Psalmul 138 – Laudă și recunoștință neîntreruptă
Un psalm al lui David
- „Te laud din toată inima, cânt laudele Tale înaintea dumnezeilor.
- Mă închin în Templul Tău cel sfânt și laud Numele Tău pentru bunătatea și credincioșia Ta, căci Ți s-a mărit faima prin împlinirea făgăduințelor Tale.
- În ziua când Te-am chemat, m-ai ascultat, m-ai îmbărbătat și mi-ai întărit sufletul.
- Toți împărații pământului Te vor lăuda, Doamne, când vor auzi cuvintele gurii Tale;
- ei vor lăuda căile Domnului, căci mare este slava Domnului!
- Domnul este înălțat, totuși vede pe cei smeriți și cunoaște de departe pe cei îngâmfați.
- Când umblu în mijlocul strâmtorării, Tu mă înviorezi, Îți întinzi mâna spre mânia vrăjmașilor mei și dreapta Ta mă mântuiește.
- Domnul va sfârși ce a început pentru mine. Doamne, bunătatea Ta ține în veci: nu părăsi lucrările mâinilor Tale.”
O cântare de laudă
Conform preambulului, autorul Psalmului 138 este David, cel supranumit și „cântărețul plăcut al lui Israel” ( vezi 2 Samuel 23,1). Devoțiunea sa profundă față de Dumnezeu, admirația manifestată față de caracterul Sau sfânt, dragostea față de Casa Domnului și experiențele acumulate de-a lungul vieții alături de El sunt elemente pe care le întâlnim în majoritatea psalmilor compuși de David. Aceleași elemente le regăsim și în versurile Psalmului 138 – o cântare de mulțumire și laudă la adresa Creatorului.
Poate că uneori ne întrebăm cum este posibil ca un om cu căderi atât de spectaculoase, că cele ale marelui împărat al lui Israel, să fie totuși considerat de Dumnezeu un „om după inima Mea” ( 1 Samuel 13,14; Fapte 13.22 ). Un răspuns posibil la această întrebare îl putem găsi chiar în psalmii compuși de David.
Aici, fără teama de a deveni vulnerabil în fața contemporanilor săi, dar și a posterității, autorul își așază cu onestitate sufletul pe masă, pentru ca orice doritor să privească în el, zărind nu doar luminile, ci și umbrele lui. Făcând lucrul acesta public, David nici nu se laudă cu luminile sufletului său, nici nu-și ascunde umbrele care i-au marcat existența.
Este adevărat: David a căzut adânc în „mocirla” păcatului. Dar cine dintre muritori a trăit o pocăință ca a lui, mărturisindu-și păcatul public și lăsând o mărturie scrisă pentru toate generațiile viitoare? Este adevărat: David a avut slăbiciuni și căderi, dar care împărat sau demnitar al lumii și-a recunoscut public aceste slăbiciuni, fără să le scuze și fără să le minimalizeze? Cine dintre muritori a avut o inimă mai plină de mulțumire și recunoștință la adresa lui Dumnezeu ca el? Din aceasta „fântână”, a cărui apă nu a secat niciodată de-a lungul vieții, s-au născut frumoșii psalmi de laudă și recunoștință, din categoria cărora face parte și Psalmul 138.
Desigur, aceste cântări de laudă oglindesc trăirile și sentimentele autorului lor. Însă, chiar dacă trăim la milenii distanță de vremea lui David, natura umană rămânând în esență neschimbată, și noi ne putem identifica cu ele. Cu o condiție însă: să-L iubim pe Dumnezeu cu aceeași pasiune cum a făcut-o „cântărețul plăcut al lui Israel”.
„Din toată inima”
Psalmistul David nu a fost un om al jumătăților de măsură. Nici chiar atunci când s-a afundat în mocirla păcatului el nu a avut o inimă împărțită. A căzut, dar întoarcerea și pocăința sa au fost totale, fără rezervă. De aceea, lăuda pe care o aduce Creatorului său este deplină, din toată inima.
David ar fi putut să se închine lui Dumnezeu de teama de a nu fi pedepsit și a pierde tronul; ar fi putut să-L laude pe Dumnezeul său din interese meschine, urmărind doar binecuvântările Domnului, nu și o relație de dragoste cu El; ar fi putut să se închine și să-I aducă laude Creatorului de ochii lumii, pentru a câștiga capital în fața propriului său popor.
Însă niciunul dintre aceste motive nu a mânjit relația de dragoste pe care a avut-o cu Dumnezeul său. Când Îl lăuda pe Creator, inima psalmistului era acolo, prezentă. Nu doar o parte din ea, ci inima întreaga: „Te laud din toată inima, cânt laudele Tale înaintea dumnezeilor. Mă închin în templul Tău cel sfânt și laud Numele Tău pentru bunătatea și credincioșia Ta, căci Ți s-a mărit faima prin împlinirea făgăduințelor Tale” ( vers. 1,2 ).
Dar de ce monoteistul David vorbește de alți dumnezei? Nu credea el în unicul, viul și adevăratul Dumnezeu? Cu siguranță că da! Însă el nu vorbește despre niște dumnezei reali, așa cum este Dumnezeul Creator al cerului și al pământului. El amintește de zeii păgâni așa cum existau ei nu în realitate, ci doar în imaginația și conștiința închinătorilor lor.
O lecție spirituală importantă: Unde Îi aducem închinare Dumnezeului nostru? Desigur, așa cum ne-a învățat Mântuitorul, ne putem închina lui Dumnezeu oriunde, cu condiția să o facem „în duh și în adevăr” ( Ioan 4, 23 ). Camera de audiență a cerului este deschisă non stop tuturor rugăciunilor înălțate de copiii lui Dumnezeu, de oriunde ar fi ei.
Există totuși un loc consacrat închinării, un loc peste care a fost chemat Numele lui Dumnezeu și în care prezența Sa este mai vie decât oriunde: locașul Său sfânt, pe care El Însuși îl numește „o casă de rugăciune pentru toate popoarele” ( Isaia 56,7 ).
Acolo, în acel perimetru dedicat Numelui Său, ne cheamă la întâlnire și comuniune cu El. Binecuvântările acestei comuniuni pot fi primite oriunde ne închinăm „în duh și în adevăr”, însă cele pe care Dumnezeu le revarsă în Casa Sa le întrec pe toate celelalte. Cei care aleg, din proprie voință și fără să fie constrânși de împrejurări nefavorabile, să se închine lui Dumnezeu în fața televizorului sau a calculatorului, urmărind emisiuni religioase, nu realizează câte binecuvântări cerești pierd pentru că nu se duc la locul pe care Dumnezeu l-a fixat pentru întâlnirea cu ei.
Motive de laudă
O listă completă a tuturor motivelor pe care le avem pentru a-L lăuda pe Dumnezeu este imposibil de alcătuit. Și aceasta pentru simplul motiv că ele sunt prea numeroase pentru a le putea contabiliza. Cine nu crede acest lucru, să încerce să alcătuiască o astfel de listă.
Îi suntem datori Creatorului pentru fiecare bucată de pâine pe care o mâncăm, pentru fiecare pahar de apă pe care-l bem, pentru fiecare gură de aer pe care o respirăm, pentru fiecare rază de soare la care ne încălzim, și pentru încă un milion și ceva de lucruri pe care le primim în dar în această viață.
În Psalmul 138 însă, autorul alege doar câteva dintre aceste motive. Ele pot fi grupate în două mari categorii:
– Laudă pentru ceea ce este Dumnezeu ( pentru caracterul Său )
– Laudă pentru ceea ce face Dumnezeu pentru om ( intervențiile Sale )
Din prima categorie, David amintește bunătatea și credincioșia lui Dumnezeu ( vers. 2.8 ), slava Sa ( vers. 5 ) și măreția și îndurarea Sa față de oameni ( vers. 6 ). Cât de încurajator este gândul că, deși Dumnezeu este „înălțat” în slavă, „totuși vede pe cei smeriți și cunoaște de departe pe cei îngâmfați” ( vers. 6 ).
Însă El nu se mulțumește să privească de la distanță ce se întâmplă pe pământ, rezumându-Se la simple constatări și statistici. Dumnezeul transcendent este în același timp și un Dumnezeu imanent, care se implică în viața oamenilor, fiindu-le sprijin celor credincioși și zădărnicindu-le planurile celor răi.
„Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite” ( Isaia 57,15 ).
În ce privește cea de-a doua categorie de motive de laudă, psalmistul apelează aici la propriile experiențe de viață, la momentele de criză existențială în care a văzut clar și fără echivoc intervenția plină de dragoste a lui Dumnezeu.
„În ziua în care Te-am chemat, m-ai ascultat, m-ai îmbărbătat și mi-ai întărit sufletul” ( vers. 3 ). „când umblu în mijlocul strâmtorării, Tu mă înviorezi, Îți întinzi mâna spre mânia vrăjmașilor mei și dreapta Ta mă mântuiește” ( vers. 7 ).
Pentru David, experiențele trecutului, în care a văzut mâna divină intervenind în viața sa, au constituit o temelie puternică pentru încrederea sa cu privire la viitor. Cu un asemenea Dumnezeu alături, el putea privi cu încredere și speranță, atât la propria sa viață, cât și la mersul lumii în care trăia.
Dacă cu privire la sine el era pe deplin încredințat că Dumnezeu va sfârși ceea ce a început pentru el ( vers. 8 ), cu privire la lume, cu ochii profetului el întrevede ziua în care lumea întreagă va recunoaște dreptatea și înțelepciunea divină în toate căile Sale: „Toți împărații pământului Te vor lăuda, Doamne, când vor auzi cuvintele gurii Tale, ei vor lăuda căile Domnului, căci mare este slava Domnului” ( vers. 4.5 ).
Peste veacuri, privind și el cu aceeași ochi profetici spre finalul istoriei păcatului, apostolul Ioan descrie același moment culminant în care, ca într-o grandioasă simfonie universală, toate ființele vor aduce laudă Creatorului:
„Și pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ și sub pământ, pe mare și tot ce se află în aceste locuri le-am auzit zicând: „A Celui ce șade pe scaunul de domnie și al Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor” ( Apocalipsa 5, 13 ).
Privilegiul de a face parte din această grandioasă simfonie a laudei ne aparține tuturor. Însă câți dintre oameni se vor folosi de acest privilegiu?
Lori Balogh