Psalmul 138 – Lauda si recunostinta neintrerupta
Un psalm al lui David
- „Te laud din toată inima, cânt laudele Tale înaintea dumnezeilor.
- Mă închin în Templul Tău cel sfânt şi laud Numele Tău pentru bunătatea şi credincioşia Ta, căci Ţi s-a mărit faima prin împlinirea făgăduinţelor Tale.
- În ziua când Te-am chemat, m-ai ascultat, m-ai îmbărbătat şi mi-ai întărit sufletul.
- Toţi împăraţii pământului Te vor lăuda, Doamne, când vor auzi cuvintele gurii Tale;
- ei vor lăuda căile Domnului, căci mare este slava Domnului!
- Domnul este înălţat, totuşi vede pe cei smeriţi şi cunoaşte de departe pe cei îngâmfaţi.
- Când umblu în mijlocul strâmtorării, Tu mă înviorezi, Îţi întinzi mâna spre mânia vrăjmaşilor mei şi dreapta Ta mă mântuieşte.
- Domnul va sfârşi ce a început pentru mine. Doamne, bunătatea Ta ţine în veci: nu părăsi lucrările mâinilor Tale.”
O cantare de lauda
Conform preambulului, autorul Psalmului 138 este David, cel supranumit si „cantaretul placut al lui Israel” ( 2 Samuel 23,1 ). Devotiunea sa profunda fatza de Dumnezeu, admiratia manifestata fatza de caracterul Sau sfant, dragostea fatza de Casa Domnului si experientele acumulate de-a lungul vietii alaturi de El sunt elemente pe care le intalnim in majoritatea psalmilor compusi de David. Aceleasi elemente le regasim si in versurile Psalmului 138 – o cantare de multumire si lauda la adresa Creatorului.
Poate ca uneori ne intrebam cum este posibil ca un om cu caderi atat de spectaculoase ca cele ale marelui imparat al lui Israel sa fie totusi considerat de Dumnezeu un „om dupa inima Mea” ( 1 Samuel 13,14; Fapte 13.22 ). Un raspuns posibil la aceasta intrebare il putem gasi chiar in psalmii compusi de David.
Aici, fara teama de a deveni vulnerabil in fatza contemporanilor sai, dar si a posteritatii, autorul isi aseza cu onestitate sufletul pe masa, pentru ca orice doritor sa priveasca in el, zarind nu doar luminile, ci si umbrele lui. Facand lucrul acesta public, David nici nu se lauda cu luminile sufletului sau, nici nu-si ascunde umbrele care i-au marcat existenta.
Este adevarat: David a cazut adanc in „mocirla” pacatului. Dar cine dintre muritori a trait o pocainta ca a lui, marturisindu-si pacatul public si lasand o marturie scrisa pentru toate generatiile viitoare ? Este adevarat: David a avut slabiciuni si caderi, dar care imparat sau demnitar al lumii si-a recunoscut public aceste slabiciuni, fara sa le scuze si fara sa le minimalizeze ? Cine dintre muritori a avut o inima mai plina de multumire si recunostinta la adresa lui Dumnezeu ca el ? Din aceasta „fantana”, a carui apa nu a secat niciodata de-a lungul vietii, s-au nascut frumosii psalmi de lauda si recunostinta, din categoria carora face parte si Psalmul 138.
Desigur, aceste cantari de lauda oglindesc trairile si sentimentele autorului lor. Insa, chiar daca traim la milenii distanta de vremea lui David, natura umana ramanand in esenta neschimbata, si noi ne putem identifica cu ele. Cu o conditie insa: sa-L iubim pe Dumnezeu cu aceeasi pasiune cum a facut-o „cantaretul placut al lui Israel”.
„Din toata inima”
Psalmistul David nu a fost un om al jumatatilor de masura. Nici chiar atunci cand s-a afundat in mocirla pacatului el nu a avut o inima impartita. A cazut, dar intoarcerea si pocainta sa au fost totale, fara rezerva. De aceea, lauda pe care o aduce Creatorului sau este deplina, din toata inima.
David ar fi putut sa se inchine lui Dumnezeu de teama de a nu fi pedepsit si a pierde tronul; ar fi putut sa-L laude pe Dumnezeul sau din interese meschine, urmarind doar binecuvantarile Domnului, nu si o relatie de dragoste cu El; ar fi putut sa se inchine si sa-I aduca laude Creatorului de ochii lumii, pentru a castiga capital in fatza propriului sau popor.
Insa niciunul din aceste motive nu a manjit relatia de dragoste pe care a avut-o cu Dumnezeul sau. Cand Il lauda pe Creator, inima psalmistului era acolo, prezenta. Nu doar o parte din ea, ci inima intreaga: „Te laud din toata inima, cant laudele Tale inaintea dumnezeilor. Ma inchin in templul Tau cel sfant si laud Numele Tau pentru bunatatea si credinciosia Ta, caci Ti s-a marit faima prin implinirea fagaduintelor Tale” ( vers. 1,2 ).
Dar de ce monoteistul David vorbeste de alti dumnezei ? Nu credea el in unicul, viul si adevaratul Dumnezeu ? Cu siguranta ca da ! Insa el nu vorbeste despre niste dumnezei reali, asa cum este Dumnezeul Creator al cerului si al pamantului. El aminteste de zeii pagani asa cum existau ei nu in realitate, ci doar in imaginatia si constiinta inchinatorilor lor.
O lectie spirituala importanta: Unde Ii aducem inchinare Dumnezeului nostru ? Desigur, asa cum ne-a invatat Mantuitorul, ne putem inchina lui Dumnezeu oriunde, cu conditia sa o facem „in duh si in adevar” ( Ioan 4, 23 ). Camera de audienta a cerului este deschisa non stop tuturor rugaciunilor inaltate de copiii lui Dumnezeu, de oriunde ar fi ei.
Exista totusi un loc consacrat inchinarii, un loc peste care a fost chemat Numele lui Dumnezeu si in care prezenta Sa este mai vie decat oriunde: locasul Sau sfant, pe care El Insusi il numeste „o casa de rugaciune pentru toate popoarele” ( Isaia 56,7 ).
Acolo, in acel perimetru dedicat Numelui Sau, ne cheama la intalnire si comuniune cu El. Binecuvantarile acestei comuniuni pot fi primite oriunde ne inchinam „in duh si in adevar”, insa cele pe care Dumnezeu le revarsa in Casa Sa le intrec pe toate celelalte. Cei care aleg, din proprie vointa si fara sa fie constransi de imprejurari nefavorabile, sa se inchine lui Dumnezeu in fatza televizorului sau a calculatorului, urmarind emisiuni religioase, nu realizeaza cate binecuvantari ceresti pierd pentru ca nu se duc la locul pe care Dumnezeu l-a fixat pentru intalnirea cu ei.
Motive de lauda
O lista completa a tuturor motivelor pe care le avem pentru a-L lauda pe Dumnezeu este imposibil de alcatuit. Si aceasta pentru simplul motiv ca ele sunt prea numeroase pentru a le putea contabiliza. Cine nu crede acest lucru, sa incerce sa alcatuiasca o astfel de lista.
Ii suntem datori Creatorului pentru fiecare bucata de paine pe care o mancam, pentru fiecare pahar de apa pe care-l bem, pentru fiecare gura de aer pe care o respiram, pentru fiecare raza de soare la care ne incalzim, si pentru inca un milion si ceva de lucruri pe care le primim in dar in aceasta viata.
In Psalmul 138 insa, autorul alege doar cateva din aceste motive. Ele pot fi grupate in doua mari categorii:
– Lauda pentru ceea ce este Dumnezeu ( pentru caracterul Sau )
– Lauda pentru ceea ce face Dumnezeu pentru om ( interventiile Sale )
Din prima categorie, David aminteste bunatatea si credinciosia lui Dumnezeu ( vers. 2.8 ), slava Sa ( vers. 5 ) si maretia si indurarea Sa fata de oameni ( vers. 6 ). Cat de incurajator este gandul ca, desi Dumnezeu este „inaltat” in slava, „totusi vede pe cei smeriti si cunoaste de departe pe cei ingamfati” ( vers. 6 ).
Insa El nu se multumeste sa priveasca de la distanta ce se intampla pe pamant, rezumandu-Se la simple constatari si statistici. Dumnezeul transcendent este in acelasi timp si un Dumnezeu imanent, care se implica in viata oamenilor, fiindu-le sprijin celor credinciosi si zadarnicindu-le planurile celor rai.
„Caci asa vorbeste Cel Prea Inalt, a carui locuinta este vesnica si al carui Nume este sfant: „Eu locuiesc in locuri inalte si in sfintenie, dar sunt cu omul zdrobit si smerit, ca sa inviorez duhurile smerite si sa imbarbatez inimile zdrobite” ( Isaia 57,15 ).
In ce priveste cea de-a doua categorie de motive de lauda, psalmistul apeleaza aici la propriile experiente de viata, la momentele de criza existentiala in care a vazut clar si fara echivoc interventia plina de dragoste a lui Dumnezeu.
„In ziua in care Te-am chemat, m-ai ascultat, m-ai imbarbatat si mi-ai intarit sufletul” ( vers. 3 ). „cand umblu in mijlocul stramtorarii, Tu ma inviorezi, Iti intinzi mana spre mania vrajmasilor mei si dreapta Ta ma mantuieste” ( vers. 7 ).
Pentru David, experientele trecutului in care a vazut mana divina intervenind in viata sa au constituit o temelie puternica pentru increderea sa cu privire la viitor. Cu un asemenea Dumnezeu alaturi, el putea privi cu incredere si speranta, atat la propria sa viata, cat si la mersul lumii in care traia.
Daca cu privire la sine el era pe deplin incredintat ca Dumnezeu va sfarsi ceea ce a inceput pentru el ( vers. 8 ), cu privire la lume, cu ochii profetului el intrevede ziua in care lumea intreaga va recunoaste dreptatea si intelepciunea divina in toate caile Sale: „Toti imparatii pamantului Te vor lauda, Doamne, cand vor auzi cuvintele gurii Tale, ei vor lauda caile Domnului, caci mare este slava Domnului” ( vers. 4.5 ).
Peste veacuri, privind si el cu aceeasi ochi profetici spre finalul istoriei pacatului, apostolul Ioan descrie acelasi moment culminant in care, ca intr-o grandioasa simfonie universala, toate fiintele vor aduce lauda Creatorului:
„Si pe toate fapturile care sunt in cer, pe pamant si sub pamant, pe mare si tot ce se afla in aceste locuri le-am auzit zicand: „A Celui ce sade pe scaunul de domnie si al Mielului sa fie lauda, cinstea, slava si stapanirea in vecii vecilor” ( Apocalipsa 5, 13 ).
Privilegiul de a face parte din aceasta grandioasa simfonie a laudei ne apartine tuturor. Insa cati dintre oameni se vor folosi de acest privilegiu ?
Lori Balogh
