Martiri ai Sabatului biblic

Martiri ai Sabatului biblic

„Fii credincios până la moarte, și-ți voi da cununa vieții!”

Apocalipsa 2,10 u.p.

În lumea noastră decăzută, în care valorile sunt întoarse cu susul în jos, dragostea de adevăr și trăirea lui în viața de zi cu zi presupune, de cele mai multe ori, un preț uriaș. Mulți dintre cei care au „îndrăznit” să asculte fără rezerve de voința lui Dumnezeu, așa cum este exprimată în Cele Zece Porunci, încercând să înainteze contra curentului lumii, au trebuit să plătească cu propria lor libertate, sau chiar cu viața lor, aceasta „îndrăzneală”.

Nimeni dintre muritori nu a ținut un raport exact al tuturor celor persecutați și martirizați pentru credința și dorința lor de a respecta ziua stabilită de Creator ca zi de odihnă și închinare: Sabatul zilei a șaptea. Însă chiar dacă cronicarii nu au considerat că merită să le amintească numele tuturor celor care au suferit din cauza loialității lor față de Legea divină, un lucru este cert: „cronicile” cerului au înregistrat cu maximă exactitate tot ce s-a întâmplat pe pământ în legătură cu acest subiect.

Ce bine că oamenii nu au acces la cărțile din ceruri pentru a modifica și altera istoria, așa cum se întâmplă pe pământ! Va veni ziua – și această zi nu este departe! – în care Dumnezeu va deschide aceste cărți și va rosti numele tuturor celor care, din dragoste pentru El și pentru adevăr, „au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare; au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu fierăstrăul, chinuiți; au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați în cojoace și în piei de capră, lipsiți de toate, prigoniți, munciți, – ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munți, prin peșteri și prin crăpăturile munților” (Evrei 11,36‑38).

În cele ce urmează vor fi amintite doar câteva nume ale unor Sabatarieni care au plătit scump loialitatea lor față de porunca aflată chiar în inima Legii morale: Porunca a patra. Lista completă o are Dumnezeu și va fi citită în auzul întregului Univers la sfârșitul istoriei păcatului, atunci când se va face suma și vor fi trase ultimele concluzii.

Până atunci, „noi, fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne, și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Iisus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evrei 12,1.2).

Poate că cel mai proeminent nume din rândul martirilor Sabatului biblic este cel al lui Oswald Glait (1490‑1546), un anabaptist sabatarian german. Fost călugăr franciscan, Glait a aderat la Reformă după anul 1520, slujind ca predicator în Austria. Însă, din cauza zelului său pentru Cuvântul lui Dumnezeu, a fost expulzat din Austria, găsindu-și refugiul în Nikolsburg, pe domeniul și sub protecția lui Leonhardt von Lichtenstein. Aici el a activat ca pastor luteran în mijlocul multor creștini non-catolici careîși găsiseră refugiul pe domeniul amintit.

În 1526, Oswald Glait a aderat la doctrina anabaptistă, fiind urmat de întreaga comunitate luterană din Nikolsburg. Fiind nevoit să părăsească domeniul din Lichtenstein, între anii 1527‑1530 Glait a activat ca predicator în Austria, Bavaria și Silezia, predicând învățătura anabaptistă, botezând, păstorind încurajând credincioșii din comunitățile sale.

Anul 1529 a reprezentat un an de cotitură în viața lui Oswald Glait. În urma studiului personal al Scripturilor, împărtășit cu bunul său prieten Andreas Fischer, Glait a descoperit adevărul biblic cu privire la adevărata zi de odihnă: Sabatul zilei a șaptea. Știind că acest adevăr era foarte nepopular, a scris câteva broșuri în care arăta temeiurile biblice ale păzirii Sabatului.

Însă pentru soții Fischer, anul 1529 a fost ultimul. Din cauza credinței, cei doi au fost condamnați la moarte: el prin spânzurare, iar soția sa prin înec.

Au urmat câțiva ani de călătorii prin Europa (1531‑1545), în care Glait a predicat nu doar reforma evanghelică, ci și adevărul despre botezul biblic și despre Sabatul biblic. În tot acest timp, el a întemeiat comunități noi, le-a întărit pe cele deja înființate, și a scris lucrări apologetice. În 1545 însă, Oswald Glait a fost arestat la Viena și ținut în închisoare timp de un an și șase luni. Era acea închisoare în care mulți anabaptiști au fost închiși înainte de a fi executați.

În tot acest timp de detenție, pastorului Glait i s-au făcut numeroase oferte de a-și renega credința anabaptistă, însă a refuzat orice propunere în acest sens. În final, în toamna anului 1546, Glait a fost scos din celula sa în mijlocul nopții, fiind înecat în Dunăre. Dușmanii săi și ai adevărului nu știau însă că moartea sa avea să contribuie la răspândirea adevărului despre Sabatul biblic în întreaga Europă. Exemplul său de creștin devotat a fost admirat chiar și de predicatorii non-sabatarieni, rămânând în memoria creștinilor ca un model demn de urmat.

Printre primii baptiști de ziua a șaptea din Marea Britanie s-au numărat și soții Traske (1620). Fiind acuzați ca încearcă să readucă Sabatul evreiesc, cei doi au fost arestați și închiși, fiind supuși unor torturi groaznice. Deși domnul Traske a retractat în urma chinurilor la care a fost supus, soția sa a rămas credincioasă adevărului, suferind cincisprezece ani de închisoare cruntă.

Un alt exemplu de intoleranță religioasă îl reprezintă persecutarea violentă a creștinilor valdenzi (nume provenit de la Valdo, întemeietorul mișcării valdenze). Pe la 1180, la Lyon, valdenzii erau numiți « insabbatatti », din cauza păzirii Sabatului biblic. În cartea sa « Practica inquisitionis », scrisă în anul 1322, Bernard Gui preia această titulatură a valdenzilor, dovadă că acești creștini ai Alpilor, crunt persecutați de armatele trimise de pontifii romani, erau păzitori ai Sabatului biblic.

În Rusia țaristă a anului 1487, arhiepiscopul Ghenadiu de Novgorod i-a cerut țarului Ivan al 3‑lea ( 1462‑1505 ) să aplice pedeapsa focului și a spânzurătorii față de iudaizanți (ce păzeau Sabatul, numiți și sabatiști sau sâmbătari). Țarul s-a conformat acestei cereri și sabatarienii au avut de suportat persecuții crunte în acea perioadă.

Un document istoric redă astfel judecata și executarea sentinței celor acuzați de păzirea Sabatului biblic: „Cei acuzați (păzitori ai Sabatului n.n.) au fost aduși la judecată; ei au recunoscut deschis nouă credința și au apărat-o. Cei mai proeminenți dintre ei: secretarul de stat Kuritzin, Ivan Maximov, Kassian și arhimandritul mânăstirii Novgorod au fost condamnați la moarte și arși în public, în cuști, la Moscova, în 27 decembrie 1503″ (H. Sternberfi, Geschichte der Juden, Leipzig, 1873, p.117‑122).

Un alt nume înscris pe lista martirilor Sabatului biblic este cel al lui John James, un predicator din Anglia secolului al XVII-lea. Într-o după amiază de Sabat, în 19 octombrie 1661, pe când predica într-o biserică pe care o păstorea, poliția a intrat, somându-l să înceteze să mai predice, în numele regelui Carol al II-lea. Însă John James nu era un om ușor de intimidat. Refuzând solicitarea polițiștilor, el a continuat să predice.

În învălmășeala produsă, John James a fost arestat și judecat pe baza unor informații false. Apoi a fost spânzurat, târât prin oraș și, în final, ciopârțit bucată cu bucată cu o secure. Inima i-a fost scoasă și arsă în foc, iar capul i-a fost înfipt într-un par chiar lângă biserica sa, ca un avertisment clar pentru oricine ar mai fi dorit să păzească Sabatul zilei a șaptea.

Sabatarienii din Transilvania au avut și ei parte de persecuții violente datorită loialității lor față de cerințele Poruncii a patra. În jurul anului 1624, Sabatarienii transilvăneni numărau circa 15000‑20000 de suflete. Istoria apariției lor pe pământ transilvănean este cât se poate de interesantă. În secolul al 16‑lea, trăia la Dumbrăveni (jud. Sibiu) un mare proprietar de pământ pe nume Eosi Andrei. Pe moșia lui se aflau 72 de sate de iobagi, întinse de la Turda până la Odorhei.

În familia marelui latifundiar a intrat însă nenorocirea: tuberculoza i-a ucis, pe rând, toți copiii, apoi soția. Rămas singur și nemângâiat, Eosi Andrei a început să citească Biblia. Pe măsură ce citea, vedea tot mai clar discrepanțele dintre cerințele Bibliei și practica religioasă pe care o întâlnise în biserica lui. Între alte adevăruri descoperite, s-a aflat și cel referitor la Sabatul zilei a șaptea, pe care a început să-l păzească și să-l răspândească între locuitorii de pe proprietatea sa. Aceștia au primit noul adevăr, astfel încât sâmbăta o serbau cântând, rugându-se, studiind Biblia și odihnindu-se de toată truda săptămânii.

Rămas singur după pierderea familiei, moșierul l-a adoptat ca fiu și moștenitor pe tânărul Pechy Simon care, după ce a studiat 10 ani în Occident și la Constantinopol, s-a întors acasă. Ca moștenitor al celor 72 de sate și având funcția de cancelar al Transilvaniei la Cluj, el a împărtășit credința sabatariană între intelectuali, profesori, medici, ofițeri etc. Mulți dintre aceștia au devenit și ei sabatarieni.

Bisericile oficiale nu au privit cu ochi buni mișcarea sabatariană și au influențat stăpânirea să emită câteva decrete care interziceau noua credință. Astfel, în 1638 sabatarienii au fost interziși de un tribunal format din capii bisericilor oficiale (romano-catolic, ortodox, unitarian, reformat, luteran etc.).

La scurt timp, sute de sabatarieni au fost arestați, iar închisorile s-au umplut. Persecuția nu s-a oprit însă aici. Văzând rezistența păzitorilor Sabatului, tribunalul a trecut la pedeapsa cu moartea, persecuția durând mai multe decenii.

Printre cei condamnați la moarte pentru credința lor în valabilitatea Poruncii a patra s-a numărat chiar fiul capului bisericii unitariene, Toroczkoi Janos, acesta fiind ucis prin lapidare la Dej, jud. Cluj. Propriul său tată, Toroczkoi Mate, era membru al tribunalului care l-a condamnat la moarte pe tânărul sabatarian…

În final, după decenii de persecuții, sabatarienii transilvăneni au decis să părăsească țara, alegând calea pribegiei. Mulți au trecut Carpații, în România, în timp ce alții au ajuns la Constantinopol unde au găsit înțelegere pentru convingerile lor religioase. Cele 72 de sate de iobagi au rămas aproape pustii, iar cei care au rămas, pentru a scăpa de prigoană, au trecut la religia mozaică în anul 1868.

Acestea sunt doar câteva frânturi ale marii controverse existente în lumea creștină în legătură cu valabilitatea Poruncii a patra. Controversa însă nu s-a încheiat. Viitorul, așa cum ne este desfășurat de profețiile escatologice, vă readuce în prim plan cerințele Poruncii a patra a Decalogului. În contextul finalului de istorie, Porunca a patra va deveni un adevărat test al credincioșiei omului față de Creatorul și Mântuitorul său.

Lori Balogh