Schimbarea Legii morale – un mit al lumii crestine

Schimbarea Legii morale – un mit al lumii crestine

„Iubeste si fa ce vrei” ( Augustin )

     Unul dintre miturile care circula in lumea crestina evanghelica este cel care promoveaza ideea ca Cele Zece Porunci au fost desfiintate la cruce, crestinii fiind indemnati sa nu se mai plece „sub jugul robiei” Legii celei vechi ( Galateni 5,1 ), devenita ( in conceptia unora ) perimata, anacronica.

Si pentru ca vidul aparut prin desfiintarea Legii de pe Sinai trebuia umplut cu ceva, „Legea dragostei”, enuntata in mai multe randuri de Iisus Christos ( Matei 22, 36-40; Marcu 12, 30.31; Luca 10,27; Ioan 13, 34.35; 15, 12.13 ), a fost gasita ca fiind cea mai buna solutie.

Asadar, daca astfel stau lucrurile, nu ar mai trebui sa ne facem procese de constiinta cu privire la calcarea vreuneia din poruncile Decalogului, fie ca vorbim de minciuna, furt sau pazirea zilei de odihna. E suficient sa iubim, spun unii teologi crestini, si astfel implinim Legea lui Christos.

In aparenta, totul este corect si biblic. Nu este oare apostolul Pavel cel care confirma acest „adevar”, scriindu-le credinciosilor din Roma: „Sa nu mai datorati nimanui nimic, decat sa va iubiti unii pe altii; caci cine iubeste pe altii a implinit Legea” ( Romani 3,8 ) ?

Mergand pe aceeasi idee, sfantul Augustin ( 354 – 430 d.Chr. ) spunea: „Iubeste si fa ce vrei !” Cu alte cuvinte, daca iubesti, tot ce faci este primit de Dumnezeu, chiar daca faptele tale vin in contradictie cu vreuna din poruncile Legii lui Dumnezeu.

Toate ar fi bune si frumoase daca am trai in sferele ceresti, acolo unde dragostea nu este atinsa de germenii raului. Insa noi traim inca pe acest pamant, aflat sub blestemul pacatului, unde toate lucrurile, chiar si cele mai sfinte si nobile, au fost pervertite, denaturate. Iar dragostea nu a scapat nici ea de procesul degradarii, fapt care este vizibil atat in istoria omenirii, dar si in viata de zi cu zi a fiecaruia dintre noi.

Insusi Mantuitorul le atragea atentia ucenicilor ca „va veni vremea cand oricine va va ucide sa creada ca aduce o slujba lui Dumnezeu” ( Ioan 16,2 ). Sau, altfel spus, cei ce se pretind a fi inchinatorii adevaratului Dumnezeu vor ajunge sa-si ucida semenii ( sa calce Porunca a sasea a Decalogului ) din cea mai inalta motivatie posibila: dragostea de Dumnezeu.

Sumbra profetie a Mantuitorului a devenit deja istorie. Din „dragoste” fatza de Dumnezeu, fatza de adevar si fatza de Biserica, au fost aprinse rugurile Inchizitiei, s-au nascut cruciadele si dragonadele, si au fost comise cele mai odioase nedreptati si crime.

Astazi, intr-o lume a drepturilor omului, poate ca astfel de orori savarsite in numele iubirii sunt mai rare si mai asunse de ochiul publicului larg. Se savarsesc insa alte fapte reprobabile, nu mai putin vinovate. In numele „dragostei” se incheie casatorii de o zi si casatorii de proba. In numele „dragostei” se traieste in concubuinaj si se promoveaza sexul extraconjugal pe toate canalele media. Si tot in numele „dragostei”, paradoxal, se distrug familii heterosexuale si se intemeiaza „familii” homosexuale.

Si atunci, cum sa intelegem indemnurile Mantuitorului de a ne iubi unii pe altii ? Cum sa interpretam afirmatiile apostolului Pavel care le scria credinciosilor din Roma ca „cine iubeste pe altii a implinit Legea” ( Romani 13,8 ) ? Ce inseamna a-L iubi pe Dumnezeu si a-l iubi pe aproapele in conditiile naturii noastre decazute si a unei lumi cu valori pervertite ? Nu cumva, din cauza pervertirii notiunii de „dragoste,” avem nevoie sa ni se explice de catre Cel a carui natura este dragoste ( vezi 1 Ioan 4,8 up. ) cum trebuie sa iubim ?

De la abstract la concret

     Dragostea nu este o notiune abstracta. Ea nu este doar un sentiment nobil, indreptat spre o persoana pe care o apreciem in mod deosebit. Ea este un principiu care se traduce in viata de zi cu zi printr-un anumit mod de viata. De aceea, dragostea ( sau lipsa ei ) se manifesta in cele mai mici detalii ale relatiilor pe care le avem cu Dumnezeu si cu semenii nostri.

In sferele ceresti, neatinse de pacat, legea dragostei este suficienta. Fiintele inteligente care traiesc in Imparatia lui Dumnezeu iubesc si pot face apoi ceea ce doresc. Pentru ca ceea ce doresc este curat si dupa voia lui Dumnezeu. Pe planeta albastra insa, din cauza pervertirii si alterarii produse de pacat, dragostea trebuie explicata, detaliata si exemplificata. Iar unul din mijloacele alese de Creator pentru a detalia principiul dragostei in relatia omului cu Dumnezeu si in relatia omului cu semenii sai a fost enuntul Celor Zece Porunci.

Desigur, Decalogul nu este singurul mijloc prin care Dumnezeu incearca sa ne reinvete sa iubim. Biblia abunda de sfaturi, indemnuri, invataturi, ilustratii, parabole si modele pe care suntem chemati sa le urmam, modelul nostru desavarsit fiind cel al vietii Mantuitorului. Cele Zece Porunci contin insa cateva directii in care suntem reinstruiti cum sa ne manifestam dragostea fatza de Dumnezeu si fatza de semenii nostri.

Am putea spune ca Cele Zece Porunci reprezinta in acelasi timp un minim si un maxim in ceea ce priveste trairea unei dragoste adevarate. Un minim, daca ne rezumam la litera Legii, si un maxim, daca sondam profunzimile spiritului ei. Nu intamplator, psalmistul David a dedicat cel mai lung psalm spiritului Legii lui Dumnezeu.

„Deschide-mi ochii, ca sa vad lucrurile minunate ale Legii Tale !…Totdeauna mi se topeste sufletul de dor dupa legile Tale… Daca n-ar fi fost Legea Ta desfatarea mea, as fi pierit in ticalosia mea… Vad ca tot ce este desavarsit are margini; poruncile Tale insa sunt fara margini. Cat de mult iubesc Legea ta ! Toata ziua ma gandesc la ea… De aceea, eu iubesc poruncile Tale mai mult decat aurul, da, mai mult decat aurul curat.”  ( Psalmul 119, 18. 20. 92. 96. 97. 127 )

O ruptura care nu a existat niciodata

     Invatatura potrivit careia Cele Zece Porunci au fost desfiintate la cruce, locul lor fiind luat de „Legea iubirii”, produce o ruptura nenaturala si nejustificata intre Vechiul si Noul Testament, aruncand o umbra asupra caracterului si intelepciunii lui Dumnezeu. A afirma ca Legea morala data pe Sinai a fost desfiintata si inlocuita cu o alta lege superioara celei dintai, echivaleaza cu afirmatia ca Dumnezeu Isi schimba din cand in cand standardele morale, ca El Insusi „evolueaza” in intelegerea lucrurilor odata cu trecerea timpului.

A sustine o asemenea idee este ca si cum Dumnezeu ar recunoaste: „Am incercat sa-i invat pe evrei Legea mea, dar Mi-am dat seama ca nu merge. Le-am cerut prea mult, iar Legea este prea grea pentru om. De aceea, renunt la idee si le ofer crestinilor o solutie mai simpla: dragostea. Sper ca solutia asta sa mearga…”

O astfel de idee nu este departe de erezia lui Marcion ( cca. 80-155 d.Chr. ) care vedea in Scripturi doi Dumnezei: Unul al Vechiului Testament: aspru, rece, distant si excesiv de sever, si Unul al Noului Testament: bun, indurator, iertator si plin de har. Cum ramane atunci cu afirmatiile Scripturii, atat cele din Vechiul Testament, cat si cele din Noul Testament, cu privire la neschimbabilitatea naturii si caracterului lui Dumnezeu ?

     „Caci Eu sunt Domnul, Eu nu Ma schimb” ( Maleahi 3,6 )

„Cine a facut si a implinit aceste lucruri ? Acela care a chemat neamurile de la inceput, Eu, Domnul, Cel dintai si Acelasi pana in cele din urma veacuri” ( Isaia 41,4 ).

     „Iisus Christos este acelasi: ieri, azi si in veci” ( Evrei 13,8 )

„Orice ni se da bun si orice dar desavarsit este de sus, pogorandu-se de la Tatal luminilor, in care nu este nici schimbare, nici umbra de mutare” ( Iacov 1,17 )

Ce incredere am putea avea intr-un Dumnezeu care-Si schimba standardele morale din cand in cand ? Ce incredere am putea avea ca judecata Sa va fi dreapta pentru toti oamenii, daca pe unii oameni ii va judeca dupa o lege, iar pe alti oameni dupa alta lege ? Ce stabilitate ar avea guvernarea divina intr-un Univers in care legile se schimba periodic ?

Iata de ce, inca de la inceputul lucrarii Sale publice, Iisus Christos a inlaturat orice neclaritate legata de o eventuala schimbare a Legii divine: „Sa nu credeti ca am venit sa stric Legea si Prorocii; am venit nu sa stric, ci sa implinesc. Caci adevarat va spun ca, cata vreme nu va trece cerul si pamantul, nu va trece o iota sau o frantura de slova din Lege inainte ca sa se fi intamplat toate lucrurile. Asa ca, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, si va invata pe oamenii asa, va fi chemat cel mai mic in Imparatia cerurilor; dar oricine le va pazi si va invata pe altii sa le pazeasca, va fi chemat mare in Imparatia cerurilor” ( Matei 5, 17-19 ).

La randul sau, apostolul Pavel, desi a combatut energic legalismul unora din contemporanii sai, care invatau ca neprihanirea se poate castiga prin ascultarea de Lege, a sustinut perpetuitatea Legii divine.

     „Deci, prin credinta desfiintam noi Legea ? Nicidecum. Noi intarim Legea” ( Romani 3,31 ). „Asa ca Legea, negresit, este sfanta, si porunca este sfanta, dreapta si buna” ( Romani 7,12 ). „Pentru ca porunca Legii sa fie implinita in noi, care traim nu dupa indemnurile firii pamantesti, ci dupa indemnurile Duhului” ( Romani 8, 4 ).

Mai mult decat atat, parand ca se contrazice pe sine, afirmand ca „omul este socotit neprihanit prin credinta, fara faptele Legii” ( Romani 3,28 ), tot el afirma: „Pentru ca nu cei ce aud Legea sunt neprihaniti inaintea lui Dumnezeu, ci cei ce implinesc Legea aceasta vor fi socotiti neprihaniti” ( Romani 2,13 ).

Contradictia este doar in mintea celor care nu au inteles mesajul apostolului. Daca iertarea de pacatele trecutului ne este acordata doar prin credinta in meritele jertfei lui Christos, si nu prin faptele Legii, sfintenia lucrata de Duhul Sfant merge mana in mana cu ascultarea de Legea divina, fara de care am recadea in aceeasi stare de pacat din care am fost salvati ( sau poate chiar mai rea ).

Apostolul Iacov numeste Legea divina o „lege a slobozeniei”, caci pazirea ei ne asigura adevarata libertate morala. Insa tot el ne atrage atentia ca vom fi judecati dupa aceeasi „lege a slobozeniei.”

„Caci cine pazeste toata Legea si greseste intr-o singura porunca, se face vinovat de toate. Caci, Cel ce a zis: „Sa nu precurvesti !”, a zis si: „Sa nu ucizi !” Acum, daca nu precurvesti, dar ucizi, te faci calcator al Legii. Sa vorbiti si sa lucrati ca niste oameni care au sa fie judecati de o lege a slobozeniei” ( Iacov 2, 10-12 ).

Dar poate argumentul scripturistic cel mai evident ca Legea lui Dumnezeu nu s-a schimbat de-a lungul timpului sunt viziunile primite de Ioan pe insula Patmos, descoperiri din care a luat nastere cartea Apocalipsei.

Intr-una din acestea, Ioan a vazut Templul ceresc deschizandu-se, in mijlocul lui aflandu-se originalul chivotului legamantului lui Dumnezeu, depozitarul Celor Zece Porunci ( vezi Apocalipsa 11, 19 ). Ce semnificatie are aceasta viziune primita de Ioan la sfarsitul secolului I, si care are ca subiect evenimentele trambitei a saptea, ultimele evenimente care se vor desfasura inainte de revenirea in glorie a Mantuitorului ?

Concluzii

     Mesajul este simplu si clar: Dumnezeu nu-si schimba standardele morale dupa cum credem sau dorim noi. Si aceasta pentru simplul motiv ca El nu-Si schimba nici natura, nici caracterul. „Daca suntem necredinciosi, totusi El ramane credincios, caci nu Se poate tagadui singur” ( 2 Timotei 2,13 ).

Cu circa un mileniu inainte de intruparea lui Christos, psalmistul David era convins de eternitatea Legii lui Dumnezeu, afirmand: „Dreptatea Ta este o dreptate vesnica, si Legea Ta este adevarul… Temelia Cuvantului Tau este adevarul, si toate legile Tale cele drepte sunt vesnice” ( Psalmul 119, 142.160 ).

Iudaismul si crestinismul nu sunt doi copaci independenti unul de celalalt. Radacinile celor doua mari religii monoteiste sunt aceleasi. Daca iudaismul este radacina si tulpina, crestinismul este coroana cu florile si fructele sale. Aceeasi seva datatoare de viata curge prin radacina, tulpina si ramuri, ducand la aparitia roadei Duhului Sfant, pe care Dumnezeu o asteapta de la poporul Sau.

Daca poporul evreu privea inainte, prin „ochelarii’ profetiilor Vechiului Testament, la venirea lui Mesia, crestinii privesc inapoi, prin „ochelarii” Evangheliei, la imensul sacrificiu facut de Dumnezeu pentru salvarea neamului omenesc.

Conditiile mantuirii au ramas insa aceleasi. Si evreii, ca si crestinii, trebuiau sa creada. Si evreii, ca si crestinii, trebuiau sa asculte de cerintele divine, nu pentru a fi mantuiti, ci ca dovada ca au fost mantuiti. Si evreii, ca si crestinii, aveau nevoie de har. Acelasi cerinte divine, scrise pe tablele de piatra ale Sinaiului, au stat la baza noului legamant, fiind scrise de Duhul Sfant pe „tablele” de carne ale inimii.

Caci este scris: „Va voi da o inima noua, si voi pune in voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatra si va voi da o inima de carne. Voi pune Duhul Meu in voi si va voi face sa urmati poruncile Mele si sa paziti si sa impliniti legile Mele” ( Ezechiel 36, 26.27 ).

„Iata, vin zile, zice Domnul, cand voi face cu casa lui Israel si cu casa lui Iuda un legamant nou. Nu ca legamantul pe care l-am incheiat cu parintii lor in ziua cand i-am luat de mana sa-i scot din tara Egiptului, legamant pe care l-au calcat, macar ca aveam drepturi de sot asupra lor, zice Domnul. Ci iata legamantul pe care-l voi face cu casa lui Israel dupa zilele acelea, zice Domnul. Voi pune Legea Mea inlauntrul lor, o voi scrie in inima lor; si Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu” ( Ieremia 31, 31-33 ).

Crestinismul nu este o religie noua, creata pe alte baze, ci continuarea singurei religii adevarate, nascute in Eden, si care va continua in Imparatia lui Dumnezeu in vesnicie.

Caci „este un singur trup, un singur Duh, dupa cum si voi ati fost chemati la o singura nadejde a chemarii voastre. Este un singur Domn, o singura credinta, un singur botez. Este un singur Dumnezeu si Tata al tuturor, care este mai presus de toti, care lucreaza prin toti si care este in toti” ( Efeseni 4, 4-6 ).

Lori Balogh