„Ferice de cei ce plang…”
„Ferice de cei ce plang, caci ei vor fi mangaiati”
( Matei 5, 4 )
„Valea plangerii”
Planeta albastra… O planeta aflata la periferia Caii Lactee, un fir de praf in Univers, dar udat de milioane de lacrimi. Daca ar fi posibil sa fie adunate toate lacrimile care au curs pe obrajii oamenilor de la Creatie pana astazi, probabil ca ele ar deveni un fluviu. Sau o mare… Cine poate sti ?
Creat de Dumnezeu pentru a fi un Eden vesnic pentru omenire, pamantul nostru, cazut sub blestemul pacatului primilor nostri parinti, a devenit o „vale a umbrei mortii” ( Psalmul 23, 4 ) si o „vale a plangerii” ( Psalmul 84, 6 ). In aceasta „vale a plangerii” in care ne nastem, traim cat o scanteie, apoi murim, se plange necontenit.
Intr-o astfel de lume scaldata in lacrimi, e numai firesc ca oamenii sa-i considere fericiti pe cei ce rad, pe cei ce sunt veseli si au chipurile pline de bucurie. De aceea, pentru a-i face fericiti pe oameni, s-a dezvoltat o intreaga industrie a divertismentului si amuzamentului.
Dar, paradoxal, intr-o astfel de lume vine Iisus si sustine ceva cu totul socant: Fericiti nu sunt cei ce rad, cei ce sunt veseli si au mereu de spus un banc sau o anecdota, ci cu adevarat fericiti sunt cei ce plang. In lumea noastra plansul este considerat o slabiciune, caci el nu face casa buna cu imaginea omului de succes, a omului cu sange rece si stapan pe orice situatie.
In lumea lui Dumnezeu insa, plansul, daca izvoraste dintr-o motivatie buna, poate deschide calea spre virtute, spre crestere spirituala si, in final, spre mantuire. Toti oamenii credintei au varsat lacrimi in anumite momente ale existentei lor. Au plans David, Ieremia, Pavel, Petru, Ionatan si multi altii. A plans chiar si Fiul lui Dumnezeu…
Prima ocazie de acest fel a fost cea de la mormantul prietenului Sau Lazar ( vezi Ioan 11, 35 ), iar a doua, nu mai putin impresionanta, a fost cea de la finalul lucrarii Sale publice. Cand tot ce trebuia spus pentru mantuirea omului a fost spus, si tot ce era de facut, fusese facut, Iisus S-a apropiat de Cetatea Sfanta si a plans pentru ea ( vezi Luca 19, 41-44 ). Desigur, nu pentru pietrele zidurilor Ierusalimului sau ale templului plangea El, ci pentru locuitorii cetatii. Pentru cei ce-L respingeau fara motiv, Mantuitorului nu i-au mai ramas decat lacrimile.
Si totusi, a fost Iisus, un „om al durerii si obisnuit cu suferinta” ( Isaia 53, 3 ), fericit chiar si atunci cand plangea ? Iata ce scria Billy Graham, cel mai renumit evanghelist al secolului al XX-lea, despre fericirea Omului durerii:
„Daca prin fericire intelegem seninatate, incredere, multumire, pace, bucurie si satisfactie a sufletului, atunci Iisus a fost fericit la modul suprem. Nu citim niciunde ca ar fi ras, desi sunt sigur ca a facut-o. El nu cauta placerea, veselia, glumele si farsele facute pe socoteala altora. Fericirea lui nu depindea de circumstantele exterioare. Nu avea nevoie de stimuli externi care sa-L faca fericit. El a invatat secretul care Ii permitea sa traiasca desupra circumstantelor vietii si fara teama de viitor. El mergea inainte cu calm, siguranta si seninatate prin cele mai solicitante situatii, chiar si prin moarte. Cu siguranta, daca cineva a avut vreodata o fericire autentica si binecuvantata, acela a fost Iisus Christos.”
Lacrimi care aduc fericire
V-ati intrebat vreodata care sunt motivele care se afla in spatele lacrimilor de pe obrajii oamenilor ? De ce plang oamenii ? Unii plang de bucuria de a fi castigat lozul cel mare sau de a fi fost admisi la un interviu; altii plang de ciuda ca nu le-au reusit planurile. Unii plang din cauza nedreptatilor de care au parte in viata; altii plang pentru ca o lacrima da bine la imaginea lor in lume. Actorii de film si teatru chiar invata tehnici speciale care ii ajuta sa planga in scenele care cer o anumita tensiune emotionala.
Unii plang pentru ca au inima sfasiata de propria lor durere; altii plang vazand durerile altora. Unii plang pentru pacatul in sine; altii plang din cauza consecintelor pe care trebuie sa le suporte in urma pacatului savarsit. Unii plang pentru ca nu reusesc sa avanseze in viata; altii plang pentru ca dorinta lor de a deveni mai buni nu devine realitate.
Aceleasi lacrimi, insa motive atat de diferite ! Este evident ca nu orice lacrima aduce fericire. Cand Agar, slujnica Sarei, plangea pentru copilul ei despre care credea ca va muri in pustiu ( vezi Geneza 21, 16 ), lacrimile ei nu o faceau fericita. Dimpotriva ! Cand David plangea din cauza mortii fiului sau Absalom, strigand: „Fiul meu, Absalom ! Fiul meu, fiul meu, Absalom ! Cum n-am murit eu in locul tau ! Absalom, fiul meu, fiul meu !” ( 2 Samuel 18, 33 ), nu putea fi vorba de fericire.
Nici plansul lui Esau nu i-a adus acestuia fericirea. Constatand ca tatal sau, Iacov, aflat pe patul de moarte, nu mai avea nicio binecuvantare pentru el, Esau a varsat lacrimi de durere ( vezi Geneza 27, 38 ). E evident ca Esau nu era fericit in acele momente. Fericita nu era nici Dalila cand plangea, staruind de Samson ca sa-i impartaseasca secretul puterii lui ( vezi Judecatori 16 ), dar nici aceia din poporul Israel care plangeau in pustiu pentru ca nu aveau carne sa manance ( vezi Exodul 11, 4 ). Nu ! Nu orice lacrimi aduc fericirea de care vorbeste Mantuitorul !
Scriindu-le credinciosilor din Corint despre intristarile oamenilor, apostolul Pavel identifica doua feluri de astfel de intristari, care in mod inevitabil conduc la lacrimi: „In adevar, cand intristarea este dupa voia lui Dumnezeu, aduce o pocainta care duce la mantuire si de care cineva nu se caieste niciodata; pe cand intristarea lumii aduce moartea” (2 Corinteni 7,10 ).
Asadar, exista lacrimi ale pocaintei, care aduc mantuire si fericire deplina. „Pe malurile raurilor Babilonului sedeam jos si plangeam, cand ne aduceam aminte de Sion” – ne spune psalmistul in introducerea Psalmului 137, zugravind marea durere sufleteasca pe care o resimteau captivii evrei deportati in Babilon.
Dar unde i-a dus aceasta intristare stropita din plin cu lacrimi ? La o pocainta autentica. Plansul lor i-a vindecat pe evreii eliberati din robie de doua mari lipsuri in relatia lor cu Dumnezeu: calcarea Sabatului si idolatria. Dovada vindecarii ? Evreii reintorsi din exil nu au mai avut probleme in privinta celor doua porunci ale Decalogului.
Cand dregatorul Neemia, aflat in capitala Susa a Imperiului persan, a aflat despre starea jalnica in care se aflau locuitorii Ierusalimului, a plans, a postit si s-a rugat fierbinte ( vezi Neemia 1, 4 ). Unde au condus aceste lacrimi ? Ele l-au motivat pe Neemia sa actioneze pentru rezidirea Ierusalimului cu toata hotararea si puterea date lui de Dumnezeu.
Ce urmari a avut pentru viata sa si pentru viata Bisericii lui Christos acel plans cu amar al lui Petru, din noaptea in care L-a tradat pe Mantuitorul sau ( vezi Matei 26, 75 ) ? O pocainta autentica, urmata de o reabilitare completa ( vezi Ioan 21, 15-17 ), in urma carora Petru a devenit un stalp al Bisericii primare.
Luandu-si ramas bun de la prezbiterii Bisericii din Efes, inainte de a se intoarce la Ierusalim, unde urma sa fie arestat, apostolul Pavel le spune acestora: „De aceea, vegheati si aduceti-va aminte ca, timp de trei ani, zi si noapte, n-am incetat sa sfatuiesc cu lacrimi pe fiecare dintre voi” ( Fapte 20, 31 ).
Unde au condus aceste lacrimi ale apostolului ? La zidirea unei biserici sanatoase, iar in inima apostolului, la simtamantul implinirii datoriei, astfel incat sa poata afirma cu incredere inainte de moarte: „M-am luptat lupta cea buna, mi-am ispravit alergarea, am pazit credinta. De acum ma asteapta cununa neprihanirii, pe care mi-o va da, in ziua aceea, Domnul, Judecatorul cel drept. Si nu numai mie, ci tuturor acelora ce vor fi iubit venirea Lui” ( 2 Timotei 4, 7.8 ).
Plansul, desi apartine lumii pacatului, daca este dupa voia lui Dumnezeu, poate fi folosit de El spre binele nostru, al Bisericii si al societatii. Un plans ale carui lacrimi devin veritabile „perle” de fericire.
Pentru ce plangem ?
Plansul este o traire a fiintei umane, aparuta doar dupa caderea primilor nostri parinti. El nu a existat in lumea creata in mod desavarsit de Dumnezeu si nu va exista nici pe Noul Pamant. Una din cele mai pretioase promisiuni pe care le gasim pe paginile Scripturii in legatura cu viata viitoare ne asigura: „El ( Dumnezeu , n.n. ) va sterge orice lacrima din ochii lor ( a celor mantuiti, n.n. ). Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut” ( Apocalipsa 21, 4 ).
Plasul celei de-a doua Fericiri este o dovada ca am implinit conditia ceruta de prima Fericire: am devenit constienti de saracia noastra spirituala. A plange din cauza saraciei noastre spirituale inseamna de fapt „a plange dupa Domnul”, asa cum s-a intamplat in cazul poporului Israel pe vremea lui Samuel: „Trecuse destula vreme din ziua cand fusese pus chivotul in Chiriat-Iearim. Trecusera douazeci de ani. Atunci toata casa lui Israel a plans dupa Domnul” ( 1 Samuel 7, 2 ).
Cine nu plange „dupa Domnul” inca nu este convins de saracia sa spirituala, inca nu este convins ca are nevoie de El si inca crede ca se poate descurca singur. Cercetarea de sine in lumina Cuvantului lui Dumnezeu si in prezenta Duhului Sfant ne conduce inevitabil la lacrimi de durere. Vom constata atunci ca in noi exista atat de putin din natura divina, si atat de mult din cea pacatoasa.
Cei ce nu plang pentru pacatele lor nu vor cunoaste niciodata fericirea iertarii de care vorbeste psalmistul: „Ferice de cel cu faradelegea iartata si de cel cu pacatul acoperit ! Ferice de omul caruia nu-i tine in seama Domnul nelegiuirea si in duhul caruia nu este viclenie” ( Psalmul 32, 1.2 ).
Toate redesteptarile spirituale, fie individuale, fie ale unor grupuri de oameni, au pornit de la constientizarea pacatoseniei proprii si nevoia unei pocainte autentice si a unei reforme reale. Ciclul: lacrimi – mangaiere – bucuria iertarii si a mantuirii se repeta in viata fiecarui copil al lui Dumnezeu, ducand la o crestere spirituala vizibila pentru cei din jur.
Viata unui crestin este o pendulare intre lacrimi si bucurie. Cu cat lacrimile pocaintei sunt mai reale si profunde, cu atat si bucuria iertarii si a mantuirii este mai mare. Viata traita alaturi de Dumnezeu este o adevarata aventura. O aventura care incepe cu lacrimile pocaintei si care duce la o fericire care nu are sfarsit.
Tendinta firii pamantesti este aceea de a ne plange de o multime de lucruri: de politicieni, de salarii, de conditiile de munca, de sot sau de sotie, de copii, de biserica, de trafic, de sosele, de medici si inca de un milion de lucruri. In viziunea Scripturii insa, nu ar trebui sa ne plangem de lucrurile din jurul nostru, ci sa plangem pentru ceea ce se intampla in interiorul fiintei noastre, in relatia noastra cu Dumnezeu si cu semenii nostri.
Ar trebui sa ne plangem nu de lipsurile altora, ci de lipsurile si pacatele noastre. „De ce sa se planga omul cat traieste ? Fiecare sa se planga mai bine de pacatele lui ! Sa luam seama la umbletele noastre, sa le cercetam si sa ne intoarcem la Domnul !” ( Plangerile lui Ieremia 3, 39.40 ).
Plansul pocaintei este cel pe care trebuie sa-l experimenteze orice om care doreste sa-L urmeze pe Mantuitorul pe calea cea ingusta a credintei. Fara el nu exista vindecare, crestere, inaintare, pace sufleteasca, sfintire si mantuire. Doar un astfel de plans este dupa voia lui Dumnezeu.
Dupa o viata pierduta in cautarea fericirii in petreceri, placeri si divertisment, inteleptul Solomon a ajuns la o concluzie sanatoasa: „Mai buna este intristarea decat rasul, caci prin intristarea fetzei inima se face mai buna” ( Eclesiastul 7, 3 ). Si cine dintre adevaratii urmasi ai lui Christos nu doreste sa fie mai bun, mai aproape de „starea de om mare, la inaltimea staturii plinatatii lui Christos” ( Efeseni 4, 13 ) ?
Dumnezeul mangaierii
Atunci cand trecem prin felurite incercari, asemenea lui Iacov in confruntarea de la paraul Iaboc ( vezi Geneza 32, 24-29 ), avem falsa impresie ca Dumnezeu ne este vrajmas. Si, desi El vine sa ne binecuvanteze, ne luptam cu El, interpretandu-I gresit intentiile. Insa incercarile si suferintele inerente vietii reprezinta tot atatea ocazii ale Tatalui nostru ceresc de a ne mangaia si a ne alina durerile.
Se pare ca cel mai incercat dintre apostolii Domnului a fost Pavel. In 2 Corinteni 11, 23-28, el prezinta o lista lunga de incercari si suferinte pe care le-a indurat pe calea credintei: batai, intemnitari, naufragii, primejdii pe pamant, pe mare, in pustiu si in Biserica, frig, foame, sete si lipsa de imbracaminte.
Cu toate acestea, paradoxal, apostolul Pavel Il numeste pe Tatal ceresc „Dumnezeul oricarei mangaieri, care ne mangaie in toate necazurile noastre” ( 2 Corinteni 1, 3.4 ). „Caci”, spune acelasi apostol, „dupa cum avem parte din belsug de suferintele lui Christos, tot asa, prin Christos, avem parte din belsug si de mangaiere” ( 2 Corinteni 1, 5 ).
Da, avem nevoie de mangaiere, asa cum avem nevoie de hrana, de aer si de apa. Pentru a fi fericiti, pentru a lupta eficient impotriva bolii si pentru a ne elibera de stres, avem nevoie de mangaiere.
Studiile arata ca acei copii care au parte de un contact fizic mai intens cu parintii lor sunt mai echilibrati, iar animalele mangaiate sunt mai sanatoase si mult mai blande. Adultii sunt mai optimisti, iar varstnicii nu se mai tem de singuratate si de moarte.
Din zece oameni intrebati daca au fost mangaiati vreodata, patru au raspuns ca niciodata nu li s-a intamplat acest lucru. Iar daca ne raportam la populatia globului de peste sapte miliarde de oameni, ajungem la teribila concluzie ca peste trei miliarde de locuitori nu cunosc ce este aceea o mangaiere facuta cu dragoste. In mod evident, din randul unor astfel de oameni se ridica cei mai multi agresori, criminali si delicventi.
Din fericire pentru noi, Creatorul cunoaste toate aceste nevoi ale fiintei umane. Le cunoaste pentru ca asa ne-a creat: prin atingerea lutului cu propria Sa mana. Oare nu putea El sa porunceasca aparitia omului, asa cum a facut in cazul lumii vegetale si animale ? Desigur ! „Caci El zice si se face; porunceste, si ce porunceste ia fiinta” ( Psalmul 33, 9 ).
Creatorul a ales insa sa ne aduca la existenta pe noi, coroana Creatiei Sale, nu prin porunca, ci prin atingere. De ce ? Pentru ca relatia Sa cu omul creat sa fie cat mai apropiata, cat mai intima. Iata de ce, de atunci, din zorii Creatiei, oamenii flamanzesc dupa atingerea si mangaierea dragostei.
Poate chiar in aceste momente treci prin descurajari pe care nimeni nu le intelege. Cei de langa tine, oricat te-ar iubi si pretui, nu te pot ajuta prea mult, caci oamenii au limitele lor. In cel mai fericit caz, ei iti pot oferi doar un umar pe care sa plangi. O strangere de mana, o imbratisare sau o mangaiere fizica sunt de mare ajutor. Insa, adevarata mangaiere de care ai nevoie este cea a sufletului, pe care numai Tatal ceresc o poate oferi.
Psalmistul David a experimentat adesea acest adevar, scriind: „Cand ganduri negre se framanta cu gramada inlauntrul meu, mangaierile Tale imi invioreza sufletul” ( Psalmul 94, 19 ).
Poate ca Dumnezeu nu va veni in mod vizibil langa tine, asa cum s-a intamplat in multe situatii exceptionale. Poate ca El nu iti va strange mana si poate ca nu vei simti imbratisarea Lui sau mana Sa mangaindu-te pe crestetul capului. Dar cu siguranta ca El va face altceva mult mai important pentru tine: iti va mangaia sufletul.
Prin Duhul Sau cel Sfant, Mangaietorul, El te va imbratisa, te va mangaia si iti va da acea putere de care ai nevoie pentru a merge mai departe pe cararile vietii. Iar cand devii constient de aceasta Prezenta, nimic altceva nu mai conteaza. Te simti deja in atmosfera cerului, iar durerile, oricare ar fi ele, dispar asemenea cetii in prezenta razelor de soare. Crezi lucrul acesta ?
Duhul Sfant, Mangaietorul – El este Persoana divina gata sa ne mangaie in toate problemele si necazurile noastre. Cand El vine in viata omului, cerul efemerei lui existente se lumineaza, bucuria mantuirii izbucneste asemenea unei fantani arteziene si orizontul se deschide din nou, invitandu-l sa continue lupta pana la biruinta finala.
Poate ca si tu ai avut candva asemenea experiente fericite cu Dumnezeu. Insa necazurile prin care treci acum le-au umbrit si nu mai vezi nicio iesire. Adu-ti aminte, te rog, de un sfat pe care l-am primit de la cineva mai intelept decat mine: „Cand esti la o rascruce de drumuri si nu stii pe ce cale sa mergi, cand intunericul din jurul tau este atat de dens incat nu mai zaresti nicio raza de lumina, intoarce-te pana la locul in care ai vazut ultima oara lumina.”
Asa face orice drumet intelept atunci cand, umbland pe carari de munte, se rataceste si pierde cararea cea buna. El se intoarce pana la punctul in care a zarit pentru ultima oara marcajul. Apoi reia calatoria, de data aceasta pe drumul cel bun.
Poate ca ultima data ai vazut lumina prezentei divine citind un pasaj biblic. Sau poate ai zarit-o rugandu-te in taina sufletului tau. Oricare ar fi acest loc, intoarce-te la el si cu siguranta ca acolo vei gasi lumina si, mai ales, mangaiere.
„Binecuvantat sa fie Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Iisus Christos, Parintele indurarilor si Dumnezeul oricarei mangaieri, care ne mangaie in toate necazurile noastre, pentru ca prin mangaierea cu care noi insine suntem mangaiati de Dumnezeu, sa putem mangaia pe cei ce se afla in vreun necaz” ( 2 Corinteni 1, 3.4 ).
Lori Balogh
