Decalogul reconfirmat în Noul Testament

Decalogul reconfirmat în Noul Testament

     Era nevoie de o reconfirmare a Legii morale odată cu apariția Bisericii creștine? Unii creștini care se declară împotriva Legii afirmă: „Da, era nevoie de această reconfirmare explicită a Legii morale. Și pentru că aceasta nu există pe paginile Noului Testament, înseamnă că Decalogul nu mai este obligatoriu pentru creștini, aceștia fiind eliberați de „jugul robiei” (Galateni 5,1). Pentru creștini rămâne în vigoare doar „Legea lui Christos” (1 Corinteni 9,21), legea iubirii de Dumnezeu și de aproapele (Matei 22,37‑40). Iar „umblarea după lucrurile Duhului Sfânt” (Romani 8,1) este suficientă în relația cu Dumnezeu, fără a mai fi nevoie și de ascultarea strictă de o Lege dată, în definitiv, evreilor, și nu tuturor popoarelor.”

La o privire superficială, aceste argumente par suficient de convingătoare. Privind însă lucrurile mai în profunzime, vom observa că acest mod de gândire are fisuri adânci și primejdioase. Concepția potrivit căreia Dumnezeu a dat o Lege morală la care apoi a renunțat, are câteva consecințe ce decurg logic din aceasta. Iată câteva dintre ele:

1) Dumnezeu este inconsecvent în privința standardelor morale pe care le cere oamenilor, acest fapt aducând o umbra serioasă asupra caracterului Său desăvârșit.

2) Există o discontinuitate în desfășurarea Planului de Mântuire, între poporul evreu și Biserica creștină existând o ruptura teologică.

3) Dreptatea judecății finale a lui Dumnezeu este pusă sub semnul întrebării prin prezența mai multor standarde morale după care vor fi judecați oamenii.

4) Autoritatea Scripturii este subminată, dat fiind faptul că Biblia afirmă clar, în repetate rânduri, că Dumnezeu este neschimbător (vezi Maleahi 3,6; Iacov 1,17; Evrei 1,12; 13,8).

La întrebarea dacă mai era nevoie de o reconfirmare explicită a Legii morale (Decalogul) în timpurile Noului Testament (însoțită eventual de tunetele de pe Sinai, care au însoțit glasul lui Dumnezeu din cer), răspunsul este: Categoric, nu! Și aceasta pentru că Dumnezeu nu trebuie să repete de mai multe ori ceea ce El a stabilit și descoperit că este rău și bine.

Psalmistul David afirmă că „o dată a vorbit Dumnezeu, și de două ori am auzit” (Psalmul 62,11). Parafrazând ideea din Psalmi, putem spune că Dumnezeu a vorbit o singură dată pe Sinai, făcând cunoscute principiile guvernării Sale, iar noi, oamenii, de două ori am auzit voința Sa: odată poporul lui Dumnezeu din Vechiul Testament – poporul Israel, apoi poporul Său din Noul Testament – Biserica lui Christos. Și aceasta pentru că „toate legile Tale cele drepte sunt veșnice” (Psalmul 119,160).

Cu toate că Noul Testament nu conține o reconfirmare explicită a Decalogului de genul celor întâmplate pe Sinai, așa cum ar pretinde unii creștini (și care, de altfel, nu era necesară), totuși pe paginile sale întâlnim nenumărate dovezi că Legea morală a rămas în vigoare chiar și după marele sacrificiu al Fiului lui Dumnezeu pe cruce.

Încă de la începutul activității Sale publice, în binecunoscuta Predică de pe Munte, Domnul Iisus Christos a dorit să îndepărteze această neclaritate în privința Legii morale date pe Sinai (și nu doar în privința Legii morale, ci a întregii Legi a Vechiului Testament), afirmând: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile” (Matei 5,17.18).

Tânărului bogat, care dorea viața veșnică, Iisus îi spune clar: „Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile”. „Care?” I-a zis el.” Atunci Mântuitorul face trimitere directă la Decalog, amintindu-i patru dintre poruncile scrise pe a doua tablă a Legii, acolo unde probabil acest tânăr avea lipsuri mari (vezi Matei 19,17‑19).

Iar atunci când un învățător al Legii L-a abordat pe Mântuitorul cu scopul de a-L ispiti, întrebându-L care este cea mai mare poruncă din Lege, Iisus a enunțat cele două mari principii care stau la baza întregului Decalog: dragostea de Dumnezeu (primele patru porunci) și dragostea față de aproapele (ultimele șase porunci; Matei 22,34‑40).

Apostolii Domnului au mers pe aceeași linie de gândire. Scriindu-le credincioșilor din Roma despre aparentul conflict dintre credință și Lege, apostolul Pavel afirmă: „Deci prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea” (Romani 3,31).

Aceeași Lege morală, care pentru el era „sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7,12), apostolul Pavel o dorește împlinită în viața sa și a credincioșilor: „Pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8,4).

Pentru apostolul Iacov, Legea lui Dumnezeu este o lege „desăvârșită”, o „lege a slobozeniei”, o „lege împărătească” (vezi Iacov 1,25; 2,8.12), îndemnându-i pe cititorii epistolei sale: „Fiți împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înșelându-vă singuri. Căci cine ascultă Cuvântul și nu-l împlinește cu fapta, seamănă cu un om care își privește fața firească într-o oglindă; și, după ce s-a privit, pleacă și uită îndată cum era. Dar cine își va adânci privirile în legea desăvârșită, care este legea slobozeniei, și va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui” (Iacov 1,22‑25).

Același apostol le atrage atenția creștinilor că „cine păzește toată Legea și greșește într-o singură poruncă, se face vinovat de toate. Căci Cel ce a zis: „Să nu preacurvești”, a zis și: „Să nu ucizi”. Acum, dacă nu preacurvești, dar ucizi, te faci călcător al Legii. Să vorbiți și să lucrați ca niște oameni care au să fie judecați de o lege a slobozeniei” (Iacov 2,10‑12).

Ultima carte a Bibliei, Apocalipsa, ne dezvăluie scene petrecute dincolo de cortina ce ne împiedică să vedem lucrurile cerești. Într-una dintre viziunile primite de Ioan pe insula Patmos, în cadrul Trâmbiței a șaptea, el vede Templul ceresc deschizându-se, iar în el zărește chivotul legământului lui Dumnezeu, depozitarul Celor Zece Porunci (vezi Apocalipsa 11,19). Ce rost ar avea o asemenea viziune, primită de Ioan spre sfârșitul secolului întâi d.Ch., dacă Legea morală ar fi fost desființată la cruce?

Cărțile Noului Testament nu conțin doar afirmații pozitive referitoare la Legea morală în general, ci și referințe punctuale cu privire la fiecare poruncă din Decalog. Iată câteva dintre acestea:

Porunca întâi: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine” (Exodul 20,2.3).

– Matei 4, 8‑10: Cu ocazia ispitirii în pustie, Satana L-a dus pe Domnul Iisus pe un munte înalt, arătându-I „împărățiile lumii și strălucirea lor” (de ce oare nu I-a arătat și cimitirele, spitalele, leprozeriile și întreaga mizerie a lumii?). La propunerea de a I le oferi în schimbul unui singur gest din partea Sa: închinarea, Iisus l-a refuzat categoric, folosind ca argument conținutul Poruncii întâi: „Pleacă, Satano”, i-a răspuns Iisus. „Căci este scris: „Domnului, Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești”.

– Efeseni 4,6: Folosindu-se de conținutul Poruncii întâi, apostolul Pavel le reamintește credincioșilor din Efes că „există un singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este mai presus de toți, care lucrează în toți și care este în toți”.

– Apocalipsa 19,10: Fiind copleșit de măreția descoperirilor cerești, vizionarul Ioan cade la picioarele îngerului său călăuzitor cu intenția de a i se închina. Răspunsul îngerului a fost prompt: „Ferește-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine și cu frații tăi, care păstrează mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te.”

– Apocalipsa 22,9: Scena din capitolul 19,10 se repetă, iar Ioan se confruntă cu aceeași reacție din partea îngerului: „Ferește-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine și cu frații tăi, prorocii, și cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu.”

Porunca a doua: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești, căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, și Mă îndur până la al miilea neam de cei ce mă iubesc și păzesc poruncile Mele” (Exodul 20,4‑6).

– Fapte 15,20.29: Între hotărârile Conciliului de la Ierusalim, convocat pentru a rezolva controversele legate de necesitatea respectării de către creștinii dintre neamuri a Legii lui Moise (în mod deosebit circumcizia – vezi Fapte 15,1), s-a aflat și aceea care îi îndemna pe creștini „să se ferească de pângăririle idolilor” și de „lucrurile jertfite idolilor.” Această hotărâre a conducătorilor Bisericii face trimitere directă la conținutul Poruncii a doua.

– Fapte 17,29: În predica ținută de apostolul Pavel în Areopagul din Atena, acesta face o aluzie directă la conținutul Poruncii a doua, spunându-le atenienilor: „Astfel dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului, sau pietrei cioplite, cu meșteșugirea și iscusința omului.”

– Romani 1,23.25: Apostolul Pavel face un rechizitoriu sever la adresa celor care, sfidând voința lui Dumnezeu, așa cum este ea exprimată în Porunca a doua a Legii morale, „au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare”, și „au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, și au slujit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci.”

– 1 Corinteni 5,10.11: Apostolul Pavel îi îndeamnă pe credincioșii din Corint să nu aibă nicio legătură cu închinătorii la idoli, precizând că nu e vorba de cei din afara Bisericii, ci de cel care „măcar că își zice: „frate”, totuși este… închinător la idoli.”

– 1 Corinteni 6,9: În lista celor nemântuiți, pe care apostolul Pavel o prezintă credincioșilor din Corint, apar și „închinătorii la idoli”, fapt care reconfirmă valabilitatea Poruncii a doua și în cadrului Noului Legământ.

– Galateni 5,20: Între faptele firii pământești amintite de apostolul Pavel, este inclusă și închinarea la idoli. Din nou vedem reconfirmarea valabilității Poruncii a doua din Decalog.

– Apocalipsa 2,14.20: În soliile adresate de „Martorul credincios” bisericilor din Pergam și Tiatira, apare și acuzația că în aceste biserici exista practica de a se mânca din lucrurile jertfite idolilor. Dacă Porunca a doua (ca de altfel, întreaga Lege morală) nu ar mai fi valabilă după cruce, această acuzație nu au avea sens.

– Apocalipsa 21,8 și 22,15: Ultimele două capitole din cartea Apocalipsei, scrisă spre sfârșitul secolului întâi d.Ch., conțin două liste cu păcate care îi vor împiedica pe cei care le săvârșesc să moștenească Împărăția cerurilor. Între păcatele vizate apare și acela al închinării la idoli, ceea ce reconfirmă valabilitatea Poruncii a doua și în timpurile Noului Testament.

Porunca a treia: „Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău, căci Domnul, Dumnezeul tău nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui” (Exodul 20,7).

– Matei 6,9: În modelul de rugăciune lăsat de Domnul Iisus urmașilor Săi, prima cerere este: „Tatăl nostru care ești în ceruri! Sfințească-se Numele Tău!” Sfințirea Numelui lui Dumnezeu reprezintă împlinirea activă a Poruncii a treia din Decalog.

– Matei 12,31.32: Hula împotriva Duhului Sfânt, despre care Mântuitorul afirmă că reprezintă păcatul de neiertat, are legătură cu luarea în deșert a Numelui lui Dumnezeu de care vorbește Porunca a treia.

– 2 Timotei 3,2: Scriind despre „vremurile grele” ale timpului sfârșitului, apostolul Pavel întocmește o listă a păcatelor care vor îngreuna viața oamenilor pe pământ. Între aceste păcate este amintită și hula, care este definită de DEX ca fiind „ocară, injurie, ponegrire, calomnie, blasfemie.”

– Apocalipsa 13,5.6: Fiara din mare – o putere politico-religioasă ce urma să apară pe scena istoriei după scrierea Apocalipsei, este descrisă ca având „o gură care rostea vorbe mari și hule”. „Ea și-a deschis gura și a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul și pe cei ce locuiesc în cer.”

– Apocalipsa 16, 9.11: În timpul celor șapte plăgi, care reprezintă ultimele pedepse date de Dumnezeu celor nelegiuiți înainte de revenirea Domnului Christos, oamenii vor huli Numele lui Dumnezeu, călcând în mod flagrant Porunca a treia din Legea morală.

– Apocalipsa 17,3: În viziunea primită de Ioan și redată în capitolul 17 al Apocalipsei, desfrânata ce poartă pe frunte numele de „Babilon” este văzută șezând pe o fiară de culoare stacojie și „plină de nume de hulă.”

Porunca a patra: „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești. Să lucrezi șase zile și să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău; să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul, marea și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o.” (Exodul 20,8‑11).

– Matei 12,8: În dialogul pe care îl poartă cu fariseii pe tema smulgerii câtorva spice de grâu de către ucenici într-o zi de Sabat, Domnul Christos concluzionează: „Căci Fiul omului este Domn și al Sabatului.” Dacă Porunca a patra nu ar mai avea valabilitate în Noul Testament, această afirmație nu ar avea sens. Domnul Iisus nu poate fi Domn peste ceva ce nu mai există, ceva ce nu mai are valoare, sau ceva ce a fost desființat. O paralelă sugestivă o găsim în Matei 22,31.32: „Cât privește învierea morților, oare n-ați citit ce vi s-a spus de Dumnezeu când zice: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii”.

– Matei 12,11.12: Cu ocazia vindecării omului cu mâna uscată într-o zi de Sabat, Domnul Christos concluzionează: „De aceea, este îngăduit a face bine în zilele de Sabat.” Folosirea verbului „a îngădui” la prezent presupune faptul că există și lucruri care nu sunt îngăduite în Sabat (tot la prezent!), ceea ce reconfirmă valabilitatea Poruncii a patra în Noul Testament. În cazul în care Mântuitorul ar fi intenționat să desființeze Porunca a patra și să înlocuiască Sabatul zilei a șaptea cu o altă zi, El ar fi putut să se exprime altfel: „De aceea, este îngăduit să faceți orice în zilele de Sabat.” Totuși, El nu a afirmat așa ceva, lăsând Sabatul la locul său în închinarea credincioșilor din Noul Testament.

– Marcu 2,27.28: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat; așa că Fiul omului este Domn chiar și al Sabatului.” Afirmația Domnului potrivit căreia Sabatul a fost făcut pentru om, în general, și nu doar pentru evrei, în special, arată spre universalitatea Legii morale, deci și a Poruncii a patra.

– Luca 4,16: Evanghelistul Luca, deși nu era evreu, remarcă faptul că Domnul Iisus Christos intră în sinagogă în fiecare zi de Sabat „după obiceiul Său.” La rândul său, apostolul Ioan le atrage atenția urmașilor lui Iisus că „cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Iisus” (1 Ioan 2,6). Dacă Domnul Iisus este Modelul suprem al creștinilor, oare aceștia nu trebuie să aibă aceleași obiceiuri că Domnul lor?

– Fapte 13,14: Ajunși în Antiohia Pisidiei, Pavel și tovarășii săi de lucru au intrat în sinagogă într-o zi de Sabat. Unii vor obiecta faptul că, fiind evreu, era firesc ca Pavel să caute o sinagogă în zilele de Sabat. Însă versetul 42 ne spune că „neamurile (nu evreii ! n.n. ) i-au rugat să vorbească și în Sabatul următor.” Urmărea? Versetul 44 ne spune că în Sabatul următor aproape toată cetatea s-a adunat să audă Cuvântul lui Dumnezeu predicat de Pavel și tovarășii săi. Acest lucru s-a întâmplat la mijlocul secolului I d.Ch., când Sabatul ar fi trebuit să fie ignorat și înlocuit, dacă Porunca a patra nu ar mai fi fost valabilă.

– Fapte 16,13: Ajuns în cetatea Filipi, deoarece acolo nu exista sinagogă, Pavel iese pe poarta cetății într-o zi de Sabat, pentru a căuta un loc liniștit pentru închinare. Dacă Sabatul ar fi fost desființat, se pune întrebarea de ce tocmai în Sabat a căutat Pavel acel loc de închinare, având în vedere faptul că el a stat în Filipi mai multe zile? (vezi vers.12). Exemplul apostolului Pavel reconfirmă valabilitatea Poruncii a patra în timpurile Noului Testament.

– Fapte 17,2: În Tesalonic, Pavel a predicat trei zile de Sabat consecutiv, „după obiceiul său” – același „obicei” pe care îl avusese și Iisus cu câteva decenii în urmă în timpul activității Sale publice. Versetul 4 ne spune că o mare mulțime de greci și de femei de frunte au crezut. Dacă Pavel avea obiceiul să le predice nu doar evreilor, ci și neamurilor, în zilele de Sabat, este firesc să tragem concluzia că neamurile știau de valabilitatea Poruncii a patra la acea dată.

– Fapte 18, 4.11: În Corint, Pavel a rămas și a predicat un an și șase luni în fiecare zi de Sabat, „înduplecând pe iudei și pe greci” deopotrivă. Dacă Porunca a patra nu ar mai fi fost valabilă la acea dată (spre mijlocul secolului I d.Ch.), Pavel ar fi putut alege alte zile pentru predicarea Evangheliei (de exemplu, ziua întâi a săptămânii, ziua învierii Domnului). Totuși, el a ales să predice în zilele de Sabat, reconfirmând în felul acesta valabilitatea Poruncii a patra.

Porunca a cincea: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău” (Exodul 20,12)

– Matei 15,4‑6: În dialogul purtat cu fariseii pe tema datinii bătrânilor, Domnul Iisus îi acuză pe aceștia de călcarea Poruncii a cincea: „Căci Dumnezeu a zis: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” și „Cine vă grăi de rău pe tatăl său și pe mama sa să fie pedepsit negreșit cu moartea.” Dar voi ziceți: „Cine va zice tatălui său sau mamei sale: „Ori cu ce te-aș putea ajuta, l-am închinat lui Dumnezeu”, nu mai este ținut să cinstească pe tatăl său sau pe mama sa. Și ați desființat astfel Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinii voastre.”

Nu Dumnezeu a desființat Decalogul sau vreuna dintre poruncile Sale, ci oamenii. Iar Mântuitorul îi numește pe cei ce au făcut lucrul acesta „fățarnici” (Matei 15,7).

– Efeseni 6,1‑3: În îndemnurile pe care le dă credincioșilor din Efes, apostolul Pavel reconfirmă valabilitatea Poruncii a cincea, spunând: „Copii, ascultați în Domnul de părinții voștri, căci este drept. „Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta” este cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință, „ca să fii fericit și să trăiești multă vreme pe pământ.”

– Coloseni 3,20: Același îndemn este dat de apostolul Pavel și credincioșilor din Colose: „Copii, ascultați de părinții voștri în toate lucrurile, căci lucrul acesta place Domnului.”

– 2 Timotei 3,2: În tabloul moral al oamenilor care urmau să trăiască în „zilele din urmă”, apostolul Pavel include și păcatul neascultării de părinți, așezându-l alături de alte păcate ca: blasfemia, clevetirea, mândria și altele. Dacă Decalogul, în general, sau Porunca a cincea, în special, nu ar mai fi valabile în Noul Testament, neascultarea de părinți nu ar trebuit să fie incriminată.

     Porunca a șasea: „Să nu ucizi.” (Exodul 20,13)

– Matei 5,21: În Predica de pe Munte, Domnul Christos reia unele dintre poruncile Decalogului, trecând dincolo de litera lor și subliniind spiritul acestora. Porunca a șasea nu doar că este reamintită în această predică, dar Mântuitorul o și aprofundează, afirmând că uciderea începe în inima omului, printr-o atitudine de mânie față de semenul său.

– Matei 19,16‑18: La întrebarea tânărului bogat: „Învățătorule, ce bine să fac ca să am viața veșnică?”, Mântuitorul îi reamintește de datoria lui de a păzi poruncile. Între poruncile Decalogului amintite se află și Porunca a șasea. De ce Iisus nu amintește și porunci de pe prima tablă a legii? Deoarece tânărul era un fariseu care le respecta din tinerețe. Dacă tânărul fariseu avea o problemă cu Legea, aceasta era legată de felul în care se raporta la semenii săi, lucru care este reglementat de ultimele șase porunci ale Decalogului.

– Matei 26,52: În momentul arestării lui Iisus, Petru scoate sabia și-l lovește pe robul marelui preot. Mântuitorul îl mustră, spunându-i: „Pune-ți sabia la locul ei, căci toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri.”

– Fapte 3,14.15: După vindecarea ologului din naștere, Petru ia cuvântul, mustrându-i pe conaționalii săi, care L-au trimis la moarte pe Iisus: „Ați cerut să vi se dăruiască un ucigaș. Ați omorât pe Domnul vieții…” Acuzația lui Petru nu ar avea sens dacă Porunca a șasea nu ar mai fi fost valabilă după cruce.

– Galateni 5,19‑21: În lista faptelor firii pământești, alcătuită de apostolul Pavel, apar și mâniile și uciderile, ca o încălcare a Poruncii a șasea din Decalog.

– Iacov 2,10.11: „Căci cine păzește toată Legea, și greșește într-o singură poruncă, se face vinovat de toate. Căci Cel ce a zis: „Să nu preacurvești”, a zis și: „Să nu ucizi.” Acum, dacă nu preacurvești, dar ucizi, te faci călcător al Legii.” Amintind două dintre poruncile Decalogului, apostolul Iacov îi avertizează pe creștini de primejdia de a deveni călcători ai Legii prin sfidarea doar a uneia dintre poruncile ei. Este una dintre reconfirmările cele mai evidente ale Decalogului în timpurile Noului Testament.

– Apocalipsa 9,21: În descrierea Trâmbiței a șasea, se spune despre oamenii nelegiuiți că aceștia nu s-au pocăit de uciderile lor, ceea ce reconfirmă valabilitatea Poruncii a șasea și după cruce.

– Apocalipsa 13,10: După descrierea fiarei din mare și a lucrării sale, Ioan prezintă o primă concluzie legată de conținutul Poruncii a șasea: „Cine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabia.”

– Apocalipsa 17,6: Desfrânata care poartă pe frunte numele de „Babilon” este descrisă ca fiind îmbătată de sângele sfinților, o acuzație legată direct de călcarea Poruncii a șasea.

– Apocalipsa 18,24: Babilonul spiritual modern va fi judecat „pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor și al sfinților, și al tuturor celor ce au fost junghiați pe pământ”. Babilonul nu ar fi judecat dacă nu ar fi rămas în vigoare Legea morală, respectiv Porunca a șasea care oprește uciderea.

– Apocalipsa 21,8 și 22,15: În cele două liste ale celor nemântuiți apar amintiți și ucigașii, dovadă că Dumnezeu îi va judeca pe oameni după un standard moral care nu este altul decât Decalogul.

Porunca a șaptea: „Să nu preacurvești” (Exodul 20,14)

– Matei 5, 27.28: În Predica de pe Munte, Mântuitorul reia unele dintre poruncile Decalogului, aprofundându-le. Una dintre poruncile amintite este Porunca a șaptea: „Ați auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurvești.” Dar Eu vă spun că orișicine se uită la o femeie că s-o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui.” Mântuitorul trece în felul acesta dincolo de litera Legii morale, dezvăluind spiritul ei și arătând că păcatul apare mai întâi în inimă, iar după aceea el este tradus în fapte.

– Matei 19,3‑9: Răspunzând întrebărilor puse de farisei în legătură cu divorțul, Mântuitorul reconfirmă valabilitatea Poruncii a șaptea, întărind legământul căsătoriei: „Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.”

– Matei 19,16‑18: În discuția cu tânărul bogat, Mântuitorul îi reamintește acestuia datoria de a păzi poruncile lui Dumnezeu, reamintindu-i între altele și Porunca a șaptea.

– Marcu 6,18: Ioan Botezătorul îl acuză pe Irod de adulter: „Nu-ți este îngăduit să ții pe nevasta fratelui tău.” Acuzația nu ar avea niciun temei dacă Porunca a șaptea nu ar mai fi valabilă în timpurile Noului Testament.

– 1 Corinteni 5,1‑5: Apostolul Pavel îi mustră pe credincioșii din Corint pentru că au tolerat în mijlocul lor păcatul curviei: „Din toate părțile se spune că între voi este curvie; și încă o curvie de acelea care nici măcar la păgâni nu se pomenesc…”

– 1 Corinteni 5,9: „V-am scris în epistola mea sa n-aveți nicio legătură cu curvarii.”

– 1 Corinteni 6,9.10: Apostolul Pavel întocmește o listă a păcatelor care îi vor exclude pe oameni din Împărăția lui Dumnezeu. Între aceste păcate este amintit și cel al curviei, ca o încălcare evidentă a Poruncii a șaptea.

– 1 Corinteni 6,18: Îndemnul apostolului Pavel: „Fugiți de curvie!” nu ar avea niciun sens dacă creștinilor li s-ar fi dat dezlegare cu privire la Porunca a șaptea.

– Galateni 5,19: Între faptele firii pământești enumerate de apostolul Pavel, este amintită și curvia. Deoarece firea pamântească nu ține seama de vremuri, este de la sine înțeles că și în timpurile Noului Testament Porunca a șaptea, care oprește adulterul, este la fel de valabilă ca și în timpurile Vechiului Testament.

– Coloseni 3,5.6: „De aceea, omorâți mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăția, patima, pofta rea și lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.” Expresia „fiii neascultării” face referire directă la neascultarea oamenilor nelegiuiți față de voința lui Dumnezeu, așa cum este ea descoperită în Legea Sa.

– Iacov 2,10.11: „Căci cine păzește toată Legea, și greșește într-o singură poruncă, se face vinovat de toate. Căci, Cel ce a zis: „Să nu preacurvești”, a zis și: „Să nu ucizi.” Acum, dacă nu preacurvești, dar ucizi, te faci călcător al Legii.” Nu poate fi o reconfirmare mai clară a poruncilor Decalogului, în mod special a Poruncii a șaptea, decât aceasta.

– Apocalipsa 2,14: În Epistola către Pergam, apare o mustrare adresată acestei biserici legată de Porunca a șaptea. În mijlocul acelei Biserici existau oameni care, ținându-se de învățătura lui Balaam, îi învățau pe alții să se dedea la curvie. Chiar dacă sensul termenului „curvie” în acest context poate fi unul spiritual, o eventuală „dezlegare” de obligativitatea de a respecta poruncile Decalogului ar face ca această acuzație adusă Bisericii Pergam să nu mai aibă sens.

– Apocalipsa 2,20: În Epistola către Tiatira, „Martorul credincios” mustră Biserica pentru că o lăsa pe Izabela să-i amăgească pe credincioși să se dedea la curvie. Fie că e vorba de adulterul fizic, fie că e vorba de cel spiritual, Porunca a șaptea îl condamnă deopotrivă și în timpurile Noului Testament.

– Apocalipsa 9,21: În descrierea Trâmbiței a șasea, se spune despre cei nelegiuiți că nu s-au pocăit de curvia lor. Pocăința însemnând regret profund pentru un păcat săvârșit și dorința de a nu-l repeta, deducem că cerințele Poruncii a șaptea rămân valabile și în Noul Testament.

– Apocalipsa 17,1.2.4.5: Capitolul 17 din Apocalipsa vorbește despre judecata curvei pe a cărui frunte stă scris numele „Babilon”. Chiar dacă aici avem de-a face cu un simbol, nu putem nega faptul că Dumnezeu va continua să incrimineze desfrâul că o călcare a Poruncii a șaptea.

– Apocalipsa 18,3: Pasajul vorbește despre căderea Babilonului spiritual modern, cu care au curvit împărații pământului. Chiar dacă avem de-a face și aici cu simboluri profetice, curvia, fie că e vorba de cea trupească, fie că e vorba de cea spirituală, continua să fie incriminată și după cruce.

– Apocalipsa 21,8 și 22,15: În cele două liste ale celor nemântuiți de pe ultimele pagini ale Bibliei apar și desfrânații, ceea ce reconfirmă valabilitatea Poruncii a șaptea în timpurile Noului Testament.

     Porunca a opta: „Să nu furi” (Exodul 20,15)

– Matei 19,16‑18: În discuția purtată cu tânărul bogat, Mântuitorul îi reamintește acestuia de datoria de a respecta poruncile Legii morale, amintindu-i câteva dintre acestea, legate de relația cu semenii. Între aceste porunci se află și Porunca a opta.

– 1 Corinteni 6,10: În lista celor nemântuiți, prezentată de apostolul Pavel credincioșilor din Corint, sunt amintiți și hoții: „Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Nu vă înșelați în privința aceasta; nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiții, nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.” Lista apostolului Pavel face aluzie la cel puțin patru dintre poruncile Decalogului, a căror sfidare îi va împiedica pe unii să primească darul mântuirii.

– Efeseni 4,28: Scriindu-le credincioșilor din Efes, apostolul Pavel le dă câteva îndemnuri legate de viețuirea practică. Între acestea se afla și acela de a respecta Porunca a opta: „Cine fura, să nu mai fure, ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă să dea și celui lipsit.”

– Apocalipsa 9,21: În finalul descrierii Trâmbiței a șasea, Ioan trage o concluzie dureroasă: oamenii „nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtișagurile lor.” Este evident că termenul „furtișaguri” face referire la călcarea Poruncii a opta.

Porunca a noua: „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău” (Exodul 20,16).

– Matei 19,16‑18: La întrebarea tânărului bogat: „Învățătorule, ce bine să fac ca să moștenesc viața veșnică?”, Mântuitorul îi răspunde: „Păzește poruncile!” Între poruncile amintite se număra și Porunca a noua, prin această reconfirmându-se valabilitatea Legii morale în timpurile Noului Testament.

– Ioan 8,44: Vorbind despre caracterul lui Satana, Iisus îl numește „mincinos și tatăl minciunii.” Din această descriere reiese că minciuna, respectiv călcarea Poruncii a noua din Decalog, este vrednică de condamnat și în timpurile Noului Testament, nu doar în Vechiul Testament.

– Fapte 5,3.4: Luând cunoștință de gestul lui Anania și Safira, Petru le reproșează că au mințit: „Anania, pentru ce ți-a umplut Satana inima să minți pe Duhul Sfânt și să ascunzi o parte din prețul moșioarei?”… N-ai mințit pe oameni, ci pe Dumnezeu.” Dacă Decalogul nu ar mai fi fost valabil ca standard al moralității în era creștină, această acuzație nu ar fi avut niciun sens. Însă mustrarea severă, urmată de pedepsirea exemplară a celor doi de Însuși Dumnezeu, demonstrează că nu doar Porunca a noua, ci întreaga Lege morală rămâne în vigoare după cruce.

– Efeseni 4,25: Îndemnul apostolului Pavel adresat credincioșilor din Efes este o reconfirmare a valabilității Poruncii a noua: „De aceea, lăsați-vă de minciună: „Fiecare din voi să spună aproapelui sau adevărul, pentru că suntem mădulare unii altora.”

– Coloseni 3,9: Îndemnându-i pe credincioșii din Colose să nu folosească minciuna în relațiile dintre ei, apostolul Pavel leagă acest îndemn de „dezbrăcarea” de omul cel vechi și de faptele lui reprobabile: „Nu vă mințiți unii pe alții, întrucât v-ați dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui.”

– Apocalipsa 14,5: În descrierea caracterului celor 144 000, Ioan consemnează un fapt legat de Porunca a noua: „Și în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” Concluzia logică a acestui verset este aceea că prezența minciunii, respectiv călcarea Poruncii a noua, îl împovărează pe om cu vină înaintea lui Dumnezeu. Este demn de observat că dintre toate păcatele posibile pe care le poate comite un om, cartea Apocalipsei amintește cel mai des păcatul minciunii. De ce? Probabil pentru că este cel mai răspândit păcat, dar și cel căruia i se atribuie cele mai multe scuze.

– Apocalipsa 16,13: Triada satanică ce va conduce lumea spre conflictul final al Armaghedonului este format din „balaur”, „fiară” și „prorocul mincinos.” Expresia „prorocul mincinos”, cu aluzie directă la călcarea Poruncii a noua din Decalog, ne arată ca minciuna nu a fost, nu este și nu va fi niciodată acceptată și tolerată de Dumnezeu în Împărăția Sa.

– Apocalipsa 21,8 și 22,15: Cele două liste al celor care nu vor intra în Împărăția lui Dumnezeu conțin și categoria mincinoșilor. Este din nou demn de observat că minciuna este subliniată în mod deosebit între celelalte păcate. Dacă în capitolul 21,8 se folosește expresia „toți mincinoșii”, în capitolul 22,15 ideea de minciună este dezvoltată: „Oricine iubește minciuna și traiste în minciună.”

– Apocalipsa 21,27: Viziunea Noului Ierusalim ceresc întrece orice imaginație. Însă, oricât de captivantă ar fi, Dumnezeu dorește să fim realiști, asigurându-ne că „nimic întinat nu va intra în ea (cetatea Noul Ierusalim n.n. ), nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună, ci numai cei scriși în cartea vieții Mielului.”

Porunca a zecea: „Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.” (Exodul 20,17)

– Matei 5,27.28: În Predica de pe Munte, rostită la începutul lucrării Sale publice, Domnul Christos avertizează cu privire la păcatul adulterului în contextul Poruncii a zecea: „Ați auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurvești.” Dar Eu vă spun că orișicine se uită la o femeie ca s-o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui.” Spunând aceste lucruri, Mântuitorul nu reconfirmă doar Porunca a șaptea și a zecea, ci întreaga Lege morală.

– 1 Corinteni 5,10.11: Între îndemnurile date de apostolul Pavel credincioșilor din Corint se află și acela de a nu avea nicio legătură cu cei lacomi și hrăpăreți din biserică. Este o condamnare pe față a călcării Poruncii a zecea, căci lăcomia este una dintre formele în care se manifestă sfidarea acestei porunci.

– 1 Corinteni 6,9.10: Pe lista păcatelor care îi vor împiedica pe oameni să moștenească împărăția lui Dumnezeu se afla și lăcomia: „Nu știți ca cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Nu vă înșelați în privința aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiții, nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.”

– Galateni 5,19‑21: Între faptele firii pământești amintite de apostolul Pavel, și de care creștinul trebuie să se țină departe, se află și bețiile și îmbuibările, care nu sunt altceva decât pofte vinovate, care distrug trupul omului, considerat de apostol un „templu al Duhului Sfânt” (vezi 1 Corinteni 3,16.17; 6,19.20).

– Efeseni 5,18: „Nu vă îmbătați de vin; aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiți plini de Duh!” Beția este una dintre formele sub care se manifestă pofta vinovată. Cineva ar putea obiecta că beția nu este vizată de Porunca a zecea. Totuși, dacă privim mai adânc în spiritul poruncii, dincolo de litera ei, vom înțelege că prin această poruncă Dumnezeu ne interzice să trecem anumite limite, indiferent de domeniu. Or beția este o dublă trecere peste limite: calitativ, căci este vorba de băuturi nesănătoase pentru trup (care este „templul Duhului Sfânt” – vezi 1 Corinteni 3,16.17; 6,19.20), dar și cantitativ. Într-un singur sens e bine să „poftim” mult: „Fiți plini de Duh!”.

– Coloseni 3,5: Între sfaturile date de apostolul Pavel credincioșilor din Colose se numără și acela de a „omorî pofta rea și lăcomia”, deoarece acestea reprezintă un fel de închinare la idoli. Este demn de observat că poruncile Decalogului sunt interdependente. Un om lacom, care cultivă „pofta rea”, deci un călcător al Poruncii a zecea, devine vinovat și de păcatul idolatriei, vizat de Porunca a doua din Decalog.

– 2 Timotei 3,4: În tabloul moral al oamenilor care trăiesc în timpul sfârșitului, așa cum este zugrăvit de apostolul Pavel, apar și oamenii „iubitori mai mult de plăceri decât de Dumnezeu.” Este evident că și în acest caz este incriminată pofta cea rea, pofta vinovată, vizată de spiritul Poruncii a zecea.

– Iacov 1,14: Apostolul Iacov descrie mecanismul prin care se naște păcatul în viața unui om: „Fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuși și momit.” Când pofta interioară vinovată, vizată de spiritul Poruncii a zecea, se unește cu ispita din exterior, cu rol de momeală, se produce „zămislirea” păcatului. „Pofta cea rea” există în fiecare om, dar depinde de el dacă o cultivă sau nu, dacă o învinge sau se lasă învins de ea.

Concluzii

     Am pornit de la întrebarea: Era necesară reconfirmarea Legii morale după apariția Bisericii creștine? Răspunsul este: Nu, nu era nevoie! Și aceasta pentru simplul motiv că o lege dată rămâne în vigoare atâta timp cât ea nu este abrogată. Dacă nu există o abrogare explicită, acea lege continuă să producă efecte.

În scrierile Noului Testament nu întâlnim niciun indiciu că Legea morală ar fi fost abrogată de Dătătorul ei, Dumnezeu. Dimpotrivă, încă de la începutul lucrării Sale publice, Mântuitorul a ținut să precizeze: „Să nu credeți că am venit să stric Legea (în sensul sau larg, cuprinzând Tora, învățăturile Vechiului Testament, incluzând și Decalogul n.n.) și Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (Matei 5,17).

Noul Testament este o continuare firească Vechiului Testament, între cele două neexistând o ruptura teologică. De aceea, multe dintre rânduielile Legii „vechi” nu sunt repetate de apostoli, fără ca prin aceasta ele să devină mai puțin importante. Dar tocmai faptul că unele legi și prevederi nu au fost aduse în discuție, arată spre valabilitatea lor și în Biserica creștină.

Să observăm ce discuții aprinse au existat în sânul Bisericii primare în legătură cu valabilitatea circumciziei pentru creștinii dintre neamuri. Problemele au fost rezolvate în cadrul discuțiilor purtate în cadrul Conciliului de la Ierusalim, iar apostolul Pavel a dedicat două epistole scrise special pentru a clarifica această problemă (Romani și Galateni).

Cum ar fi fost posibil ca creștinii să renunțe la unele prevederi ale Legii morale fără ca acest lucru să nu dea naștere la opoziție și discuții în cadrul Bisericii? Cum ar fi fost posibil ca creștinii să renunțe la vreuna dintre poruncile Decalogului (mai ales la porunca Sabatului), fără ca creștinii convertiți dintre evrei să nu reacționeze și să se opună cu vehemență? Totuși, istoria sacră nu consemnează asemenea tensiuni și controverse legate de desființarea vreuneia dintre poruncile Decalogului, fie că e vorba de Porunca a patra, fie de Porunca a doua.

Este adevărat că în Iisus Christos unele dintre legile lui Moise și-au găsit împlinirea, ele nemaifiind valabile pentru Biserică. Dr. Orest Trangul scrie despre acest aspect în „Morala creștină ortodoxă” (Vatra Dornei, Ed. Tipografiei Școala Română, 1925, p. 8.9):

     „Legislația mozaică are un întreit scop și cuprins, conform căruia distingem legi morale, ceremoniale și civile. Dar numai legile morale au o destinație și obligație veșnică, pe când cele ceremoniale și civile și-au pierdut puterea obligatorie prin Evanghelia Domnului.”

În „Învățătura de credința ortodoxă” (Craiova, Ed. Centrului mitropolitan al Olteniei, 1952), la pagina 354 găsim următoarele:

„Decalogul este cea dintâi lege scrisă a Vechiului Testament, și totodată cea mai înaltă Lege morală dată până la Domnul Christos. Ea rămâne în putere pentru toate timpurile, fiindcă Cele Zece Porunci sunt poruncile legii firești, pe care Dumnezeu le aduce la cunoștința credincioșilor într-un chip mai limpede și mai hotărât. De aceea, creștinul trebuie să le cunoască și să păzească Cele zece Porunci.”

Iar profesorul Ioan Zăgrean afirmă în „Morala creștină”, un manual pentru seminarele teologice (București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, 1985, p. 34):

„Decalogul rămâne până astăzi cea mai desăvârșită legislație morală a Antichității, deoarece cuprinde principiile generale ale moralității, prezentate într-o formulare de ordine sistematică, ceea ce dovedește originea ei divină.”

Însă toate aceste afirmații ale teologilor nu ar avea nicio greutate dacă ele nu ar fi susținute de însuși Cuvântul lui Dumnezeu, care spune: „Temelia Cuvântului Tău este adevărul, și toate legile Tale cele drepte sunt veșnice.” (Psalmul 119,160). Iar „legile drepte și veșnice” ale lui Dumnezeu nu au nevoie de reconfirmări. Pur și simplu ele „sunt”, asemenea Dătătorului lor, care Se recomandă: „Eu sunt Cel ce sunt” (Exodul 3,14).

Lori Balogh