Psalmul 131 – Incredere de copil
O cântare a treptelor.
Un psalm al lui David
- „Doamne, eu n-am o inimă îngâmfată, nici priviri trufaşe, nu mă îndeletnicesc cu lucruri prea mari şi prea înalte pentru mine.
- Dimpotrivă, sufletul îmi este liniştit şi potolit, ca un copil înţărcat, care stă lângă mamă-sa; da, sufletul meu este ca un copil înţărcat.
- Pune-ţi nădejdea în Domnul, Israele, de acum şi până în veac !”
O cantare a „ascensiunilor”
Intre cele cincisprezece „cantari ale treptelor” ( Psalmii 120-134 ), supranumite si „cantari ale suirilor” sau „ale ascensiunilor”, Psalmul 131 se remarca printr-o sensibilitate si tandrete aparte. Este un psalm individual, in care David isi marturiseste increderea lui totala in Dumnezeu, asemanatoare increderii unui prunc in mama sa.
Cele doar trei versete care alcatuiesc aceasta duioasa cantare fac din acest psalm o adevarata bijuterie a literaturii, plina de emotie, discretie, sensibilitate si intimitate. Imaginea pe care este construita aceasta cantare a treptelor, cantata cu ocazia pelerinajelor facute de evrei in timpul marilor sarbatori religioase anuale ( Pastele, Rusaliile si Sarbatoarea Corturilor ), este cea a unei mame care-si tine in brate pruncul adormit. Este imaginea perfecta, care oglindeste increderea absoluta a omului in Dumnezeul sau.
Psalmul scoate la lumina credinta instinctiva si spontana a autorului sau in Dumnezeu, insa experienta sa personala merge mai departe de aceasta imagine, influentand imaginea colectiva a poporului sau.
Un amanunt demn de remarcat in cazul Psalmului 131 este acela ca autorul nu-I cere nimic lui Dumnezeu: nici eliberare dintr-un necaz, nici vindecare de vreo boala sau suferinta, nici binecuvantari materiale sau spirituale, nici interventia divina intr-o situatie critica. In versurile psalmului, David nu face altceva decat sa-si puna sufletul pe masa, venind inaintea Dumnezeului sau cu el curat, lipsit de falsitate si plin de seninatate, marturisindu-si increderea sa de copil.
Faptul ca psalmistul nu cere nimic, ci se prezinta inaintea lui Dumnezeu doar de dragul Lui, fara vreun interes ascuns, este dovada maturitatii sale spirituale. Datorita acestui fapt, dar si prin recomandarile pe care le contine, Psalmul 131 ne invata calea cea mai sigura a cresterii noastre spirituale, pana vom ajunge toti „la starea de om mare, la inaltimea staturii plinatatii lui Christos, ca sa nu mai fim copiii… ci credinciosi adevarului, in dragoste, sa crestem in toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Christos” ( Efeseni 4, 13-15 ).
Smerenia – podoaba caracterului
Una din trasaturile cele mai evidente ale spiritualitatii Bisericii lui Christos este smerenia ( umilinta, modestia ). Si cum ar putea fi altfel, daca Insusi Mantuitorul – temelia Bisericii crestine – Se recomanda pe Sine ca fiind „bland si smerit cu inima” ( Matei 11,29 ) ?
In scoala vietii, invatam ca doar cei smeriti cu inima, cei modesti si lipsisti de „fumurile” inaltarii de sine au sansa sa progreseze cu adevarat pe scara valorilor. Oamenii considerati cei mai mari inaintea cerului au fost acei oameni care au fost smeriti in adancul fiintei lor, si care au refuzat ( desi au avut ocazia ! ) sa umble pe picioroangele inaltarii de sine, atat inaintea lui Dumnezeu, cat si inaintea semenilor lor.
Vorbindu-le multimilor adunate in jurul Sau despre Ioan Botezatorul, Mantuitorul i-a intrebat pe ascultatorii Sai: „Ce ati iesit sa vedeti in pustie ? O trestie clatinata de vant ? Daca nu, atunci ce ati iesit sa vedeti ? Un om imbracat in haine moi ? Iata ca cei ce poarta haine moi sunt in casele imparatilor. Atunci ce ati iesit sa vedeti ? Da, va spun, si mai mult decat un proroc… Adevarat va spun ca, dintre cei nascuti din femei nu s-a sculat niciunul mai mare decat Ioan Botezatorul…” ( Matei 11, 7-9.11 ).
Pentru a primi acest calificativ din partea Fiului lui Dumnezeu ( si care om si l-ar dori ? ), Ioan Botezatorul a trebuit sa urce o culme – cea mai inalta din cate exista: inaltimea lepadarii de sine. Cand a ajuns pe crestele ei, el a putut marturisi cu o bucurie nedisimulata despre Cel a carui popularitate era in plina ascensiune: „Trebuie ca El sa creasca, iar eu sa ma micsorez” ( Ioan 3,30 ). Aceasta este adevarata umilinta, podoaba de nepretuit a acelui caracter pe care Dumnezeu il doreste manifestat in viata copiilor Sai.
Cu aproape o mie de ani inainte ca Mantuitorul sa ne invete prin cuvant si fapta lectia smereniei, David dovedeste ca invatase aceasta lectie pretioasa: „Doamne, eu n-am o inima ingamfata, nici priviri trufase, nu ma indeletnicesc cu lucruri prea mari si prea inalte pentru mine. Dimpotriva, sufletul imi este linistit si potolit ca un copil intarcat, care sta langa mama-sa; da, sufletul meu este ca un copil intarcat” ( vers. 1.2 ).
Un om care se prezinta inaintea lui lui Dumnezeu si face o astfel de marturisire trebuie sa aiba un mare curaj. Acesta ori este inconstient de mandria inimii sale, ori este cu adevarat un om smerit, care nu are nimic de ascuns nici inaintea Creatorului, nici inaintea oamenilor.
Cum a reusit David, cel despre care citim in istoria sacra ca avut caderi spirituale spectaculoase, sa ajunga la un asemenea nivel spiritual ? Performanta sa – caci a fi smerit este cu adevarat o performanta spirituala demna de apreciat – a fost posibila doar cu ajutor divin si printr-o buna colaborare cu Duhul lui Dumnezeu, singurul in masura sa sfinteasca trasaturile caracterului unui om.
De un mare ajutor a fost experienta propriei vieti, dar si o autodisciplinare riguroasa, toate acestea invatandu-l pe psalmist sa renunte la ambitiile personale si lumesti, si sa accepte in viata doar acele lucruri care sunt dupa voia lui Dumnezeu. Daca David, in ciuda caderilor sale spirituale, a reusit sa ajunga pe culmile smereniei, de ce oare aceasta performanta spirituala nu ar fi posibila si in viata ta si a mea ?
Suflet de copil
Cine dintre noi ar avea curajul sa-I spuna lui Dumnezeu, direct si fara ocolisuri: „Doamne, eu nu sunt mandru ?” Putini oameni ar avea un asemenea curaj, nu-i asa ? Pentru a face o astfel de afirmatie fara ezitari, David a trebuit sa-si faca o profunda cercetare de sine in prezenta Duhului lui Dumnezeu. In urma acestei autoanalize, el poate afirma trei realitati ale vietii sale:
1) „Eu n-am o inima ingamfata” 2) „nici priviri trufase” 3) „Nu ma indeletnicesc cu lucruri prea mari si prea inalte pentru mine” ( vers. 1 ).
Ce inseamna sa ai o inima ingamfata ? Inseamna sa nu primesti nimic de la nimeni: nici invatatura, nici sfat, nici mustrare sau indemn. A avea o inima ingamfata mai inseamna sa te simti superior celor de langa tine, sa pretinzi sa fii servit, fara ca tu sa-i servesti pe altii. Inseamna sa ai despre tine o parere mai inalta decat se cuvine, si sa te superi cand altii nu-ti recunosc presupusa valoare. A fi ingamfat inseamna sa-i dispretuiesti pe cei de langa tine, singura valoare pretuita fiind doar propria ta persoana.
Poate un astfel de om sa fie placut lui Dumnezeu ? Poate el sa oglindeasca desavarsitul caracter al Fiului lui Dumnezeu care, „macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a dezbracat pe Sine Insusi si a luat chip de rob, facandu-se asemenea oamenilor” ( Filipeni 2, 6.7 ) ? Greu de crezut asa ceva !
Insa o inima ingamfata nu poate sa ramana ascunsa, fara sa se manifeste in exterior. Iar cea mai evidenta manifestare a sa este privirea trufasa. Din anumite ratiuni, un om ingamfat poate ca nu va rosti unele cuvinte care sa scoata la lumina mandria inimii sale. Dar privirea ? Privirea sa descopera tot ce se ascunde in adancul inimii. Limbajul ochilor trufasi nu are nevoie de traducatori, caci oricine il poate intelege.
Sa presupunem insa ca un om cu inima ingamfata reuseste sa-si controleze si privirile, astfel incat acestea sa nu-i dea de gol mandria inimii. Faptele vietii insa nu le mai poate ascunde. Si daca vezi in jurul tau oameni a caror inima nu o cunosti, ale caror priviri nu reflecta trufie, dar care se ocupa cu lucruri prea mari si prea inalte pentru ei, fii sigur ca acolo este prezenta mandria.
Iar acolo unde exista mandrie, fii sigur ca acel om se afla pe calea pierzarii. Caci este scris: „Mandria merge inaintea pieirii si trufia merge inaintea caderii” ( Proverbe 16,18 ). Un om mandru, care crede ca le stie pe toate si nu are nevoie de niciun sfat de la nimeni ( nici chiar de la Dumnezeu ! ), isi duce viata pe marginea prapastiei. Oricand se poate prabusi in abis.
Prin contrast, un om smerit, care „se odihneste la umbra Celui Atotputernic” ( Psalmul 91, 1 ), este ca un copil care se afla in bratele mamei sale. Iata imaginea desavarsita a odihnei, a pacii si a sigurantei. O inima care se lasa lucrata de Duhul lui Dumnezeu nu va fi niciodata ingamfata, nici zbuciumata, caci „pacea lui Dumnezeu, care intrece orice pricepere va va pazi inimile si gandurile in Christos Iisus” ( Filipeni 4,7 ).
De aceea, cititorule, oriunde te-ai afla, „pune-ti nadejdea in Domnul de acum si pana in veac !” ( vers. 3 ). Cerceteaza-ti inima in lumina Cuvantului lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfant ! Si daca simti ca exista in cutele ei o singura samanta a mandriei, roaga-L pe Cel ce poate face curat in fiinta noastra sa o scoata de acolo !
Daca ai umblat pana acum pe picioroangele inaltarii de sine, coboara repede de pe ele, pentru ca nu cumva Dumnezeu sa te faca sa cazi ! Nu te inalta singur in ochii tai si nu incerca sa te inalti singur in ochii semenilor tai ! Lasa-L pe Domnul sa o faca la timpul potrivit !
Daca pe Cel ce „S-a smerit si S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte de cruce”, „Dumnezeu L-a inaltat nespus de mult si i-a dat numele care este mai presus de orice nume” ( Filipeni 2, 8.9 ), cu siguranta ca te va inalta si pe tine. Trebuie doar sa crezi si sa astepti in tacere. Ca un copil intarcat care sta linistit in bratele mamei sale…
Lori Balogh