Psalmul 129 – Eliberare din prigoană

Psalmul 129 – Eliberare din prigoană

O cântare a treptelor

1. „Destul m-au asuprit din tinerețe – s-o spună Israel!
2. destul m-au asuprit din tinerețe, dar nu m-au biruit.
3. Plugarii au arat pe spinarea mea, au tras brazde lungi pe ea.
4. Domnul este drept: El a tăiat funiile celor răi.
5. Să se umple de rușine și să dea înapoi toți cei ce urăsc Sionul!
6. Să fie ca iarba de pe acoperișuri, care se usucă înainte de a fi smulsă!
7. Secerătorul nu-și umple mâna cu ea, cel ce leagă snopii nu-și încarcă brațul cu ea
8. și trecătorii nu zic: „Binecuvântarea Domnului să fie peste voi! Vă binecuvântăm în Numele Domnului!”

O cântare a treptelor

Psalmul 129 face parte din seria celor cincisprezece cântări supranumite „ale treptelor” (120‑134). Fiind compuși pentru pelerinii care se îndreptau spre Ierusalim cu ocazia marilor sărbători religioase anuale (Paștele, Rusaliile și Sărbătoarea Corturilor), acești psalmi pot fi numiți și „psalmi ai suirilor” la Ierusalim.

Psalmul este o elegie în care sunt evocate suferințele poporului Israel, precum și intervenția lui Dumnezeu în favoarea poporului Său. Nu se cunosc exact evenimentele istorice la care se face referire în aceasta „cântare a treptelor”, fapt pentru care orice comentariu în acest sens se bazează doar pe presupuneri. De fapt, intenția autorului nu a fost aceea de a scrie istorie, ci de a ne transmite o învățătură legată de evenimentele respective.

Datorită aluziilor la lucrările agricole din text, cântarea emană o atmosfera rurală. Deși începe într-o notă tristă, vorbind despre persecuțiile suportate de poporul lui Dumnezeu, psalmul înaintează treptat spre lumină, încredere și speranță. Această schimbare de gamă, de la minor la major, se datorează doar intervenției lui Dumnezeu, care a triumfat asupra vrăjmașilor poporului Său, făcând ca acesta din urmă să supraviețuiască tuturor încercărilor de a-l scoate de pe scena istoriei.

Pentru evrei, Psalmul 129 este o rugăciune rostită împotriva dușmanilor poporului, însoțită de speranța unui viitor luminos pentru întreaga națiune. Tradiția patristică vede în acest psalm o rugăciune a Mântuitorului rostită către Tatăl în timpul pătimirii Sale.

Însă mesajul psalmului ne trimite în mai multe direcții. Putem înțelege din versurile lui  suferințele îndurate de poporul Israel încă din tinerețea sa, în timpul robiei egiptene. Însă, în versurile lui putem întrezări și suferințele de nedescris ale Mântuitorului, îndurate pe întregul parcurs al vieții Sale, urmărit de Satana și acoliții lui încă de la vârsta prunciei.

Nu în ultimul rând, Psalmul 129 ne trimite cu gândul la suferințele îndurate de Biserica lui Christos încă din primii ani ai existenței sale. Însă, oricare ar fi palierul de pe care încercăm să înțelegem mesajul psalmului, este evident un mare adevăr: Toți persecutorii poporului lui Dumnezeu din toate timpurile au avut parte de judecata divină, o judecată dreaptă și necruțătoare față de toți cei ce se ating de copiii lui Dumnezeu. „Căci cel ce se atinge de voi”, le spune Domnul credincioșilor Săi prin profetul Zaharia, „se atinge de lumină ochilor Lui” (Zaharia 2,8).

În pofida tonului trist și plin de amărăciune din prima parte, Psalmul 129 ne transmite un mesaj plin de speranță și optimism: Oricare ar fi suferințele îndurate de poporul lui Dumnezeu, în final El îi va mântui pe credincioșii Săi oprimați.

Persecuția – o armă inutilă

În marele conflict cosmic dintre bine și rău, început în cer, prin rebeliunea lui Lucifer, și continuat pe pământ, prin căderea primilor noștri părinți, persecuția a fost deseori folosită de Satana și acoliții săi împotriva poporului lui Dumnezeu din toate timpurile. Milioane de victime au căzut pradă acestei arme nemiloase, începând cu neprihănitul Abel, și terminând cu ultimii martiri creștini care cad pe frontul acestei lupte teribile.

Și totuși, în ciuda numeroaselor sale victime și a suferințelor pricinuite copiilor lui Dumnezeu, persecuția este o armă inutilă. Iar cei care o folosesc se dovedesc a fi naivi. De ce? Pentru că sângele martirilor a fost și va fi până la sfârșitul istoriei o sămânță din care se vor naște alți și alți credincioși devotați, îngroșând rândurile poporului lui Dumnezeu, ale Bisericii Sale.

Inutilitatea persecuției ca armă împotriva poporului lui Dumnezeu este subliniată de psalmist încă din primele versuri: „Destul m-au asuprit din tinerețe – s-o spună Israel! – destul m-au asuprit din tinerețe, dar nu m-au biruit” (vers.1.2).

Nu este inutil să chinuiești pe cineva ani la rândul, iar în final să constați că nu l-ai biruit? Uneori mă întreb: Unde este logica lui Satana și a forțelor răului în această luptă înverșunată pe care o duce împotriva lui Dumnezeu și a poporului Său? De milenii se luptă, folosind cele mai ingenioase arme, și totuși nu poate birui. Și dacă, folosind arma persecuției împotriva Bisericii lui Christos, nu poate birui, de ce totuși o folosește?

Explicația (dacă aceasta poate fi numită explicație!) este una singură: Prin definiție, păcatul nu are logică. Și dacă el este lipsit de logică, atunci apariția și existența sa este o taina inexplicabilă.

Vorbind despre suferințele din tinerețe ale poporului său, psalmistul ne trimite cu gândul la perioada cruntei robii egiptene. Israeliții erau o națiune în formare, însă Satana îi pusese gând rău. Cunoscând făgăduințele făcute de Dumnezeu lui Avraam cu privire la sămânța sa (vezi Geneza 12,1‑3), vrăjmașul a încercat să zădărnicească împlinirea lor, folosindu-se de uneltele sale egiptene.

Această perioadă grea din istoria poporului Israel este descrisă de psalmist folosind o imagine artistică deosebit de sugestivă, împrumutată din muncile agricole: „Plugarii au arat pe spinarea mea și au tras brazde lungi pe ea” (vers.3). În doar câteva cuvinte, autorul Psalmului 129 zugrăvește tabloul robilor evrei biciuiți până la sânge de isprăvniceii egipteni. Parcă auzim strigătele lor de durere, în timp ce lucrau la construcția palatelor și mormintelor faraonilor.

Tânărul popor evreu nu era însă singur: „Domnul este drept; El a tăiat funiile celor răi” (vers.4). Din mijlocul rugului aprins, Îngerul Domnului îi spune lui Moise: „Am auzit asuprirea poporului Meu care este în Egipt, și am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui, căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna egiptenilor și să-l scot din țara aceasta, și să-l duc într-o țară bună și liniștită, într-o țară unde curge lapte și miere…” (Exodul 3,7.8).

Iar evenimentele miraculoase din timpul Exodului nu sunt altceva decât împlinirea promisiunilor divine. Într-adevăr, „Domnul este drept; El a tăiat funiile celor răi”, eliberându-Și poporul din cea mai cruntă robie existenta pe pământ.

Dumnezeu nu S-a schimbat de-a lungul veacurilor, căci „în El nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (vezi Iacov 1,17). Și astăzi, ca și în decursul întregii istorii, El este lângă copiii Săi asupriți oriunde pe pământ, gata să intervină și să-i elibereze.

Poate și tu te simți persecutat, nedreptățit și lovit de Satana și acoliții săi. Poate că nu au fost trase brazde adânci pe spatele tău așa cum s-a întâmplat cu robii evrei în Egipt, dar poate că aceste „brazde” ți-au însângerat inima și sufletul. Nu dispera! Domnul este drept și El va tăia „funiile” celor răi, care încearcă să te ducă la pierzare. Crezi lucrul acesta? Nu trebuie să crezi pentru că o spun eu, ci pentru că o spune Cuvântul lui Dumnezeu. Iar Cuvântul Lui nu minte!

Dreptatea în acțiune

O lume construită pe temelia de nisip a nedreptății s-ar prăbuși în haos dacă nu ar interveni Dumnezeu în existența ei. De-a lungul istoriei milenare a păcatului, El a fost nevoit să taie „funiile celor răi” și să limiteze puterea răului, care altfel ar fi nimicit de pe pământ orice urmă de neprihănire și dreptate.

Conștient de această realitate spirituală și văzând suferințele de nedescris ale poporului său, psalmistul face apel la Dumnezeul dreptății ca să intervină și să restabilească dreptatea pe pământ, atât între oameni, cât și între popoare. Imprecațiile (blestemele) din a doua parte a Psalmului 129 trebuie înțelese ca un apel la intervenția dreptății lui Dumnezeu, singurul care poate aduce răzbunare împotriva tuturor asupritorilor poporului.

Referindu-se la cei care au persecutat fără milă poporul lui Dumnezeu de-a lungul timpului, psalmistul spune: „Să se umple fața de rușine și să dea înapoi toți cei ce urăsc Sionul! Să fie ca iarba de pe acoperișuri, care se usucă înainte de a fi smulsă. Secerătorul nu-și umple mâna cu ea, cel ce leagă snopii nu-și încarcă brațul cu ea, și trecătorii nu zic: „Binecuvântarea Domnului să fie peste voi! Vă binecuvântăm în Numele Domnului!” (vers.5‑8).

Cei ce uneltesc împotriva poporului lui Dumnezeu sunt asemănați cu iarba care încolțește pe acoperișurile caselor. La început, ca și sămânța căzută pe stâncă din Parabola semănătorului (vezi Matei 13,5), iarba aceasta prosperă neașteptat de mult. Liberă și bucurându-se soare din belșug, iarba crește rapid, părând că este binecuvântată de cer.

Însă acestea sunt doar aparențe. Fără pământ bun și suficient la rădăcină, și fără ploaia cerului, iarba de pe acoperișuri nu are nicio șansă. Se usucă la fel de repede cum a încolțit, iar pe urmă nu lasă nicio binecuvântare pentru cei din jur.

Așa sunt cei răi în viziunea psalmistului. Aceștia par să „încolțească” repede pe pământ, par să fie binecuvântați de cer, dar, la vremea hotărâtă de Dumnezeu, ei sunt nimiciți, dispărând de pe scena vieții fără să lase nimic în urma lor, cu excepția unor amintiri neplăcute.

Dacă astfel stau lucrurile din perspectivă cerească, poate că ar fi bine să ne întrebam fiecare în dreptul nostru: „Eu ce las în urma mea? Sunt un spic care aduce rod pentru grânarele cerului, sau doar o iarbă de pe acoperișurile acestei lumi, care se va usca curând, pentru ca în final să fie aruncată în foc?”

Una dintre marile lecții ale Psalmului 129, ca de altfel ale întregii Scripturi, este aceea că doar dreptatea și neprihănirea au un viitor asigurat. Păcatul și păcătoșii nepocăiți nu au niciun viitor în cerurile cele noi și pe pământul cel nou pe care le va crea Dumnezeu la sfârșitul timpului. Cât de mult avem nevoie să înțelegem acest adevăr! Și mai ales, câtă nevoie avem să facem acum alegerea cea bună! Până nu va fi prea târziu…

Lori Balogh