Psalmul 130 – Un strigăt din adâncuri

Psalmul 130 – Un strigăt din adâncuri

O cântare a treptelor

  1. „Din fundul adâncului, Te chem, Doamne!
  2. Doamne, ascultă-mi glasul! Să ia aminte urechile Tale la glasul cererilor mele!
  3. Dacă ai păstra, Doamne, aducerea-aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?
  4. Dar la Tine este iertare, ca să fii temut.
  5. Eu nădăjduiesc în Domnul, sufletul meu nădăjduiește și aștept făgăduința Lui.
  6. Sufletul meu așteaptă pe Domnul, mai mult decât așteaptă străjerii dimineața, da, mai mult decât așteaptă străjerii dimineața.
  7. Israele, pune-ți nădejdea în Domnul, căci la Domnul este îndurarea și la El este belșug de răscumpărare!
  8. El va răscumpăra pe Israel din toate nelegiuirile lui.”

 

„Psalmul deprofundis”

     Psalmul 130, supranumit și „Psalmul deprofundis” ( de la termenul latin „deprofundis”, tradus în limba română prin expresia „din fundul adâncului” ), este o rugăciune sfâșietoare a unui om pe deplin conștient de natura sa decăzută și de povara vinovăției sale.

Alături de celelalte „cântări ale treptelor” ( psalmii 120‑134 ), numite mai corect „cântări ale suirilor” sau „cântări ale ascensiunilor”, Psalmul 130 era cântat de pelerinii care se îndreptau spre Ierusalim cu ocazia marilor sărbători religioase anuale: Paștele, Rusaliile și Sărbătoarea Corturilor.

Tema abordată de psalmist este de fapt miezul Evangheliei. El nu se oprește la imaginea păcătosului lipsit de speranță înaintea judecății divine, ci ne vorbește, în a doua parte a psalmului, de bucuria iertării divine și eliberarea de sub povara vinovăției. Particularitatea acestui psalm constă în mesajul plin de speranță pentru omul păcătos: Datorită îndurării și iertării lui Dumnezeu, răscumpărarea lui este posibilă. Mai mult decât atât, autorul ne vorbește despre iertarea și îndurarea divină ca fiind nu atitudini ocazionale ale lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, atitudini de fond ale caracterului Său, veșnic și de neschimbat.

Cu toate acestea, iertarea lui Dumnezeu nu este acordată în mod automat omului păcătos. Iertarea divină este strâns legată de o relație mântuitoare între om și Dumnezeu, o relație în care rugăciunea, pocăința și mărturisirea păcatului ocupă un loc important.

O privire de ansamblu asupra Psalmului 130 ne ajută să observăm ( pentru a câta oară? ) puterea transformatoare a rugăciunii. La începutul rugăciunii sale, autorul strigă sfâșietor către Dumnezeu, recunoscând că nu ar avea nicio șansă la bara judecății divine. Însă, pe măsură ce își descărcă sufletul înaintea lui Dumnezeu, ceva benefic se întâmplă în sufletul său. Apele se liniștesc, angoasa inițială dispare, și sufletul psalmistului se umple de pace și încredere. Finalul rugăciunii este o mărturisire a certitudinii răscumpărării, însoțită de o bucurie de nedescris.

Iată ce forță are rugăciunea fierbinte! În doar câteva clipe, sufletul zdrobit și mâhnit, care vine înaintea tronului harului lui Dumnezeu, este revigorat și îmbărbătat. Cât adevăr este cuprins în versurile unui cunoscut imn creștin:

„Gol nimeni n-a venit n’apoi

Din câți Te-au căutat,

Căci Tu pe toți din mari nevoi

I-ai scos când Te-au rugat”

Punctul de plecare

     Orice călătorie geografică sau spirituală are un punct de plecare. Dacă în privința călătoriilor noastre pe pământ punctul de plecare nu are întotdeauna o semnificație deosebită, în „călătoria” noastră spre mântuire și răscumpărare este foarte important, chiar vital, de unde pornim.

Plecăm de la atitudinea fariseului din pilda Mântuitorului, care se prezintă înaintea lui Dumnezeu cu merite personale, sau dimpotrivă, pornim de la simțământul nimicniciei vameșului, care „nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer” și care se bătea cu pumnii în piept, zicând: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul !” ( Luca 18, 10‑14 )?

Autorul Psalmului 130 știe bine unde se află din punct de vedere spiritual și care este punctul său de plecare în „călătoria” sa spre mântuire și răscumpărare: „Din fundul adâncului Te chem, Doamne! Doamne, ascultă-mi glasul! Să ia aminte urechile Tale la glasul cererilor mele!” ( vers. 1.2 ).

Expresia „din fundul adâncului” face aluzie la abisul apelor de pe pământ înainte de Creație, sugerând mizeria în care se afla omul păcătos, despărțit de Dumnezeul său. Citind începutul Psalmului 130, este aproape imposibil să nu ne reamintim de trista experiență a profetului Iona, care, ajuns „în fundul adâncului” de ape, în burta peștelui care-l înghițise, își înalță strigătul rugăciunii sale sfâșietoare către Dumnezeu:

  „Apele m-au acoperit până aproape să-mi ia viața, adâncul m-a învăluit, papura s-a împletit în jurul capului meu. M-am pogorât până la temeliile munților, zăvoarele pământului mă încuiau pe vecie; dar Tu m-ai scos viu din groapă, Doamne, Dumnezeul meu! Când îmi tânjea sufletul în mine, mi-am adus aminte de Domnul și rugăciunea mea a ajuns până la Tine, în Templul Tău cel sfânt…” ( Iona 2,5‑7 ).

De ce este atât de important să cunoaștem și să recunoaștem înaintea cerului starea noastră spirituală deplorabilă? De ce trebuie să ne recunoaștem falimentul spiritual total înaintea lui Dumnezeu? Răspunsul este simplu: Dumnezeu nu poate clădi mântuirea nimănui pe o altă temelie decât cea a simțământului păcătoșeniei, a mărturisirii neputinței și a pocăinței noastre.

Are vreo șansă să fie auzit un om care strigă disperat la Dumnezeu „din fundul adâncului” păcatului? Din miliardele de glasuri omenești, îl va auzi Dumnezeu pe acela care se ridică dintr-o inimă zdrobită și dintr-un duh smerit? Cu siguranță că da ! Exemplul salvării lui Iona este cea mai puternică dovadă în acest sens. În ce-L privește pe Dumnezeu, El Însuși ne asigură de acest lucru: „Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite” ( Isaia 57,15 ).

Cum ar fi dacă …?

     Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi dacă peste câteva ore ar trebui să te înfățișezi la bara de judecată a lui Dumnezeu? Ce simțăminte ar pune stăpânire pe sufletul tău, aflându-te în fața tronului sfânt, înconjurat de mii de mii și de zece ori zece mii de îngeri ( Daniel 7,10 ), rostind zi și noapte, fără încetare: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!” ( Apocalipsa 4,8 )?

Am fost mereu urmărit de un adevăr exprimat într-un articol al unei reviste de limba engleză, care relata un vis al pastorului Roland. Nu știu dacă acest vis a fost în realitate sau dacă este vorba doar de o parabolă, însă morala este dureros de realistă. Este vorba de o scenă a judecății în care este judecat un caz mai deosebit: cel al pastorului Roland. Articolul redă un dialog imaginar ( dar care va fi, din nefericire, real în ziua judecății pentru mulți oameni) dintre Mântuitorul și pastorul Roland:

– „Doamne, de ce mi-ai făcut parte de cea de-a două înviere? De ce m-ai înviat de abia acum?

     – „Roland, știu că ești surprins de lucrul acesta, însă viața ta Îmi spune că ai fost pregătit doar pentru a doua înviere.”

„Cum, Doamne, când eu ți-am slujit toată viața cu cel mai mare devotament?”

– „Roland, văd că ești deznădăjduit, însă doresc să depănăm împreună firul vieții tale și îți vei da singur seama că am judecat drept. Alege o zi din viața ta și să o analizăm împreună.”

     – „Oricare, Doamne, căci Te-am slujit toată viața.”

     – „Să luăm, totuși, o zi oarecare” – spuse Domnul.

     – „Bine, să luăm ziua de 18 septembrie 1974…”

– „Te-ai sculat la ora șase, te-ai spălat, te-ai îmbrăcat, apoi ai petrecut în rugăciune 2 minute. Ai servit masa timp de 45 de minute, apoi ți-ai ajutat tatăl să lipească niște articole într-un dosar. Ai făcut apoi o vizită la spital, te-ai reîntors și ai servit masa. După masă, ai vizitat niște frați care erau slabi în credință, i-ai încurajat, apoi te-ai întors acasă și ți-ai ajutat soția la câteva treburi gospodărești. Apoi s-a făcut seară. După ce ai servit cina și te-ai jucat cu copiii, ai urmărit piesa de teatru la TV, ai făcut o baie, te-ai rugat 2 minute și la ora 22 și 30 minute te-ai culcat.

     În ziua următoare, te-ai sculat la 6 și jumătate, te-ai îmbrăcat și ai petrecut 3 minute în rugăciune. Apoi ai luat micul dejun și ai plecat în oraș după cumpărături. Pentru că era ziua pregătirii, nu ai uitat să-ți cumperi ziarul. Ai venit acasă și l-ai citit trei sferturi de oră. Apoi ai pregătit în grabă programul pentru Sabat. Ai servit dejunul, apoi ai studiat câteva versete biblice. După amiază ai vizitat o sora bolnavă, dându-i speranța în revenirea Domnului. Te-ai întors acasă, te-ai pregătit pentru Sabat, ți-ai adunat familia, ai citit două texte din Psalmi și ai făcut o rugăciune de 3 minute. După aceea, ai plecat cu întreaga familie la biserica unde ai prezentat frumos subiectul ales. Te-ai reîntors acasă, ai luat cina, ai făcut o scurtă rugăciune și te-ai culcat.

     Roland, nu cred că mai e nevoie să derulăm firul vieții tale mai departe. Toată viața ai fost așa.”

     – „Doamne, dar am făcut doar voia Ta, am lucrat doar pentru cauza Evangheliei Tale. Mi-am ajutat familia, am vizitat pe bolnavi, i-am întărit pe cei slabi în credință… De ce sunt aici, doar la a doua înviere?”

– „Roland, nici acum nu înțelegi? Tot ce făceai era doar din obișnuință, nu dintr-o inima sincer predată Mie. Ți-ai ajutat soția, tatăl, i-ai ajutat pe frații slabi în credință, pentru că era datoria ta, pentru că așa trebuia să faci, nu pentru că Mă iubeai pe Mine. Nu trebuia să le faci pe toate acestea?

   Roland, ție îți lipsea comuniunea cu Mine prin rugăciune și veghere. Inima ta era mai mult legată de lucrurile vremelnice, erai într-o stare de amorțeală, te rugai doar 56 minute pe zi, în timp ce ziarul îl citeai 30 de minute pe zi. Convorbirea ta cu Mine era formală și acum te întreb: Dacă într-o singură zi ai avut plăcere să fii cu Mine în rugăciune doar cinci sau șase minute, poți avea pretenția să stai cu Mine o veșnicie?”

Repet: Nu știu dacă acest dialog a fost un dialog dintr-un vis real sau este vorba doar de o parabolă ilustrativă. Un lucru este cert: dacă nu ne obișnuim să dialogăm cu cerul mai mult și mai intens încă din această viață, în cer ne vom simți străini. Vom constata cu durere că nu-L cunoaștem suficient de bine pe Dumnezeul nostru, iar El va trebui să rostească cele mai teribile cuvinte care vor fi date spre auz urechilor omenești: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” ( Matei 25, 12 ).

Imaginându-și înfățișarea omului păcătos înaintea instanței cerești, psalmistul pune o întrebare retorică: „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?” ( vers. 3 ).

Răspunsul la această întrebare este implicit: Nimeni ! Fără mijlocirea Marelui nostru Preot înaintea scaunului de judecată ceresc, omul păcătos nu ar avea nicio șansă. „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” ( Romani 3,23 ), iar „plata păcatului este moartea” ( Romani 6,23 ).

Peste veacuri, descriind evenimentele dramatice din timpul peceții a șasea ( căderea stelelor, strângerea cerului ca un sul de carte și fuga mai marilor lumii în peșteri și în stâncile munților, cerându-le să cadă peste ei ), apostolul Ioan pune aceeași întrebare în contextul judecății divine: „Căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?” ( Apocalipsa 6,17 ).

Dacă nu ar fi existat întruparea, moartea și mijlocirea Domnului Iisus Christos, această întrebare ar fi rămas suspendată între cer și pământ, și ne-ar fi făcut pe fiecare dintre noi să strigăm cu disperare, asemenea apostolului Pavel: „O, nenorocitul de mine ! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” ( Romani 7, 24 ).

De aceea, „mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Iisus Christos, Domnul nostru… Acum nu mai este nicio osândire pentru cei ce sunt ai lui Christos Iisus, care nu mai trăiesc după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului” ( Romani 7,25;8,1 ).

Arma absolută

     În domeniul militar există o competiție acerbă între națiuni pentru inventarea armei perfecte – a acelei arme absolute care să distrugă puterea vrăjmașului, dar căreia să nu i se poată răspunde.

Dacă în domeniul militar căutările armei absolute continuă și la această oră, aruncându-se în joc miliarde de dolari, în domeniul spiritual arma absolută există deja, făcându-l de temut pe cel care o posedă. Știți care este aceasta? Nu este nici mânia, nici mustrarea, nici disciplinarea sub o formă sau alta, nici ignorarea răului, ci iertarea.

O astfel de „armă” nu poate fi găsită în arsenalele forțelor răului. În marele conflict cosmic dintre bine și rău, Satana aruncă în lupta de milenii tot felul de arme puternice: minciuna, înșelăciunea, calomnia, trădarea, necinstea, violența, crima și multe altele. Arma iertării însă nu poate fi găsită în arsenalul său. Diavolul nu știe și nu poate să ierte. Doar Dumnezeu are aceasta „armă”, făcându-l de nebiruit în acest mare conflict: „Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut” ( vers. 4 ).

Când este mai de temut o autoritate, și când își câștigă ea mai mult respect din partea supușilor săi: când îi pedepsește îndată pentru o anumită fărădelege săvârșită, sau când iartă acea fărădelege, trecându-o cu vederea?

Ați fost vreodată prinși de poliția rutieră călcând una dintre legile circulației și, în loc să fiți amendați, ați fost iertați? Mie mi s-a întâmplat acest lucru. Din acel moment mă străduiesc să nu repet greșeala. Însă nu de teama de a fi pedepsit, ci din respect pentru acel agent de poliție care m-a iertat și căruia i-am promis că mă voi îndrepta. Cum aș putea să dau ochii din nou cu el după ce am fost iertat, repetând conștient aceeași greșeală?

Un creștin povestea că atunci când făcea o greșeală, așteptându-se să fie pedepsit de Dumnezeu, Acesta, în loc să-l pedepsească, îl „lovea” cu o binecuvântare pe care o ține minte toată viața.

Da, așa este Dumnezeul nostru! În marea Sa îndurare, El nu ne pedepsește după fărădelegile noastre, și nu ne răsplătește după păcatele noastre, ci ne oferă iertarea Sa, pentru ca noi să-I apreciem caracterul și să ne fie jenă să mai păcătuim. Căci acela căruia i se iartă mult, iubește mult.

Așteptare plină de speranță

     În viață suntem puși în situația de a aștepta tot felul de lucruri. Când suntem copii, așteptăm cu nerăbdare să devenim adulți și să stăm pe propriile noastre picioare. Când suntem adulți, așteptăm să întâlnim partenerul de viață. Când, în sfârșit, l-am găsit, așteptăm să devenim părinți, apoi să devenim bunici, poate chiar străbunici…

Acestea sunt așteptări fericite. Există însă și un alt gen de așteptări. Când suferim de o boală gravă sau trecem printr-un accident, așteptăm ziua în care vom urca pe masa de operație. Când am apăsat prea mult pedala de accelerație și ne-a prins radarul, așteptăm cu emoție plicul în care suntem anunțați de amenda primită. Când am vorbit de rău pe un semen de-al nostru în fața cui nu trebuia, ne așteptăm ca persoana în cauză să se supere și să strice relațiile dintre noi.

Sunt așteptări pline de speranță, dar și așteptări aducătoare de tulburare, neliniște și angoasă. Citind primele versete ale Psalmului 130, ne-am fi așteptat ca „așteptările” autorului să nu fie deloc optimiste. La ce se poate aștepta din partea lui Dumnezeu un om afundat în adâncul păcatului, decât la lepădare și pedeapsă? La ce se poate aștepta un om ajuns la bara de judecată a lui Dumnezeu, decât la sentința cea mai aspră: moartea veșnică?

Cu toate acestea, în mod inexplicabil pentru cel ce nu cunoaște puterea Evangheliei, așteptările psalmistului, departe de a fi întunecate și pesimiste, sunt pline de speranță: „Eu nădăjduiesc în Domnul, sufletul meu nădăjduiește și aștept făgăduința Lui. Sufletul meu așteaptă pe Domnul mai mult decât așteaptă străjerii dimineața, da, mai mult decât așteaptă străjerii dimineața” ( vers. 5.6 ).

Care este secretul unei astfel de atitudini inexplicabile? Răspunsul este: Evanghelia – vestea cea bună a mântuirii prin harul lui Dumnezeu: „Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut” ( vers. 4).

Cuvântul „dar” – un cuvânt alcătuit din doar trei litere – a schimbat complet orizontul așteptărilor autorului. Iertarea lui Dumnezeu l-a scos pe om din fundul adâncului, din fundul mocirlei păcatului, așezându-i picioarele sus, pe stâncă mântuirii.

În esență, cuvântul „adventist” înseamnă „așteptător”. Așteptător al revenirii lui Christos. Din punct de vedere al istoriei religiilor, termenul „adventist” a apărut odată cu mișcarea millerită din America, în preajma anului 1844. Dar înseamnă că până la data aceea nu au existat adventiști pe pământ? Nicidecum!

Priviți cu atenție la mărturisirea psalmistului ! Ce aștepta el? El aștepta împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu ( vers. 5 ). Pe cine aștepta el? El Îl aștepta pe Domnul ( vers. 6 ). Cum Îl aștepta el pe Domnul? Ne spune chiar autorul: „Mai mult decât așteaptă străjerii dimineața, da, mai mult decât așteaptă străjerii dimineața” ( vers. 6 ).

Când citesc această mărturie simplă a unui om care a trăit cu mii de ani în urmă, mă întreb: Cine este mai adventist dintre noi: el sau eu? Cine așteaptă cu mai multă credința împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu: el sau eu? Și cine Îl așteaptă cu mai mult dor pe Domnul să revină: el sau eu?

Puterea tranformatoare a rugăciunii

     Asemenea altor cântări din „Cartea de laude” a poporului Israel, Psalmul 130 ne oferă o lecție spirituală de mare valoare. Fiind o rugăciune foarte concisă, alcătuită din doar opt versete, ne uimește un lucru: Cum este posibil ca în doar câteva clipe, cât durează rostirea rugăciunii, starea sufletească a psalmistului să se schimbe radical: de la deznădejde la speranță, și de la întunecimea adâncului păcatului la lumina de pe crestele mântuirii?

Răspunsul se află în puterea transformatoare a rugăciunii. Venim înaintea lui Dumnezeu îmbrăcați cu hainele noastre zdrențuite și mânjite de păcat, și doar în câteva clipe plecăm îmbrăcați în neprihănirea Lui. Venim doborâți de griji și întristări, și doar în câteva clipe ne ridicăm de pe genunchii noștri plini de speranță și încredere.

Aceasta este puterea transformatoare a rugăciunii. Ea nu Îl coboară pe Dumnezeu până la noi, ci ne urcă pe noi până la sfințenia Lui. Ea nu Îl schimbă pe Dumnezeu, căci El este neschimbător în sfințenia și neprihănirea Sa, ci ne schimbă pe noi după Chipul Său.

Dacă astfel stau lucrurile în privința rugăciunii, de ce oare ne rugăm atât de puțin, atât de timid și atât de lipsiți de credință?

Finalul Psalmului 130 este un îndemn la schimbare de atitudine din partea noastră. Vă propun să-l citim, înlocuind numele Israel cu propriul nostru nume: „Lori ( Ioana, Andrei, Mihaela, etc. ), pune-ți nădejdea în Domnul, căci la Domnul este îndurarea și la El este belșug de răscumpărare. El va răscumpăra pe Lori ( Ioana, Andrei, Mihaela, etc. ) din toate nelegiuirile lui (ei)” (vers. 7.8).

Un păcătos ca mine, și ca oricare altul dintre oameni, ar putea să-și dorească mai mult decât atât?

Lori Balogh

 

 

 

This entry was posted in Psalmii. Bookmark the permalink.

One Response to Psalmul 130 – Un strigăt din adâncuri

  1. Ionut Grecu says:

    Ma bucur foarte mult de acest mesaj Dumnezeu să vă binecuvinteze pentru că ați lăsat acest mesaj pe pagina aceasta….

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.