Schimbarea Legii morale – un mit al lumii creștine

Schimbarea Legii morale – un mit al lumii creștine

„Iubește și fă ce vrei” (Augustin)

     Unul dintre miturile care circulă în lumea creștină evanghelică este cel care promovează ideea că Cele Zece Porunci au fost desființate la cruce, creștinii fiind îndemnați să nu se mai plece „sub jugul robiei” Legii celei vechi (vezi Galateni 5,1), devenită (în concepția unora) perimată, anacronică.

Și pentru că vidul apărut prin desființarea Legii de pe Sinai trebuia umplut cu ceva, „Legea dragostei”, enunțată în mai multe rânduri de Iisus Christos (vezi Matei 22, 36‑40; Marcu 12, 30.31; Luca 10,27; Ioan 13, 34.35; 15, 12.13), a fost găsită ca fiind cea mai bună soluție.

Așadar, dacă astfel stau lucrurile, nu ar mai trebui să ne facem procese de conștiință cu privire la călcarea vreuneia dintre poruncile Decalogului, fie că vorbim de minciună, furt sau păzirea zilei de odihnă. E suficient să iubim, spun unii teologi creștini, și astfel împlinim Legea lui Christos.

În aparență, totul este corect și biblic. Nu este oare apostolul Pavel cel care confirmă acest „adevăr”, scriindu-le credincioșilor din Roma: „Să nu mai datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii pe alții; căci cine iubește pe alții a împlinit Legea” (Romani 3,8)?

Mergând pe aceeași idee, Augustin (354 – 430 d.Ch. ) spunea: „Iubește și fă ce vrei!” Cu alte cuvinte, dacă iubești, tot ce faci este primit de Dumnezeu, chiar dacă faptele tale vin în contradicție cu vreuna dintre poruncile Legii lui Dumnezeu.

Toate ar fi bune și frumoase dacă am trăi în sferele cerești, acolo unde dragostea nu este atinsă de germenii răului. Însă noi trăim încă pe acest pământ, aflat sub blestemul păcatului, unde toate lucrurile, chiar și cele mai sfinte și nobile, au fost pervertite, denaturate. Iar dragostea nu a scăpat nici ea de procesul degradării, fapt care este vizibil atât în istoria omenirii, dar și în viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi.

Însuși Mântuitorul le atrăgea atenția ucenicilor că „va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu” (Ioan 16,2). Sau, altfel spus, cei ce se pretind a fi închinătorii adevăratului Dumnezeu vor ajunge să-și ucidă semenii (să calce Porunca a șasea a Decalogului) din cea mai înaltă motivație posibilă: dragostea față de Dumnezeu.

Sumbra profeție a Mântuitorului a devenit deja istorie. Din „dragoste” față de Dumnezeu, față de adevăr și Biserică, au fost aprinse rugurile Inchiziției, s-au născut cruciadele și dragonadele, și au fost comise cele mai odioase nedreptăți și crime.

Astăzi, într-o lume a drepturilor omului, poate că astfel de orori săvârșite în numele iubirii sunt mai rare și mai ascunse de ochiul publicului larg. Se săvârșesc însă alte fapte reprobabile, nu mai puțin vinovate. În numele „dragostei” se încheie căsătorii de o zi și căsătorii de probă. În numele „dragostei” se trăiește în concubinaj și se promovează sexul extraconjugal pe toate canalele media. Și tot în numele „dragostei”, paradoxal, se distrug familii heterosexuale și se întemeiază „familii” homosexuale.

Și atunci, cum să înțelegem îndemnurile Mântuitorului de a ne iubi unii pe alții? Cum să interpretăm afirmațiile apostolului Pavel care le scria credincioșilor din Roma că „cine iubește pe alții a împlinit Legea” (Romani 13,8)? Ce înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu și a-l iubi pe aproapele în condițiile naturii noastre decăzute și a unei lumi cu valori pervertite? Nu cumva, din cauza pervertirii noțiunii de „dragoste” avem nevoie să ni se explice de către Cel a cărui natură este dragoste (vezi 1 Ioan 4,8 up. ) cum trebuie să iubim?

De la abstract la concret

     Dragostea nu este o noțiune abstractă. Ea nu este doar un sentiment nobil, îndreptat spre o persoană pe care o apreciem în mod deosebit. Ea este un principiu care se traduce în viața de zi cu zi printr-un anumit mod de viață. De aceea, dragostea (sau lipsa ei) se manifestă în cele mai mici detalii ale relațiilor pe care le avem cu Dumnezeu și cu semenii noștri.

În sferele cerești, neatinse de păcat, legea dragostei este suficientă. Ființele inteligente care trăiesc în Împărăția lui Dumnezeu iubesc și pot face apoi ceea ce doresc. Pentru că ceea ce doresc este curat și după voia lui Dumnezeu. Pe planeta albastră însă, din cauza pervertirii  produsă de păcat, dragostea trebuie explicată, detaliată și exemplificată. Iar unul dintre mijloacele alese de Creator pentru a detalia principiul dragostei în relația omului cu Dumnezeu și în relația omului cu semenii săi a fost enunțul Celor Zece Porunci.

Desigur, Decalogul nu este singurul mijloc prin care Dumnezeu încearcă să ne învețe cum să iubim. Biblia abundă de sfaturi, îndemnuri, învățături, ilustrații, parabole și modele pe care suntem chemați să le urmăm, modelul nostru desăvârșit fiind cel al vieții Mântuitorului. Cele Zece Porunci conțin însă câteva direcții în care suntem reinstruiți cum să ne manifestăm dragostea față de Dumnezeu și față de semenii noștri.

Am putea spune că Cele Zece Porunci reprezintă în același timp un minim și un maxim în ceea ce privește trăirea unei dragoste adevărate. Un minim, dacă ne rezumăm la litera Legii, și un maxim, dacă sondăm profunzimile spiritului ei. Nu întâmplător, psalmistul David a dedicat cel mai lung psalm spiritului Legii lui Dumnezeu.

     „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale! … Totdeauna mi se topește sufletul de dor după legile Tale… Dacă n-ar fi fost Legea Ta desfătarea mea, aș fi pierit în ticăloșia mea… Văd că tot ce este desăvârșit are margini; poruncile Tale însă sunt fără margini. Cât de mult iubesc Legea ta! Toată ziua mă gândesc la ea… De aceea, eu iubesc poruncile Tale mai mult decât aurul, da, mai mult decât aurul curat.” (Psalmul 119, 18. 20. 92. 96. 97. 127)

O ruptură care nu a existat niciodată

     Învățătura potrivit căreia Cele Zece Porunci au fost desființate la cruce, locul lor fiind luat de „Legea iubirii”, produce o ruptură nenaturală și nejustificată între Vechiul și Noul Testament, aruncând o umbră asupra caracterului și înțelepciunii lui Dumnezeu. A afirma că Legea morală dată pe Sinai a fost desființată și înlocuită cu o altă lege superioară celei dintâi, echivalează cu afirmația că Dumnezeu Își schimbă din când în când standardele morale, că El Însuși „evoluează” în înțelegerea lucrurilor odată cu trecerea timpului.

A susține o asemenea idee este ca și cum Dumnezeu ar recunoaște: „Am încercat să-i învăț pe evrei Legea mea, dar Mi-am dat seama că nu merge. Le-am cerut prea mult, iar Legea este prea grea pentru om. De aceea, renunț la idee și le ofer creștinilor o soluție mai simplă: dragostea. Sper ca soluția asta să meargă…”

O astfel de idee nu este departe de erezia lui Marcion (cca. 80‑155 d.Ch. ) care vedea în Scripturi doi Dumnezei: Unul al Vechiului Testament: aspru, rece, distant și excesiv de sever, și Unul al Noului Testament: bun, îndurător, iertător și plin de har. Cum rămâne atunci cu afirmațiile Scripturii, atât cele din Vechiul Testament, cât și cele din Noul Testament, cu privire la neschimbabilitatea naturii și caracterului lui Dumnezeu?

„Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3,6)

„Cine a făcut și a împlinit aceste lucruri? Acela care a chemat neamurile de la început, Eu, Domnul, Cel dintâi și Același până în cele din urmă veacuri” (Isaia 41,4).

     „Iisus Christos este același: ieri, azi și în veci” (Evrei 13,8)

     „Orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1,17)

Ce încredere am putea avea într-un Dumnezeu care Își schimbă standardele morale din când în când? Ce încredere am putea avea că judecata Sa va fi dreaptă pentru toți oamenii, dacă pe unii oameni îi va judeca după o lege, iar pe alți oameni după altă lege? Ce stabilitate ar avea guvernarea divină într-un Univers în care legile se schimbă periodic?

Iată de ce, încă de la începutul lucrării Sale publice, Iisus Christos a înlăturat orice neclaritate legată de o eventuală schimbare a Legii divine: „Să nu credeți că am venit să stric Legea și Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun că, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Așa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, și va învăța pe oamenii așa, va fi chemat cel mai mic în Împărăția cerurilor; dar oricine le va păzi și va învăța pe alții să le păzească, va fi chemat mare în Împărăția cerurilor” (Matei 5, 17‑19).

La rândul său, apostolul Pavel, deși a combătut energic legalismul unora dintre contemporanii săi, care învățau că neprihănirea se poate câștiga prin ascultarea de Lege, a susținut perpetuitatea Legii divine.

     „Deci, prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Noi întărim Legea” (Romani 3,31). „Așa că Legea, negreșit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7,12). „Pentru că porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8, 4).

Mai mult decât atât, părând că se contrazice pe sine, afirmând că „omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele Legii” (Romani 3,28), tot el afirmă: „Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi socotiți neprihăniți” (Romani 2,13).

Contradicția este doar în mintea celor care nu au înțeles mesajul apostolului. Dacă iertarea de păcatele trecutului ne este acordată doar prin credința în meritele jertfei lui Christos, și nu prin faptele Legii, sfințenia lucrată de Duhul Sfânt merge mână în mână cu ascultarea de Legea divină, fără de care am recădea în aceeași stare de păcat din care am fost salvați (sau poate chiar mai rea).

Apostolul Iacov numește Legea divină o „lege a slobozeniei”, căci păzirea ei ne asigură adevărata libertate morală. Însă tot el ne atrage atenția că vom fi judecați după aceeași „lege a slobozeniei.”

„Căci cine păzește toată Legea și greșește într-o singură poruncă, se face vinovat de toate. Căci, Cel ce a zis: „Să nu preacurvești!”, a zis și: „Să nu ucizi!” Acum, dacă nu preacurvești, dar ucizi, te faci călcător al Legii. Să vorbiți și să lucrați ca niște oameni care au să fie judecați de o lege a slobozeniei” (Iacov 2, 10‑12).

Dar poate argumentul biblic cel mai evident că Legea lui Dumnezeu nu s-a schimbat de-a lungul timpului sunt viziunile primite de Ioan pe insula Patmos, descoperiri din care a luat naștere cartea Apocalipsei.

Într-una dintre acestea, Ioan a văzut Templul ceresc deschizându-se, în mijlocul lui aflându-se originalul chivotului legământului lui Dumnezeu, depozitarul Celor Zece Porunci (vezi Apocalipsa 11, 19). Ce semnificație are această viziune primită de Ioan la sfârșitul secolului I, având ca subiect evenimentele trâmbiței a șaptea, ultimele evenimente care se vor desfășura înainte de revenirea în glorie a Mântuitorului?

Concluzii

     Mesajul este simplu și clar: Dumnezeu nu Își schimbă standardele morale după cum credem sau dorim noi. Și aceasta pentru simplul motiv că El nu Își schimbă nici natura, nici caracterul. „Dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” (2 Timotei 2,13).

Cu circa un mileniu înainte de întruparea lui Christos, psalmistul David era convins de eternitatea Legii lui Dumnezeu, afirmând: „Dreptatea Ta este o dreptate veșnică, și Legea Ta este adevărul… Temelia Cuvântului Tău este adevărul, și toate legile Tale cele drepte sunt veșnice” (Psalmul 119, 142.160).

Iudaismul și creștinismul nu sunt doi copaci independenți unul de celălalt. Rădăcinile celor două mari religii monoteiste sunt aceleași. Dacă iudaismul este rădăcina și tulpina, creștinismul este coroana cu florile și fructele sale. Aceeași sevă dătătoare de viață curge prin rădăcină, tulpină și ramuri, ducând la apariția rodului Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu îl așteaptă de la poporul Său.

Dacă poporul evreu privea înainte, prin „ochelarii’ profețiilor Vechiului Testament, la venirea lui Mesia, creștinii privesc înapoi, prin „ochelarii” Evangheliei, la imensul sacrificiu făcut de Dumnezeu pentru salvarea neamului omenesc.

Condițiile mântuirii au rămas însă aceleași. Și evreii, ca și creștinii, trebuiau să creadă. Și evreii, ca și creștinii, trebuiau să asculte de cerințele divine, nu pentru a fi mântuiți, ci ca dovadă că au fost mântuiți. Și evreii, ca și creștinii, aveau nevoie de har. Același cerințe divine, scrise pe tablele de piatră ale Sinaiului, au stat la baza noului legământ, fiind scrise de Duhul Sfânt pe „tablele” de carne ale inimii.

Căci este scris: „Vă voi da o inimă nouă, și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi și vă voi face să urmați poruncile Mele și să păziți și să împliniți legile Mele” (Ezechiel 36, 26.27).

     „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții lor în ziua când i-am luat de mâna să-i scot din țara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soț asupra lor, zice Domnul. Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul. Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; și Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu” (Ieremia 31, 31‑33).

Creștinismul nu este o religie nouă, creată pe alte baze, ci continuarea singurei religii adevărate, născute în Eden, și care va continua în Împărăția lui Dumnezeu în veșnicie.

Căci „este un singur trup, un singur Duh, după cum și voi ați fost chemați la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez. Este un singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este mai presus de toți, care lucrează prin toți și care este în toți” (Efeseni 4, 4‑6).

Lori Balogh