Despre experiențele noastre cu Dumnezeu

Despre experiențele noastre cu Dumnezeu         

„De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său.”

Romani 8,28

De obicei, atunci când suntem întrebați dacă am avut recent o experiență cu Dumnezeu, ezităm să răspundem, mai ales dacă este vorba de o mărturie dată în public. Oare de ce ezitam să împărtășim și altora experiențele noastre cu Dumnezeu, când cunoaștem îndemnul apostolului Pavel din Epistola către efeseni: „Vorbiți între voi cu psalmi, cu cântări de laudă și cântări duhovnicești, și cântați și aduceți din toată inima laudă Domnului” (Efeseni 5,19)?

Unii vor spune că timiditatea și emotivitatea sunt cauzele care îi împiedică pe cei mai mulți credincioși să-și relateze experiențele personale cu Dumnezeu. Într-adevăr, trebuie să recunoaștem că acestea sunt cauze obiective ale reținerii noastre, ținând de structura noastră lăuntrică.

Dar nu toți suntem timizi și emotivi ! De ce, totuși, și cei care nu au complexe de inferioritate și sunt foarte sociabili în relațiile interumane au rețineri atunci când sunt solicitați să relateze în public experiențele lor cu Dumnezeu?

Vă propun să identificăm câteva cauze ale atitudinii rezervate cu privire la acest subiect, iar apoi să vedem ce putem face ca să devenim mai deschiși și comunicativi.

1) O primă cauză a reținerii noastre de a relata experiențele noastre cu Dumnezeu se află într-o prejudecată: avem falsa impresie ca o experiență cu Dumnezeu trebuie să fie ceva spectaculos, ceva ieșit din comun, și care se întâmplă doar în viața anumitor oameni.

Am ascultat cu plăcere relatarea experienței unui pastor evanghelic, o experiență cu adevărat uimitoare și spectaculoasă. Pastorul se afla pe continentul american cu o anumită misiune, și după încheierea acesteia s-a îndreptat spre aeroport pentru a se îmbarca în avionul spre Europa.

Ajuns la aeroport, a constatat că avionul avea o întârziere de zece ore. Ce să facă în acest timp? A căutat un loc retras și liniștit și a început să citească. Însă orele treceau greu și foamea și-a arătat colții. Pentru a o potoli, pastorul s-a îndreptat spre un magazin din incinta aeroportului, unde a comandat ceva de mâncare. Dar când să scoată portmoneul din buzunar, constată că acesta nu mai era la locul lui.

Într-o astfel de situație, unii albesc, alții îngălbenesc, alții roșesc sau se înnegresc la față, în funcție de structura biologică a fiecăruia. Nu știm în care dintre aceste situații s-a aflat pastorul atunci când a constatat că este singur, fără niciun ban, fără pașaport și fără niciun alt act, într-un aeroport străin, în care se aflau sute sau mii de călători, și la mii de kilometri distanță de țară.

Situația era fără ieșire și cu adevărat disperată, căci fără pașaport nu se putea îmbarca nici în avion, nici nu putea părăsi aeroportul. Se afla izolat pe un teritoriu al nimănui, fără posibilitatea de a ieși din el.

Prima lui reacție a fost să se caute în toate buzunarele și în toate bagajele. Portmoneul era însă de negăsit. A doua reacție a fost să caute portmoneul pe sub scaune, la toaletă și prin toate locurile din aeroport pe unde trecuse mai devreme. Spre disperarea lui, nici de data aceasta nu l-a găsit.

Următoarea reacție a fost aceea de a se adresa biroului de informații al aeroportului, rugând-o pe funcționară să anunțe prin stație pierderea portmoneului, împreună cu rugămintea ca eventualul lui găsitor să-l predea la ghișeu. Însă minutele treceau greu și niciunul dintre sutele de călători nu s-a prezentat la biroul de informații cu vestea cea bună atât de mult așteptată.

Copleșit de situație, pastorul s-a așezat pe scaun, a închis ochii și a rostit o rugăciune scurtă: „Doamne, Tu știi în ce situație disperată mă găsesc. Tu știi unde se află portmoneul meu cu toate actele și banii. Când voi deschide ochii, Te rog, îndreaptă-mi privirea spre acea persoană care mă poate ajuta să-l găsesc.”

Și pastorul a deschis ochii… Dintre sutele de oameni care așteptau în aeroport, privirea i s-a oprit din prima clipă asupra unui asiatic care asculta muzică în căști. S-a îndreptat spre el și l-a abordat politicos în limba engleză: „Domnule, nu cumva ați găsit un portmoneu cu actele mele?”

Asiaticul l-a privit uimit: „Extraordinar ! Da, domnule, am găsit un portmoneu. Dar să vedem dacă este al dv.” Apoi a scos pașaportul din portmoneu, a confruntat poza cu chipul pastorului, și după ce s-a convins că pașaportul îi aparținea celui din fața sa, i l-a înmânat. De ce nu reacționase asiaticul la anunțurile din stație? Pentru simplul motiv că asculta muzică la căști…

Ați dori să aveți astfel de experiențe cu Dumnezeu? Dar înainte să răspundeți, vă rog să vă gândiți bine. Ați dori să vă aflați la mii de kilometri distanță de țară, într-un aeroport cu sute de călători străini, și să vă treziți singur, fără niciun ban și fără niciun act asupra dumneavoastră? Cred că nimeni nu și-ar dori să repete experiența păstorului, chiar dacă ea a avut un happy-end.

Îmi amintesc că în copilărie, împreună cu alți copii de vârsta mea, m-am suit într-un pom să culeg niște mere. Însă, tot întinzându-mă după ele, nu am observat că creanga pe care stăteam era uscată. La un moment dat această a cedat, iar eu am căzut de la o înălțime de circa trei metri direct pe spate. Copiii s-au speriat și au fugit, iar eu, timp de aproape un minut, nu am putut respira.

Cu toate acestea, nu mi s-a întâmplat nimic rău. Aș fi putut să-mi fracturez coloana vertebrală, și astăzi să umblu într-un cărucior, paralizat de la gât în jos. Și totuși, Dumnezeu nu a îngăduit să-mi rup nici măcar un singur deget în acea căzătură. Pentru mine este o experiență spectaculoasă, însă nu aș vrea să mai trec prin așa ceva.

Într-o altă ocazie, tot copil fiind, întorcându-ne dintr-o excursie la munte cu mama, două mătuși și verișoara mea, am hotărât să luăm o mașină de ocazie. Ne-am bucurat când a oprit un IMS, căci avea loc suficient pentru toți. Însă curând ne-am dat seama de gravitatea situației: șoferul era beat și conducea cu viteza excesivă.

Nici acum nu mi s-a șters din memorie imaginea mașinii noastre ajunsă pe două roți pe banda opusă, într-o curbă la dreapta și fără vizibilitate. Când în fața noastră a apărut un autobuz care circula regulamentar, am închis ochii și am țipat cu toții cât am putut de tare, crezând că ne-a venit sfârșitul. Nici acum nu-mi pot explica cum am fost salvați de îngerii lui Dumnezeu dintr-un accident iminent.

Pentru mine, și aceasta este o experiență ieșită din comun, însă nu aș vrea să mai trec prin așa ceva. Da, experiențele spectaculoase presupun situații limită de viață, crize majore și un stres inimaginabil. Și nimeni nu-și dorește asemenea lucruri.

2) O altă cauză care ne determină să fim reținuți în a povesti experiențele noastre cu Dumnezeu este teama de a nu deveni vulnerabili.

Suntem înconjurați nu doar de prieteni și persoane care ne simpatizează, ci și de neprieteni (ca să nu spun dușmani!). Aceștia din urmă s-ar putea folosi de informațiile pe care le oferim în relatarea experiențelor noastre pentru a râde de noi pe la spate, pentru a ne critica sau ne judeca greșit. Își dorește cineva așa ceva? Desigur că nu! Și atunci, mai bine tăcem, ținând doar pentru noi experiențele noastre Dumnezeu.

În cele ce voi relata în continuare, sunt conștient că pot deveni vulnerabil, determinându-i pe unii cititori să judece greșit situațiile descrise, sau chiar să le trezească zâmbete malițioase. Însă tocmai dorința de a învinge această piedică în calea comunicării și a comuniunii dintre credincioși – teamă de a nu deveni vulnerabili – mă motivează să relatez modul în care Dumnezeu a condus lucrurile astfel ca eu și soția mea să ne cunoaștem și să ne apropiem sufletește unul de altul, înainte de face pasul căsătoriei.

Avusesem niște dezamăgiri pe linie sentimentală, fapt ce m-a determinat să-I spun Domnului: „Doamne, până acum am ales eu și am dat greș. Alege-o Tu pe cea care știi că îmi va fi cel mai potrivit tovarăș de viață.”

Nu știu cât timp a trecut de când I-am încredințat Domnului această problemă, dar știu când a venit răspunsul. Participam la masa de nuntă a unui prieten, iar la masă la care mă aflam erau încă doi băieți și o fată. Discuția noastră se învârtea în jurul unui subiect foarte presant pentru noi: plănuirea unei excursii de mai multe zile în Masivul Piatra Craiului și M-ții Iezer-Păpușa.

Toate bune și frumoase, dar rămânea o necunoscută: ce să facem cu o fată singură între trei băieți? Ne-am gândit că nu se va simți bine singură și am hotărât să mai chemăm cel puțin o fată în acea excursie, care să-i fie tovarășă. Dar pe cine să chemi? Era duminică seara, iar a doua zi trebuia deja să plecăm în excursia mult visată.

În clipa în care nu știam cum să rezolvăm această problemă, de la o altă masă și din mijlocul unui alt grup de tineri, a venit la masa noastră viitoarea mea soție. Ne cunoșteam din vedere de la biserică, dar între noi nu se înfiripase până atunci niciun sentiment. Cea care urma să-mi devină soție s-a integrat repede în grupul nostru, i-am povestit despre planurile noastre și, în final, i-am adresat întrebarea: „Vrei să vii cu noi în excursie?”

„Da, aș vrea mult, dar nu știu dacă mă lasă mama.” Apoi am făcut ultimele planuri și ne-am retras mai devreme de la masa de nuntă, pentru a avea timp să ne pregătim bagajele. A doua zi urma să ne întâlnim cu toții în gară dis-de-dimineață.

Lucru care s-a și întâmplat. Era o zi frumoasă de vară, foarte promițătoare pentru o asemenea excursie. Iar noi, cei trei băieți și o fată, pregătiți pentru o întreagă săptămână petrecută pe munte, o așteptam pe cea de-a două fată. Într-un târziu, fără niciun bagaj de excursie, viitoarea mea soție și-a făcut apariția, spunându-ne cu tristețe că mama ei nu o lăsa în acea excursie.

Ce să facem? Ne-am mobilizat pe loc, am luat o bucată de hârtie și i-am scris mamei sale un bilet în care o rugam fierbinte să o lase pe fată cu noi, asigurând-o că nu se va întâmpla nimic rău, că suntem băieți serioși și avem teamă de Dumnezeu. Am trimis mesajul, iar noi am hotărât să amânăm plecarea până vom afla răspunsul final.

După câteva ore, cine credeți că venea încărcată cu bagajele de excursie și cu fața radiind de bucurie? Viitoarea mea soție. Ne-am urcat în tren și astfel a început o excursie de vis, în care timp de șapte zile am avut parte nu doar de peisaje impresionante și de trăiri deosebite, dar și de o experiență a cunoașterii reciproce. În acele zile, ceva s-a întâmplat în inimile noastre, a mea și a viitoarei mele soții, astfel încât la sfârșitul excursiei am îndrăznit să-i cer prietenia. A urmat un an de prietenie, apoi unul în calitate de logodiți, după care ne-am unit destinele în fața altarului.

Oare ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat acea nuntă? Sau dacă nu am fi fost invitați și noi? Sau dacă nu am fi plănuit excursia? Ce s-ar fi întâmplat dacă am fi hotărât să mergem în excursie doar băieți? Sau dacă mama soției nu ar fi lăsat-o nici în urma rugăminții noastre? Nu știu cum s-ar fi desfășurat viața noastră într-un asemenea scenariu, însă acum pot spune cu certitudine că Dumnezeu a așezat toate piesele puzzle-ului astfel încât să fim aduși aproape unul de altul, pentru a ne cunoaște și a se trezi în inimile noastre acea dragoste care urma să stea la temelia unei căsnicii de o viață.

De ce am devenit vulnerabil relatând această experiență cu Dumnezeu? Pentru ca eventualii neprieteni ar putea să râdă malițios de noi, insinuând: „Trei băieți și două fete singuri pe munte… Atâtea zile… Sigur acolo s-a întâmplat ceva…”

Și totuși, în acele zile nu s-a întâmplat nimic rău, nimic pentru care să ne mustre conștiința și să ne fie rușine mai târziu. Dumnezeu este martor în această privință.

3) O altă cauză a reținerii noastre de a povesti experiențele noastre cu Dumnezeu este teama ca cei care ne ascultă să nu considere aceste experiențe simple întâmplări.

Pe când fiul nostru era mic, a trebuit să mergem cu el într-un centru universitar pentru a-i face niște analize. După ce am făcut analizele, soția a rămas în localitate pentru a lua rezultatele, în timp eu și cu fiul nostru ne-am urcat în mașină, pornind spre casă.

Era o zi ploioasă și șoseaua era umedă. La un moment dat, ne-am trezit în spatele unui camion care mergea destul de încet și, ca să nu ne mai stropească, am decis să-l depășesc. După asigurările de rigoare, am făcut manevra de depășire și ne-am continuat drumul. Nu au trecut decât câteva secunde, și din sens opus, un BMW venind în mare viteză, a trecut de noi și a derapat, intrând frontal în camionul pe care tocmai îl depășisem.

Când am realizat gravitatea accidentului, în urma căruia camionul s-a izbit într-o casă de pe marginea drumului, iar BMW-ul s-a dezmembrat în zeci de bucăți împrăștiate pe o rază de circa o sută de metri, am știut pe loc că Satana pregătise acel accident pentru noi. Dacă Dumnezeu nu m-ar fi inspirat să fac acea depășire la timp, în locul camionului am fi fost loviți noi, iar astăzi acest articol nu ar mai fi avut cine să-l scrie.

„Întâmplare, hazard, noroc”, ar spune unii. Și o astfel de concluzie ar putea ușor să ne descurajeze să împărtășim și altora astfel de experiențe. Pentru mine însă a fost evidentă intervenția Providenței divine. Mă întreb: Cum se face ca unele lucruri se întâmpla doar atunci când te rogi și ai o relație bună cu Dumnezeu, iar atunci când nu te rogi, astfel de lucruri nu se mai întâmplă?

4) Unele experiențe cu Dumnezeu le considerăm prea intime pentru a fi împărtășite și altora. Iată o altă cauză a reținerii noastre de a împărtăși altora experiențele noastre cu Dumnezeu.

Este adevărat că unele lucruri nu trebuie spuse în public. Unele lucruri țin de intimitatea relației noastre cu Dumnezeu și nu trebuie cunoscute nici măcar de membrii familiei. Însă la fel de adevărat este că sunt lucruri și experiențe pe care, dacă nu le împărtășim altora, nu avem cum să-i ajutăm să treacă cu bine de crizele existențiale cu care noi înșine am fost confruntați.

Ce s-ar fi întâmplat dacă apostolul Pavel nu ar fi scris despre luptele sale sufletești din Romani capitolul 7? Am fi rămas cu falsa impresie că el a fost un creștin desăvârșit, fără lupte și tendințe spre rău, în timp ce noi, văzând câte lupte avem de dus în viață, ne-am fi descurajat. Dar tocmai faptul că el (ca de altfel toți scriitorii Bibliei) „era supus acelorași slăbiciuni ca și noi” (vezi Iacov 5,17), dar a biruit aceste slăbiciuni prin puterea harului lui Dumnezeu (vezi Romani 8,1), ne încurajează să nu capitulăm în luptă, ci să nădăjduim în biruința deplină.

Ce s-ar fi întâmplat dacă David nu ar fi scris psalmii de pocăință 32 și 51, în care vorbește cu durere despre păcatul său și despre pocăința sa? Câte mii de oameni au fost încurajate să urmeze exemplul pocăinței lui David tocmai pentru că marele împărat al lui Israel s-a făcut vulnerabil, scriind pentru toate generațiile viitoare despre experiența sa dureroasă !

De aceea, să cerem de la Dumnezeu înțelepciune pentru a ști ce anume poate fi spus în public despre experiențele noastre cu Dumnezeu și ce poate fi de folos spre zidirea altora. Iar acele lucruri și detalii care nu-i vor zidi sufletește pe semenii noștri, să le ținem doar pentru noi.

5) În calea împărtășirii altora a propriilor noastre experiențe cu Dumnezeu se afla și o altă prejudecată: considerăm că experiențele noastre trebuie să conțină ceva rău ce ni s-ar fi putut întâmpla, dar de care ne-a ferit Dumnezeu.

Dar atunci când ni se întâmpla doar lucruri bune, acestea nu sunt experiențe cu Dumnezeu la fel de evidente? Dacă avem picioare sănătoase și putem să ne deplasăm unde dorim, acest lucru nu este o experiență cu Dumnezeu? Trebuie oare să ajungem pe masa de operație și să ajungem să umblăm din nou pentru a considera că am avut o astfel de experiență?

Dacă avem un loc de muncă și cămară plină, pentru că ne-a binecuvântat Dumnezeu, aceasta nu este o experiență cu El? Trebuie oare să fim șomeri și să ajungem să nu știm ce să punem pe masa copiilor pentru ca să recunoaștem în asta intervenția lui Dumnezeu?

Vă invit să facem împreună un exercițiu de imaginație, legat de căderea manei în pustie. În prima zi în care a căzut mana, evreii, uluiți de minunea evidentă din fața lor, au exclamat: „Man hu?” („Ce este aceasta?” – vezi Exodul 16,15). De la această expresie de uimire derivă însuși cuvântul „mană”.

Apoi minunea s-a repetat a doua zi, a treia zi și așa mai departe… În Ziua Pregătirii (vinerea), au adunat o cantitate dublă de mană, pentru a avea hrană și pentru ziua de Sabat care urma. O altă minune care o amplifică pe cea a căderii manei într-un pustiu arid, hrănind câteva milioane de oameni, era aceea că, spre deosebire de celelalte zile ale săptămânii, în Sabat mana adunată cu o zi înainte nu se strica.

Însă, repetându-se zi după zi, lună după lună și an după an, timp de 38 de ani, minunea căderii manei și-a pierdut din spectaculozitate, devenind pentru israeliți ceva natural și obișnuit, la fel ca un răsărit de soare sau căderea picăturilor de rouă.

Oare lucrul acesta nu ni se întâmplă și nouă, obișnuindu-ne cu binecuvântările lui Dumnezeu și considerându-le ca aparținând cotidianului normal al vieții?

În viața unui copil al lui Dumnezeu, nu doar atunci când se întâmplă lucruri rele acestea dau naștere la experiențe cu Dumnezeu, ci tot ce se întâmplă în viața sa este o permanentă experiență cu El. Căci este scris: „De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său” (Romani 8,28).

Să observăm superlativul: „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”! Viața unui copil al lui Dumnezeu este asemenea mecanismului unui ceas de pe vremea bunicilor: în timp ce unele rotițe se învârt într-un sens, altele se învârt în sens opus.

Așa este și în viață: unele lucruri ne merg bine, în timp ce altele ne merg rău. Însă, dacă suntem credincioși lui Dumnezeu, El va avea grijă ca, în final, suma să fie un real câștig pentru noi. Un câștig veșnic.

Permiteți-mi să vă dau câteva îndemnuri (de altfel, mi le adresez în primul rând mie). Țineți cu scumpătate la experiențele dvs. cu Dumnezeu! Nu le ignorați și, dacă este posibil, scrieți-le într-un jurnal intim! Acele experiențe cu Dumnezeu despre care credeți că le vor fi de folos și altora, povestiți-le fără rețineri, fără tema a de a deveni vulnerabili. În fond, nu părerea oamenilor despre noi contează cel mai mult, ci părerea lui Dumnezeu despre noi este ceea ce contează cu adevărat.

Nu țineți aceste experiențe doar pentru dvs., așa cum a făcut robul necredincios cu talantul stăpânului său, îngropându-l. Priviți aceste experiențe ca pe un „ulei de rezervă” (vezi Pilda celor zece fecioare, Matei 25,1‑13), care vă va lumina calea în timpurile de strâmtorare care vor veni, fie în viața personală, fie în viața Bisericii sau a lumii întregi.

Aceste experiențe cu Dumnezeu sunt unice. Nimeni nu le mai are în afară de noi. Însă ele vor constitui bagajul pe care-l vom lua cu noi dincolo de această viață, în viața viitoare, pregătită de Dumnezeu tuturor copiilor Săi credincioși.

Ce credeți: avea dreptate Iov când spunea, la sfârșitul acelei zile nefaste în care și-a pierdut întreaga avere și toți cei zece copii: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele, și gol mă voi întoarce în sânul pământului…” (Iov 1,21)?

Dacă din punct de vedere material, el avea perfectă dreptate, căci venim în această lume fără nimic, și o părăsim fără să luăm cu noi nimic din cele materiale, din punct de vedere spiritual, Iov greșea. Când părăsim această lume, lăsăm în urmă o influență (se spune că, în cursul vieții, un om influențează circa 10 000 de oameni), dar la fel de adevărat este că vom lua cu noi ceva deosebit de valoros: un caracter cu care ne vom înfățișa înaintea scaunului de judecată al cerului, și experiențele noastre cu Dumnezeu, care vor constitui „materialul didactic” pentru lucrarea misionară viitoare.

Se îndoiește cineva de faptul că, în cer, cei mântuiți vor continua să facă lucrare misionară, chiar dacă este vorba de un alt înțeles al ei? Atunci să recitească Pilda polilor din Luca 19,11‑27, și să mediteze la răsplata dată robilor credincioși. Cât de mult adevăr se afla în versurile unei cântări creștine:

„Îngerii pot să mărească prin cântări pe Dumnezeu,

Dar ca despre har să cânte, ei nu pot, ci numai eu.”

De aceea, vă doresc să aveți cât mai multe experiențe cu Dumnezeu, să le adunați în visteria inimii că pe un „ulei de rezervă” pentru timpuri de strâmtorare, dar să le și împărtășiți celor din jur, spre zidirea lor sufletească.

Lori Balogh