Psalmul 133 – Bucuria comuniunii frățești

Psalmul 133 – Bucuria comuniunii frățești

O cântare a treptelor. Un psalm al lui David.

1. „Iată ce plăcut și ce dulce este să locuiască frații împreună!
2. Este ca untdelemnul de preț, care, turnat pe capul lui, se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, se coboară pe marginea veșmintelor lui.
3. Este ca roua Hermonului, care se coboară pe Munții Sionului, căci acolo dă Domnul binecuvântarea, viața, pentru veșnicie.”

Privire generală

„Cântările treptelor” (120‑134), supranumite de unii comentatori și „cântările suirilor” sau „ale ascensiunilor”, au fost compuse pentru pelerinii care se îndreptau spre Ierusalim cu ocazia marilor sărbători religioase anuale: Paștele, Rusaliile și Sărbătoarea Corturilor. Folosind imagini artistice emoționante și un limbaj poetic de o frumusețe aparte, acești psalmi redau diferitele sentimente trăite de iudeii care călătoreau spre Sfânta Cetate, fie din regiunile Palestinei, fie din diaspora.

Nota dominantă a acestor cântări este bucuria închinării în locul ales de Dumnezeu, cu tot ce presupune acest act: laudă la adresa Creatorului, pocăința, mărturisirea păcatelor și comuniunea frățească.

Psalmul 133 se distinge între celelalte „cântări ale treptelor” prin zugrăvirea unei atmosfere plăcute și tihnite din sânul unei comunități. Ajunși la templu, pelerinii se unesc într-o închinare colectivă, în care iubirea frățească devine aproape palpabilă. Din această atmosfera luminoasă, asemănătoare unui parfum plăcut și discret, rugăciunile de mulțumire și laudele pline de recunoștință la adresa lui Dumnezeu izbucnesc spontan, fiind pline de entuziasm.

Psalmul 133 este și astăzi un punct de referință pentru pietatea iudaică și creștină deopotrivă, îndemnându-ne la o viețuire armonioasă și pașnică în sânul comunității din care facem parte. În doar cele trei versete ale psalmului, găsim portretul ideal al unui popor unit, al unei biserici unite, și al unei comunități de credință în care domnesc pacea și armonia.

În esență, atmosfera descrisă în psalm nu este altceva decât o pregustare a comuniunii din cer, când, la sfârșitul timpului, cei mântuiți se vor întâlni cu toți membri ai marii familii a Tatălui ceresc. O familie din care Dumnezeu vrea să facem parte cât mai mulți dintre noi. Dacă se poate, chiar toți! Căci „lucrul acesta este bun și bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștință adevărului” (vezi 1 Timotei 2, 3.4).

Binefacerile unității

Unitatea credincioșilor a fost întotdeauna idealul Tatălui ceresc pentru poporul Său, fie că acesta a trăit în timpurile Vechiului Testament, fie că trăiește și lucrează în timpurile Noului Testament. Dacă Dumnezeu este Creatorul și Tatăl tuturor oamenilor, indiferent de rasă, cultură sau zonă geografică, și dacă El este dragoste (vezi 1 Ioan 4,8 up.), este numai natural ca El să dorească împlinirea acestui ideal cu neamul omenesc. Care părinte nu dorește ca pacea și armonia să domnească între membrii familiei sale?

Privind la mulțimea pelerinilor care se îndreptau spre Ierusalim pentru închinare, David întrezărește o licărire de speranță cu privire la împlinirea acestui ideal divin: „Iată, ce plăcut și ce dulce este să locuiască frații împreună” (vers.1).

Și dacă ne gândim mai profund la idealul divin, câte motive nu găsim pentru a-l urmări și noi în propria noastră viață! Oare nu avem toți același Tată, în care „avem viața, mișcarea și ființa”      (vezi Fapte 17,28)? Nu avem toți același Domn, care este „Capul trupului, al bisericii” și în care „Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El” (vezi Coloseni 1,18.19)?

Nu avem toți același Mângâietor, Duhul adevărului, trimis de Tatăl ca să rămână cu noi în veac (vezi Ioan 14,16)? Nu ne unește aceeași nădejde a mântuirii și nu suntem toți mădulare ale trupului lui Christos (vezi 1 Corinteni 12,27)? Nu așteptăm același măreț eveniment: revenirea în glorie a lui Iisus, și nu tânjim cu toții după viața cea veșnică promisă, după cerurile cele noi și după pământul cel nou pe care Dumnezeu le-a promis copiilor Săi (vezi 2 Petru 3,13)?

Dacă sunt atâtea lucruri care ne unesc, în pofida deosebirilor de rasă, sex, educație, cultură și poziție socială, de ce acest ideal al unității poporului lui Dumnezeu nu ar fi realizabil? În rugăciunea rostită de Mântuitorul înainte de patima Sa, dorința ca urmașii Săi să trăiască în unitate apare ca un laitmotiv:

„Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine; ca și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum și Noi suntem una. Eu în ei și Tu în Mine, pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, și că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17,21‑23).

Experiența fericită a comuniunii frățești, pe care David o descrie în Psalmul 133, a fost reeditată în sânul Bisericii Primare. Într-o singură propoziție, doctorul Luca, autorul Faptelor Apostolilor, reușește să zugrăvească atmosfera care domnea în mijlocul acestei comunități de credincioși: „Mulțimea celor ce crezuseră era o inimă și un suflet” (vezi Fapte 4,32).

„Iată, ce plăcut și ce dulce este să locuiască frații împreună!” (vers.1). Observând cât de mult se iubesc și se susțin urmașii lui Christos, mulți dintre cei care acum sunt în expectativă sau sunt poate chiar dușmani ai credinței, vor dori și ei să guste din această bucurie a comuniunii frățești. Parfumul plăcut al unei vieți armonioase nu poate rămâne ascuns niciodată.

Două simboluri

Pentru a sublinia beneficiile unității credincioșilor, psalmistul se folosește de două imagini artistice împrumutate din cultura și geografia Palestinei: untdelemnul sfânt și roua Hermonului. Locuirea împreună a fraților de credință „este ca untdelemnul de preț, care, turnat pe capul lui, se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, se pogoară pe marginea veșmintelor lui. Este ca roua Hermonului care se pogoară pe munții Sionului, căci acolo dă Domnul binecuvântarea, viață pentru veșnicie” (vers.2.3).

„Untdelemnul de preț” nu este amintit aici pentru rolul sau nutritiv, nici pentru beneficiile pe care le poate aduce în domeniul cosmeticii. În Psalmul 133 se vorbește cel mai probabil de uleiul sfânt, folosit la ungerea marelui preot, un ulei îmbogățit cu numeroase uleiuri parfumate (vezi Exodul 30, 22‑33; 37,29). Acest ulei emana un parfum plăcut în jurul preotului închinat în slujbă, devenind un simbol al sfințirii și al consacrării sale.

A doua comparație pe care o folosește David pentru a zugrăvi atmosfera plăcută ce domnește în sânul unei comunități ideale de credincioși este roua Hermonului. Aceasta este un simbol contrastant cu munții arizi din jurul Ierusalimului, munți pietroși și lipsiți de viață. Hermonul este un munte aflat în nordul Palestinei, având înălțimi de peste 2800 m, acoperite de zăpadă aproape tot timpul anului. În peisajul arid al Palestinei, roua Hermonului oferă o imagine de prospețime, de vitalitate și înviorare.

Finalul psalmului reprezintă, pe de o parte o făgăduință, dar și un semnal de alarmă: „Căci acolo dă Domnul binecuvântare, viață pentru veșnicie!” (vers.3 up.). Unde poate fi localizat acel „acolo” unde Dumnezeu revarsă binecuvântările Sale veșnice? Desigur, acolo unde frații locuiesc împreună într-o plăcută și dulce armonie (vers.1). Acolo, Tatăl ceresc Se simte ca acasă, în marea Sa familie de copii credincioși. Iar acolo unde este El prezent, binecuvântările vin peste măsură.

Ce se întâmplă însă dacă frații trăiesc în ură și dezbinare, otrăvind atmosfera comunității din care fac parte? Nu numai că își fac singuri rău, nu doar că dau un contraexemplu de cum ar trebui să fie marea familie a lui Dumnezeu de pe pământ, dar ei Îl întristează pe Însuși Tatăl ceresc.

Este posibilă unitatea într-o așa mare diversitate umană? Istoria sacră ne prezintă dovezi că acest ideal divin este posibil. Și dacă este posibil, de ce să nu facem din el idealul nostru de viață, idealul comunității de credință din care facem parte? De ce să nu-L facem fericit pe Tatăl nostru ceresc prin împlinirea acestui înalt și binecuvântat ideal?

Lori Balogh