Psalmul 139 – Un Dumnezeu atotștiutor și omniprezent

Psalmul 139 – Un Dumnezeu atotștiutor și omniprezent

Către mai-marele cântăreților. Un psalm al lui David

1. „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști,
2. știi când stau jos și când mă scol și de departe îmi pătrunzi gândul.
3. Știi când umblu și când mă culc și cunoști toate căile mele.
4. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, și Tu, Doamne, îl și cunoști în totul.
5. Tu mă înconjuri pe dinapoi și pe dinainte și-Ți pui mâna peste mine.
6. O știință atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă, ca s-o pot prinde.
7. Unde mă voi duce departe de Duhul Tău și unde voi fugi departe de Fața Ta?
8. Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo; dacă mă voi culca în Locuința morților, iată-Te și acolo.
9. Dacă voi lua aripile zorilor și mă voi duce să locuiesc la marginea mării,
10. și acolo mâna Ta mă va călăuzi și dreapta Ta mă va apuca.
11. Dacă voi zice: „Cel puțin întunericul mă va acoperi, și se va face noapte lumina dimprejurul meu!”
12. iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine, ci noaptea strălucește ca ziua și întunericul, ca lumina.
13. Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai țesut în pântecele mamei mele:
14. Te laud că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, și ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!
15. Trupul meu nu era ascuns de Tine când am fost făcut într-un loc tainic, țesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului.
16. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau și în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.
17. Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule, și cât de mare este numărul lor!
18. Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip. Când mă trezesc, sunt tot cu Tine.
19. O, Dumnezeule, de ai ucide pe cel rău! Depărtați-vă de la mine, oameni setoși de sânge!
20. Ei vorbesc despre Tine în chip nelegiuit, Îți iau Numele ca să mintă, ei, vrăjmașii Tăi!
21. Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc și să nu-mi fie scârbă de cei ce se ridică împotriva Ta?
22. Da, îi urăsc cu o ură desăvârșită; îi privesc ca pe vrăjmași ai mei.
23. Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile!
24. Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei!”

Un psalm unic

     Pe bună dreptate, Ibn Esdra, un comentator evreu din secolul al XII-lea, considera Psalmul 139 ca fiind unic prin măreția sentimentelor exprimate, prin finețea stilului său, prin varietatea imaginilor artistice și prin profunzimea adevărurilor prezentate.

Niciun alt psalm nu este atât de contemplativ și meditativ cu privire la Persoana lui Dumnezeu, și niciun alt psalm nu trezește în interiorul ființei noastre o admirație mai profundă cu privire la măreția Sa ca acest imn de o sensibilitate aparte.

Prezentând pe larg trei dintre atributele divine: atotștiința, omniprezența și atotputernicia, Psalmul 139 este, în esență, o impresionantă și atrăgătoare mărturisire de credință a autorului său, mărturisire care a inspirat și a încurajat mii de credincioși de-a lungul veacurilor.

Frumusețea acestei cântări din „Cartea de Laude” a poporului Israel rezidă nu doar în imaginile artistice cu totul deosebite sau în temele abordate de psalmist. Ceea ce face ca acest psalm să fie cu totul deosebit este modul în care autorul reușește să ne vorbească despre cele trei atribute divine. El nu le prezintă cititorului nici în termeni filosofici greu de înțeles, nici în termeni teologici elevați, ci într-un limbaj simplu, plin de sensibilitate artistică, bazat pe propria sa relație cu Dumnezeu.

Din punct de vedere structural, Psalmul 139 este construit din patru strofe, fiecare dintre ele fiind alcătuită din câte șase versete. Partea întâi ( vers. 1‑6 ) vorbește despre atotștiința lui Dumnezeu. Partea a doua ( vers. 7‑12 ) aduce în lumină un alt atribut divin: omniprezența. Partea a treia ( vers. 13‑18 ) este dedicată atotputerniciei lui Dumnezeu.

Iar în ultima partea a psalmului ( vers. 19‑24 ), tema se schimbă radical. Întorcându-și privirea de la măreția lui Dumnezeu, așa cum este oglindită în cele trei atribute amintite, psalmistul își arată profunda neplăcere față de oamenii nelegiuiți, pe care-i consideră proprii săi vrăjmași. În ce privește finalul psalmului, acesta este o rugăciune fierbinte către Dumnezeu, în care autorul Îi cere Acestuia să-i dea o inimă curată și să-l călăuzească pe calea veșniciei.

Privit în ansamblu, Psalmul 139 este un act de adorare a Ființei divine, o reflecție în rugăciune în care autorul ne oferă un model de viziune și înțelegere a naturii lui Dumnezeu. Citind acest psalm în liniște și meditând la temele pe care le propune, nu se poate ca ființa noastră să nu fie copleșită de măreția, înțelepciunea și slava Creatorului tuturor lucrurilor, aducându-I închinarea care I se cuvine. Doar în acest mod ne putem așeza în raport cu El într-o relație corectă, realistă și aducătoare de multe binecuvântări pentru ființa umană.

Atotștiința lui Dumnezeu

     Pe cărările vieții, fiind confruntați cu tot felul de probleme și situații imprevizibile, în mintea noastră se pot naște unele întrebări tulburătoare: Nu cumva lui Dumnezeu I-a scăpat din vedere ceva privitor la viața mea? Și nu cumva, profitând de această „scăpare”, Satana ar avea ocazia să mă lovească și să-mi facă rău? Dumnezeu chiar știe totul, ținând sub controlul Său tot ce există în Univers? Este El suveran peste Creația Sa, de la ultimul atom până la cea mai îndepărtată galaxie? Îmi cunoaște El chiar și cele mai tainice gânduri, intenții și aspirații? Este El la curent cu durerile mele sufletești, cu frustrările, bucuriile și speranțele mele?

Psalmul 139 vine să ne liniștească aceste temeri, asigurându-ne că Dumnezeul nostru nu poate fi niciodată surprins de evenimente neprevăzute. Într-un dialog interior cu Persoana divină, psalmistul face o mărturisire de credință cum rar putem întâlni pe paginile Scripturii:

     „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști, știi când stau jos și când mă scol, și de departe îmi pătrunzi gândul. Știi când umblu și când mă culc, și cunoști toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, și Tu, Doamne, îl și cunoști în totul. Tu mă înconjuri pe dinapoi și pe dinainte, și-Ți pui mâna peste mine. O știință atât de minunată este mai presus de puterile mele; este prea înaltă că s-o pot prinde” ( vers. 1‑6 ).

Ideea pe care ne-o transmite autorul este aceea de transparență totală înaintea lui Dumnezeu. Nimic nu-I este ascuns, nici în domeniul faptelor noastre, nici în cel al gândurilor și tendințelor noastre. „Dar Eu știu când stai jos, când ieși afară, când intri și când ești mânios împotriva Mea” – este o parte din mesajul trimis de Dumnezeu ca răspuns la scrisoarea arogantă a regelui asirian Sancherib ( vezi Isaia 37,28 ).

Faptul că Dumnezeu ne cunoaște întreaga existență, de la momentul trezirii și până la culcare, de la momentele de activitate până la cele de odihnă și relaxare, este de înțeles. Însă cât de confortabil ne simțim când realizăm că știința Lui depășește sfera faptelor vizibile, trecând în cea a gândurilor, aspirațiilor, dorințelor și planurilor noastre?

Într-adevăr, atotștiința divină este o „știință minunată”, care depășește cu mult puterea noastră de înțelegere. Oare cum ar arăta viața mea, a Bisericii și a societății în care trăim, dacă fiecare om ar ajunge la aceste convingeri cu privire la Dumnezeu?

Cu siguranță că am fi mult mai atenți nu doar cu privire la ceea ce facem, ci și cu privire la gândurile pe care le hrănim și la aspirațiile pe care le purtăm în suflet. Ne-am autocenzura propriile dorințe și planuri de viitor, și am trăi mult mai responsabil. Într-un cuvânt: lumea ar fi mai bună. Infinit mai bună!

Omniprezența lui Dumnezeu

     Dacă atotștiința divină este o taină greu de descifrat pentru capacitățile noastre limitate, omniprezența lui Dumnezeu este un atribut cu atât mai greu de înțeles. Departe de psalmist încercarea de a-l explica! Ceea ce face David în acest psalm este doar să constate existența lui.

Cele două întrebări retorice: „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, și unde voi fugi departe de Fața Ta?” ( vers. 7 ) nu ne dau de înțeles că David ar fi intenționat să fugă departe de Fața Domnului. Pentru un om ca David, care-L iubea pe Dumnezeu cu tot sufletul său și cu toată puterea sa, un astfel de scenariu este nerealist. Ceea ce vrea să ne transmită autorul prin cele două întrebări este ideea că în acest vast și minunat Univers nu există niciun loc în care să nu fie simțită prezența lui Dumnezeu.

Iată de ce psalmistul continuă: „Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo; dacă mă voi culca în locuința morților, iată-Te și acolo; dacă voi lua aripile zorilor și mă voi duce să locuiesc la marginea mării, și acolo mâna Ta mă va călăuzi, și dreapta Ta mă va apuca. Dacă voi zice: „Cel puțin întunericul mă va acoperi, și se va face noapte lumina dimprejurul meu!” Iată că nici întunericul nu este întunecos pentru Tine, ci noaptea strălucește ca ziua, și întunericul ca lumina” (vers. 8‑12).

Omniprezența divină nu înseamnă panteism. Dumnezeu este prezent în cer, însă cerul este ceva deosebit de Persoana Sa. El este prezent și în locuința morților ( sheol, ebr. ), dar aceasta este ceva deosebit de Persoana Sa. El este prezent în lumina zorilor, la marginea mării și în întuneric, dar toate aceste elemente sunt distincte de Persoana Sa. Dumnezeu nu este risipit în Creația Sa, ci rămâne o Persoană distinctă de Creație, suverană asupra tuturor lucrurilor pe care le-a adus la existență.

Reluând acest adevăr despre omniprezența lui Dumnezeu, autorul Epistolei către evrei confirmă: „Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol și descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” ( Evrei 4,13 ).

Dacă astfel stau lucrurile cu privire la Persoana lui Dumnezeu ( și cu siguranță că așa stau! ), ce șanse are un om păcătos, care încearcă să-și ascundă, să minimalizeze sau să-și scuze păcatul? Răspunsul este unul singur: Niciuna! Dacă nu ne motivează dragostea de Dumnezeu și neprihănirea Sa să ne depărtăm de păcat, cel puțin teama că El știe totul și este prezent pretutindeni ar trebui să ne schimbe modul de viață.

Atotputernicia lui Dumnezeu

     Numele sub care Dumnezeu a fost cunoscut de patriarhii Vechiului Testament este El-Shaddai ( ebr. ) – Dumnezeul cel Atotputernic. Acest adevăr este confirmat chiar de Dumnezeu în dialogul pe care l-a avut cu Moise înainte de declanșarea marelui Exod al poporului Israel: „Eu M-am arătat lui Avraam, Isaac și Iacov ca Dumnezeul cel Atotputernic” ( Exodul 6,3 ).

Chiar dacă lui Moise, adresându-i-se din mijlocul rugului aprins, i se descoperă sub un Nume nou: Yahweh ( „Eu sunt Cel ce sunt” – Exodul 3, 14 ), Numele „Dumnezeul cel Atotputernic” a rămas la fel de actual. Și aceasta pentru că acest Nume are la bază un atribut divin care are caracter veșnic, după cum veșnică este Însăși Ființă divină.

În Psalmul 139, David vorbește despre acest atribut divin într-un context cu totul special: concepția și apariția ființei umane. Nici de data aceasta psalmistul nu recurge la argumente teologice sau filosofice, în schimb se folosește de un limbaj simplu, plin de imagini artistice de o sensibilitate aparte: „Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai țesut în pântecele mamei mele. Te laud că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, și ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!” ( vers. 13.14 ).

Creatorul este prezentat ca un țesător priceput care „țese” în pântecele mamelor trupurile gingașe ale pruncilor lor nenăscuți. Dacă doar la acest aspect s-ar rezuma mărturia psalmistului, ar fi un argument suficient de convingător împotriva avorturilor. Dacă Creatorul este marele „Țesător” de trupuri umane, dacă El este unicul posesor al „licenței” vieții, cu ce drept își permite omul să strice aceste „țesături”? Oare distrugându-I opera, nu manifestăm dispreț față de Maestru?

Însă psalmistul nu se oprește aici. Continuând să vorbească despre taina concepției și a nașterii unei ființe umane, el adaugă: „Trupul meu nu era ascuns de Tine când am fost țesut într-un loc tainic, țesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau și în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele” ( vers. 15.16 ).

De ce ne „țese” Creatorul trupurile „într-un loc tainic”, nevăzut de nimeni până la naștere? Pentru că El Se comportă ca un artist care lucrează la capodopera sa, dar pe care nu o expune până când aceasta nu este terminată. Dumnezeu nu dă la o parte cortina existenței umane până ce noua viață nu este însoțită de o simetrie perfectă, de o formă desăvârșită.

Faptul că Dumnezeu vede ființele umane înainte ca ele să se nască ( vers. 16 ) ar trebui să dea de gândit tuturor celor care cochetează cu ideea avortului. Iar faptul că în „cartea Sa” sunt scrise toate zilele noastre înainte să ne naștem, nu trebuie să ne conducă la teoria predestinării. După cum orice clădire proiectată are o destinație precisă chiar înainte de începerea lucrărilor de construcție, la fel Creatorul are un plan pentru fiecare ființă umană venită pe lume. Dacă acest plan se va împlini sau nu, aceasta depinde în exclusivitate de alegerea omului, care fie acceptă planul lui Dumnezeu cu el, fie se împotrivește, alegându-și propriul său drum.

Copleșit de atotputernicia lui Dumnezeu, văzută prin prisma concepției și a nașterii, psalmistul nu se poate abține să nu exclame plin de admirație și teamă sfânta: „Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule, și cât de mare este numărul lor! Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip. Când mă trezesc, sunt tot cu Tine” ( vers. 17.18 ).

Schimbare de macaz

     După ce contemplă Ființa divină prin prisma propriei sale experiențe de viață, și fiind copleșit de trei dintre atributele Sale veșnice, psalmistul își îndreaptă privirea spre om. Și ce reușește să vadă el în ființa umană? Răutate, nelegiuire, minciună și sete de sânge.

Cuprins de o indignare profundă, el își pune două întrebări cercetătoare: „Să nu urăsc, Doamne, pe cei ce Te urăsc, și să nu-mi fie scârbă de cei ce se ridică împotriva Ta?” ( vers. 21 ). Apoi, tot el dă și răspunsul la aceste întrebări: „Da, îi urăsc cu o ură desăvârșită; îi privesc ca pe vrăjmași ai mei” ( vers. 22 ).

Se pare însă că răspunsul categoric pe care psalmistul și-l dă sieși nu-i aduce pacea sufletească și confortul spiritual după care tânjește orice om. Este oare bine ceea ce face? Aprobă Dumnezeu atitudinea de a-i urî pe vrăjmașii Săi cu „o ura desăvârșită”?

Și pentru că nu este sigur de curăția sentimentelor sale, psalmistul înalță o rugăciune finală în care își așază inima, cu toate trăirile și sentimentele ascunse în ea, înaintea Dumnezeului său, pentru ca El să o cerceteze și să o îndrepte după voia Lui: „Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, și du-mă pe calea veșniciei!” ( vers. 23.24 ).

Tema pe care o propune David în finalul Psalmului 139 este deosebit de delicată. Este permis unui copil al lui Dumnezeu să urască? Ce atitudine trebuie să aibă el în prezența răului din lume? Despre Fiul lui Dumnezeu, Modelul nostru desăvârșit în privința eticii și moralității, autorul Epistolei către evrei, preluând un pasaj din Psalmul 45 al fiilor lui Core, afirmă: „Tu ai iubit neprihănirea și ai urât nelegiuirea” ( Evrei 1,9; vezi și Psalmul 45,7 ).

Însă una este să urăști păcatul și alta este să-l urăști pe păcătos. Or în finalul Psalmului 139, David își declară ura sa desăvârșită nu față de păcat, ci față de oamenii păcătoși, ceea ce nu este corect. Iată de ce, nesigur pe sentimentele sale, psalmistul apelează la Dumnezeu pentru cercetarea ființei sale interioare și pentru îndreptarea a ceea ce nu este drept.

Iată o lecție de viață de mare valoare! Când nu ești sigur pe curăția gândurilor și sentimentelor tale, căci „inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea” ( Ieremia 17, 9 ), lasă-L pe Creatorul ei să o cerceteze și să o curețe de răul aflat acolo!

Oricum, chiar dacă ai vrea să ascunzi ceva de ochii Celui care știe când stai jos și când te scoli, și care de departe îți pătrunde gândul, eforturile tale ar fi zadarnice. Nu vei găsi în acest Univers niciun loc în care ai putea să te ascunzi de Fața Lui.

De aceea, nu fugi de Dumnezeu! Departe de El nu vei fi decât un laodicean „ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol” ( Apocalipsa 3,17 ), un om nefericit pe pământ și pierdut pentru veșnicie. Aproape de El însă, vei fi fericit. Îți vei regăsi adevărata identitate – aceea de fiu de Dumnezeu, fiu de Împărat și moștenitor al Împărăției Sale veșnice.

Aproape de Dumnezeu sau departe de El? Alegerea ne aparține.

Lori Balogh