

 

This entry was posted in Fericirile and tagged . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.