Psalmul 136 – Psalmul îndurării divine
- „Lăudați pe Domnul, căci este bun, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Lăudați pe Dumnezeul dumnezeilor, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Lăudați pe Domnul domnilor, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Pe Cel ce singur face minuni mari, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Pe Cel ce a făcut cerurile cu pricepere, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Pe Cel ce a întins pământul pe ape, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Pe Cel ce a făcut luminători mari, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Soarele, ca să stăpânească ziua, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Luna și stelele, ca să stăpânească noaptea, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Pe Cel ce a lovit pe egipteni în întâii lor născuți, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Și a scos pe Israel din mijlocul lor, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Cu mână tare și cu braț întins, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Pe Cel ce a tăiat în două Marea Roșie, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Care a trecut pe Israel prin mijlocul ei, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Și a aruncat pe Faraon și oștirea lui în Marea Roșie, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Pe Cel ce a călăuzit pe poporul Său în pustie, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Pe Cel ce a lovit împărați mari, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Pe Cel ce a ucis împărați puternici, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Pe Sihon, împăratul amoriților, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Și pe Og, împăratul Basanului, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Și le-a dat țara de moștenire, căci în veac ține îndurarea Lui!
- De moștenire robului Său Israel, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Pe Cel ce Și-a adus aminte de noi când eram smeriți, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Și ne-a izbăvit de asupritorii noștri, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Pe Cel ce dă hrană oricărei făpturi, căci în veac ține îndurarea Lui!
- Lăudați pe Dumnezeul cerurilor, căci în veac ține îndurarea Lui!”
Un psalm de laudă
Între iudei, Psalmul 136 a fost cunoscut sub titlul de „Marele Hallel”, fiind intonat sau recitat în timpul marilor sărbători religioase: Paștele, Sărbătoarea Corturilor și Anul Nou. Este un imn al cărui refren: „Căci în veac ține îndurarea Lui „ se repetă de 26 de ori, un refren pe care-l regăsim aproape identic în Psalmii 106,1, 107,1 și 118,1.29.
Psalmul este special construit pentru a realiza dialogul între solist și cor, scoțând în evidență îndurarea lui Dumnezeu – temelia oricărei laude și mulțumiri la adresa Sa. Atmosfera pe care o emană versurile acestui imn special este cea de laudă și mulțumire, izvorâte dintr-o inimă recunoscătoare.
Textul Psalmului 136 este întrețesut cu trei articole de credință ale crezului poporului Israel:
– credința într-un Dumnezeu Creator al tuturor lucrurilor ( vers. 4‑9 )
– credința în eliberarea poporului Israel din robia egipteană ( vers. 10‑20 )
– credința că Țara Promisă este darul lui Dumnezeu pentru poporul Său ( vers. 21‑25 ).
În felul acesta, psalmul devine o sinteză a istoriei sacre, în care nota dominantă este îndurarea lui Dumnezeu ca manifestare a iubirii Sale față de poporul Său.
Coborând de la general la particular, Psalmul 136 poate deveni o frescă a intervențiilor pline de îndurare ale lui Dumnezeu în propria noastră viață. Și dacă suntem sinceri cu noi înșine, cine poate ignora aceste intervenții ale cerului în favoarea noastră? Fără ele, aceste gânduri nu ar mai fi avut nici cine să le scrie, nici cine să le citească.
În capul listei
Tema Creației este una dintre temele majore ale Bibliei. Dumnezeul cel viu și adevărat, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov se distinge de pleiada de dumnezei ai popoarelor lumii prin faptul că El este Creatorul tuturor lucrurilor „care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri” ( Coloseni 1,16 ).
Importanța acestei teme rezidă în faptul că este vital să știm cui ne închinăm: adevăratului Dumnezeu sau unor zei falși, plăsmuiți de imaginația omului? O astfel de temă majoră nu putea lipsi din „Cartea de Laude” a poporului Israel – Cartea Psalmilor. Iar Psalmul 136 este unul dintre imnurile în care Dumnezeu este lăudat pentru calitatea Sa de Creator al tuturor lucrurilor.
Cu toate acestea, este demn de remarcat faptul că primul motiv pe care-l invocă autorul pentru lauda sa la adresa lui Dumnezeu nu este nici puterea Sa creatoare, nici suveranitatea Sa asupra Creației, nici minunile săvârșite de El în istorie. Psalmistul este copleșit de un alt aspect al Ființei divine, care ține de caracterul Său: bunătatea.
„Lăudați pe Domnul, căci este bun, căci în veac tine îndurarea Lui! Lăudați pe Dumnezeul dumnezeilor, căci în veac tine îndurarea Lui! Lăudați pe Domnul domnilor, căci în veac tine îndurarea Lui!” ( vers. 1‑3 ).
Faptul că în enumerarea motivelor de laudă autorul amintește prima dată bunătatea lui Dumnezeu este cât se poate de explicabil. La ce ne-ar folosi să știm că Dumnezeu este Creatorul nostru, dacă nu am avea convingerea că El este și bun? La ce ne-ar folosi să cunoaștem în amănunțime minunile și intervențiile Sale în istoria lumii, dacă nu am ști că El este dragoste?
Probabil că orice alte cunoștințe despre Dumnezeu, lipsite de cunoașterea bunătății și a dragostei Sale, ne-ar determina să ne înspăimântăm de prezența Lui și să fugim cât mai departe de Fața Sa. O putere absolută, dar lipsită de bunătate, dragoste și îndurare nu poate fi decât de temut. Și nimeni nu s-ar simți în siguranță în apropierea ei.
Iată de ce autorul Psalmului 136, înainte de a-L zugrăvi pe Dumnezeu în calitatea Sa de „Dumnezeu al dumnezeilor”, de „Domn al domnilor” și de Creator al tuturor lucrurilor, Îl prezintă ca un Dumnezeu bun în cel mai înalt sens al cuvântului. Bunătatea lui Dumnezeu este magnetul care ne atrage spre El, chiar dacă suntem conștienți de nimicnicia noastră în comparație cu măreția Ființei Sale.
Bunătatea Lui este forța care ne îndeamnă la pocăință ( vezi Romani 2,4 ) și care dă credibilitate promisiunilor Sale. Fără bunătate, guvernarea divină ar fi tiranie, iar într-un Univers condus de o astfel de guvernare, nu ar fi posibilă fericirea supușilor Lui. Iată de ce, pe lista motivelor de laudă ale psalmistului, bunătatea lui Dumnezeu ocupă primul loc. Se află bunătatea Sa și pe lista motivelor noastre de laudă?
Laudă Creatorului!
Minunile sunt „specialitatea” lui Dumnezeu. El nu are rival în înfăptuirea lor, căci doar o ființă cu o inteligență nemărginită poate întocmi planul unui Univers atât de grandios și de complex. El este marele și neîntrecutul Designer al Universului.
După ce vorbește despre bunătatea divină ca motiv prioritar de laudă, după ce amintește de suveranitatea Creatorului asupra tuturor dumnezeilor falși și asupra tuturor domnilor de pe pământ și din cer, psalmistul Îl prezintă ca un Dumnezeu al minunilor. De ce I se cuvin laude acestui Dumnezeu? Pentru că El „singur face minuni mari” ( vers. 4 ), pentru că El „a făcut cerurile cu pricepere” ( vers. 5 ) și „a întins pământul pe ape” ( vers. 6 ).
Dintre cele șapte zile ale Creației, așa cum sunt redate în raportul Genezei, psalmistul alege doar ziua a patra, pe care o considera reprezentativă pentru puterea creatoare a lui Dumnezeu: „Pe Cel ce a făcut luminători mari, căci în veac tine îndurarea Lui! Soarele, ca să stăpânească ziua, căci în veac tine îndurarea Lui! Luna și stelele, ca să stăpânească noaptea, căci în veac tine îndurarea Lui!” ( vers. 7‑9 ).
Tainele Universului descoperă adânca înțelepciune divină, căci finalitatea poate fi observată în fiecare element al naturii create. Ce trist este că atâția oameni inteligenți se opresc doar la admirarea minunilor întâlnite în natură, fără să-L vadă dincolo de ele pe adevăratul lor Autor!
„În adevăr”, le scrie apostolul Pavel credincioșilor din Roma, „însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți; fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci s-au dedat la gânduri deșarte, și inima lor fără pricepere s-a întunecat…” ( Romani 1, 20.21 ).
De partea sa, psalmistul David adăugă: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui. O zi istorisește alteia acest lucru, și o noapte dă de știre alteia despre El. Și aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit; dar răsunetul lor străbate tot pământul, și glasul lor merge până la marginile lumii” ( Psalmul 19, 1‑4 ).
Natura vorbește în limbajul ei specific despre Creatorul ei. Dar câte urechi omenești sunt pregătite să-i asculte mesajul? „Cine are urechi de auzit, să audă!” ( Matei 13,9 ).
Laudă Eliberatorului!
Un Dumnezeu bun, a cărui natură este însăși dragostea ( vezi 1 Ioan 4,8 up. ), nu poate rămâne indiferent față de suferințele creaturilor Sale. Chiar dacă vinovăția și responsabilitatea pentru starea deplorabilă în care le-a adus păcatul le aparține, Dumnezeu nu Își întoarce Fața de la ele.
Fiind garantul libertății de alegere a tuturor ființelor create, primul act pe care-l face El în favoarea celor căzuți este redarea acestei libertății. Acest act al dragostei divine nu înseamnă altceva decât acordarea celei de-a doua șanse – șansa de a-L cunoaște pe Dumnezeu, de a construi o relație mântuitoare cu El, și de a avea un timp de pregătire pentru intrarea în Împărăția Sa.
De aceea, nu este întâmplător faptul că psalmistul include în imnul său un al doilea articol de credință al crezului poporului Israel: eliberarea din crunta robie egipteană. Plaga a zecea ( moartea întâilor născuți ) căzută peste egiptenii aroganți ( vers. 10 ), eliberarea de sub jugul robiei ( vers. 11.12 ), trecerea Marii Roșii ( vers. 13.14 ), nimicirea armatelor lui faraon ( vers. 15 ), călăuzirea poporului în pustie ( vers. 16 ) și biruința asupra popoarelor canaanite ( vers. 17‑20 ) sunt doar câteva repere ale marelui act eliberator al lui Dumnezeu în favoarea poporului Său.
Dacă privim cu atenție istoria Exodului – un eveniment unic în istoria lumii -, vom observa un amănunt semnificativ legat de Dumnezeu, de caracterul Său și de procedeele Sale corecte față de om: Dumnezeu întâi îl eliberează pe om din legăturile robiei, și abia apoi îi prezintă acestuia cerințele Legii Sale.
Dumnezeu nu le-a dat israeliților Legea nici când munceau din greu ca robi în Egipt, nici când erau urmăriți de armatele lui faraon, nici când traversau înfrigurați Marea Roșie, având moartea pe urmele lor. Sinaiul și darea Legii aparțin țărmului celălalt, acolo unde libertatea poporului era garantată. Doar un popor eliberat de sub jugul robiei putea fi învățat noile principii ale Împărăției lui Dumnezeu. Cât de drept și înțelept lucrează cerul!
În lucrarea mântuirii omului, nu Legea este în prim plan, ci Crucea. De ce? Pentru că doar un om eliberat de jugul robiei păcatului prin jertfa Fiului lui Dumnezeu poate ține cu adevărat Legea divină. Marea lecție a Exodului geografic al poporului Israel și a exodului spiritual al tuturor oamenilor eliberați din robia păcatului este aceasta: nici Lege fără Cruce, dar nici Cruce fără Lege. Întâi Crucea, și apoi Legea.
Dar ce rol are Legea în viața unui om eliberat din robia păcatului? Răspunsul este simplu: Pentru ca omul să nu redevină rob, ci să trăiască liber pentru Dumnezeu, pentru Cel ce l-a eliberat cu un preț atât de mare: moartea Fiului Său prea iubit. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” ( Ioan 3,16 ).
Laudă Dătătorului!
Ce i-ar fi folosit poporului Israel ca, după ce a fost eliberat din robia egipteană prin minuni nemaiauzite în istoria lumii, să fie apoi abandonat de Dumnezeu în pustie, în „țara nimănui”? Categoric, acest lucru nu ar fi folosit la nimic poporului. Dimpotrivă, arși de soarele nemilos, suferind de foame și sete, atacați de triburile ostile și de animale sălbatice, fără să aibă un sens al existenței, poporul ar fi pierit până la ultimul.
Dacă ar fi rămas robi în Egipt, cel puțin s-ar fi putut bucura de peștii, castraveții și prajii, de ceapa și usturoiul pe care le aveau în Egipt ( vezi Numeri 11,4.5 ). În pustie nu mai era nimic din toate acestea.
Însă Dumnezeu nu Și-a abandonat poporul. După ce l-a eliberat și i-a redat demnitatea națională, El a condus acest popor spre Țara Promisă: „Și le-a dat țara de moștenire, căci în veac tine îndurarea Lui! De moștenire robului Său Israel, căci în veac tine îndurarea Lui!” ( vers. 21.22 ).
Dumnezeu nu face niciodată lucrurile pe jumătate. În Psalmul 1, autorul ne spune că cel neprihănit „tot ce începe duce la bun sfârșit” ( Psalmul 1,3 up. ). Putea oare un Dumnezeu sfânt și neprihănit să nu ducă la bun sfârșit lucrarea pentru poporul Său?
Faptul că Dumnezeu Și-a condus poporul în Țara Promisă, în ciuda răzvrătirilor sale repetate, este o mare lecție spirituală pentru noi. În lumea creștină, toți cred în moartea ispășitoare a Fiului lui Dumnezeu. Când se pune însă problema învierii, lucrurile se schimbă radical. Puțini creștini mai cred în înviere. Și acum se ridică întrebarea: Putea un Dumnezeu desăvârșit și sfânt să lase lucrurile legate de mântuirea omului la jumătatea drumului? Putea Tatăl ceresc să-L jertfească pe unicul și prea iubitul Său Fiu, pentru ca apoi să abandoneze lumea, lăsând-o fără nicio speranță? La ce ne-ar fi folosit să fim eliberați din robia păcatului prin jertfa Mielului lui Dumnezeu, pentru ca apoi să fim lăsați să murim pentru veșnicie?
Fără înviere, nu există bucuria de a trăi viața îmbelșugată promisă de Mântuitorul; fără înviere, nu există mântuire, iar jertfa Fiului lui Dumnezeu nu ar avea nicio finalitate. Dumnezeu este bun, iar bunătatea Sa nu are liniște până ce copiii Săi nu ajung în Canaanul ceresc, în locul după care tânjesc toți în această viață.
Iar când corăbiile sufletelor noastre vor ancora în porturile Țării Sfinte, după ce au trecut prin atâtea furtuni și naufragii în această viață, când Tatăl, Fiul și miliardele de îngeri ne vor întâmpina cu brațele deschise, spunându-ne: „Bine ai venit!”, atunci ne vom simți cu adevărat acasă.
Va putea cineva atunci să oprească marea simfonie a laudelor și mulțumirilor izvorâte din inimile celor răscumpărați? „Lăudați pe Domnul, căci este bun, căci în veac tine îndurarea Lui! Lăudați pe Dumnezeul cerurilor, căci în veac tine îndurarea Lui!” ( vers. 1.26 ).
Lori Balogh