Psalmul 140 – O rugăciune de izbăvire
Către mai-marele cântăreților. Un psalm al lui David
- „Scapă-mă, Doamne, de oamenii cei răi! Păzește-mă de oamenii asupritori,
- care cugetă lucruri rele în inima lor și sunt totdeauna gata să ațâțe războiul!
- Ei își ascut limba ca un șarpe, au pe buze o otravă de năpârcă.
- Păzește-mă, Doamne, de mâinile celui rău! Ferește-mă de oamenii asupritori, care se gândesc să mă doboare!
- Niște îngâmfați îmi întind curse și lațuri, pun rețele de-a lungul drumului și îmi întind capcane.
- Eu zic Domnului: „Tu ești Dumnezeul meu! Ia aminte, Doamne, la glasul rugăciunilor mele!
- Doamne, Dumnezeule, tăria mântuirii mele, Tu-mi acoperi capul în ziua luptei.”
- Nu împlini, Doamne, dorințele celui rău, nu lăsa să-i izbutească planurile, ca să nu se fălească!
- Asupra capului celor ce mă înconjoară să cadă nelegiuirea buzelor lor!
- Cărbuni aprinși să cadă peste ei! În foc să fie aruncați în adâncuri, de unde să nu se mai scoale!
- Omul cu limba mincinoasă nu se întărește pe pământ și pe omul asupritor, nenorocirea îl paște și-l duce la pierzanie.
- Știu că Domnul face dreptate celui obijduit, dreptate celor lipsiți.
- Da, cei neprihăniți vor lăuda Numele Tău, oamenii fără prihană vor locui înaintea Ta.”
Un psalm enigmatic
Cercetătorii Bibliei nu au găsit în Psalmul 140 suficiente detalii care să-i ajute la identificarea evenimentelor istorice la care se referă autorul său. De aceea, el rămâne și astăzi o enigmă istorică și literară.
Tonalitatea în care a fost scris acest psalm este aceea a unei rugăciuni de izbăvire din mijlocul unor primejdii de moarte. Tema celui neprihănit persecutat de oamenii răi este și ea prezentă. Însă, deoarece autorul nu speră să găsească dreptate și eliberare printre oameni, el apelează la „curtea supremă de justiție„, venind înaintea tronului lui Dumnezeu cu cererile și plângerile sale.
Nu știm dacă dreptul persecutat este o singură persoană sau autorul psalmului se referă la o prigoana colectivă, în care poporul Israel este văzut asediat de popoarele vecine vrăjmașe. Deși nu este precizat și identificat, adversarul este descris în versurile psalmului ca fiind un calomniator arogant, un provocator de conflicte și un spirit violent, care întinde curse de-a lungul drumului celui neprihănit.
Psalmul poate fi citit cu o atitudine de detașare față de problemele pe care le avea autorul său. Însă dacă împrejurările vieții ne aduc în situații asemănătoare cu cele descrise de psalmist, dacă și noi ne identificăm cu omul prigonit de semenii săi, strigând la Dumnezeu după izbăvire, atunci acest psalm va avea o cu totul altă valoare și semnificație pentru noi.
Și încă ceva: Dacă noi înșine suferim atât de mult și pe nedrept din cauza răutății semenilor noștri, oare cât de mult a trebuit să sufere Fiul lui Dumnezeu, Cel supranumit de Scriptură „Domnul, Neprihănirea noastră” ( Ieremia 23,6 up. )? De aceea, când citim acest psalm ( sau alții asemănători ), să ne reamintim că noi înșine I-am produs suferințe de nedescris Mântuitorului nostru prin gândurile, cuvintele și faptele noastre.
Răutatea cea de toate zilele
Psalmul 140 poate fi privit și din perspectiva unui tablou al răutății umane. Este un tablou zugrăvit în culori întunecate, un tablou sumbru și lipsit de lumină. Și dacă alături de el nu ar fi zugrăvit un alt tablou: cel al dreptății și neprihănirii lui Dumnezeu, care intervine în favoarea celor drepți de pe pământ, totul s-ar cufunda în deznădejde și disperare.
Conștient că singur nu poate scăpa de răutatea oamenilor și, de asemenea conștient, că nu se poate baza pe ajutorul semenilor săi, psalmistul strigă la Dumnezeu, implorând ajutorul Său: „Scapă-mă, Doamne, de oamenii cei răi! Păzește-mă de oamenii asupritori, care cugetă lucruri rele în inima lor și sunt totdeauna gata să ațâțe războiul” ( vers. 1.2 ).
Într-adevăr, cum ai putea să scapi de oamenii asupritori, când ei sunt mai puternici decât tine ( vers. 4 )? Cum ai putea învinge minciuna, când este știut faptul că, în timp ce adevărul își leagă șireturile încălțămintei, minciuna deja dă ocol pământului ( vers. 11 )? Cum poți să prevezi și să te ferești de toate cursele celor răi, când ele sunt ascunse la tot pasul, asemenea unor mine îngropate în pământ și aducătoare de moarte ( vers. 5 )?
În fața atâtor primejdii reale, psalmistul este conștient că nici brațul său, nici inteligența sa, și nici ajutorul semenilor nu îi sunt de folos. Singura lui speranță se află în ajutorul lui Dumnezeu: „Eu zic Domnului: „Tu ești Dumnezeul meu! Ia aminte, Doamne, la glasul rugăciunilor mele! Doamne, Dumnezeule, tăria mântuirii mele, tu-mi acoperi capul în ziua luptei” ( vers. 6.7 ).
Ar putea oare un Dumnezeu al dragostei și al îndurării să rămână indiferent față de o astfel de rugăciune? Ar putea El să nu răspundă unei credințe totale, care se abandonează fără rezerve în mâinile Sale? Nicidecum!
Deși nu știm cum a răspuns Dumnezeu la rugăciunea psalmistului, suntem siguri că El a răspuns la timpul potrivit și în cel mai fericit mod cu putință. Putem și noi confirma acest lucru în viața noastră?
„Soarta de la urmă a celor răi” ( Psalmul 73, 17 )
Priveliștea răutății omenești, cu abisurile ei întunecate, îi produce psalmistului o indignare atât de profundă încât, în a doua parte a psalmului, acesta recurge la imprecație ( blestem ). Însă, dacă citim cu atenție aceste versete, vom observa că el nu aruncă „săgețile” blestemului direct asupra celor care i-au produs atâta suferință, ci Îl roagă pe Dumnezeu să facă dreptate, punând frână răutății lor: „Nu împlini, Doamne, dorințele celui rău, nu lăsa să-i izbutească planurile, ca să nu se fălească!” ( vers. 8 ).
Mai mult decât atât, David Îi cere lui Dumnezeu să lase ca legea universală a cauzei și a efectului să acționeze și în dreptul asupritorilor săi: „Asupra capului celor ce mă înconjoară să cadă nelegiuirea buzelor lor! Cărbuni aprinși să cadă peste ei! În foc să fie aruncați, în adâncuri de unde să nu se mai scoale!” ( vers. 9.10 ).
Prezența blestemului ( imprecației ) în vorbirea unui copil al lui Dumnezeu este inexplicabilă. Cu atât mai mult cu cât acesta se numește David, omul despre care Însuși Dumnezeu a mărturisit că este un „om după inima Mea” ( 1 Samuel 13,14; Fapte 13,22 ).
Însă să nu ne grăbim să-i judecăm pe acești oameni înainte de a le cunoaște motivele care i-au determinat să procedeze în felul acesta. Fără a încerca să scuzăm folosirea blestemului de către un credincios devotat lui Dumnezeu, înainte de a aprecia dacă ceea ce face este bine sau rău, ar trebui să cunoaștem motivele care stau în spatele unui asemenea comportament.
Am avut și noi parte de aceeași răutate din partea semenilor noștri ca psalmistul? Am fost și noi asupriți de oamenii „cu limbă de șarpe”, și care au pe buze „otravă de năpârcă” ( vers.3 )? Viața noastră a fost un permanent slalom printre cursele și capcanele celor răi?
În imensa sa suferință pe care nu și-o putea explica, Iov a rostit unele cuvinte pe care nu le-ar fi spus în zilele sale senine și fericite. Și totuși, Dumnezeu nu l-a acuzat pentru acele afirmații. Dimpotrivă, l-a înțeles și I-a fost alături lui Iov, chiar dacă acesta nu-I percepea prezența. Mai mult decât atât, la sfârșitul experienței sale dureroase, Dumnezeu Se adresează mustrător către prietenii lui Iov: „Mânia Mea S-a aprins împotriva ta ( Elifaz n.n. ) și împotriva celor doi prieteni ai tăi ( Bildad, Tofar n.n. ), pentru că n-ați vorbit așa de drept de Mine cum a vorbit robul Meu Iov” (Iov 42,7).
Ceea ce știe Dumnezeu și nu știm noi în legătură cu o faptă sau o afirmație oarecare, sunt motivele care au stat în spatele acelei fapte sau afirmații. „De aceea, să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, și va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare își va căpăta lauda de la Domnul” ( 1 Corinteni 4,5 ).
Răutatea și neprihănirea din perspectiva viitorului
Una dintre lecțiile de viață pe care le găsim pe paginile Scripturii, în general, și în versurile Psalmilor, în particular, este aceea că păcatul și cei care-l cultivă nu au niciun viitor. Același mare adevăr este prezent și în finalul Psalmului 140: „Omul cu limba mincinoasă nu se întărește pe pământ și pe omul asupritor nenorocirea îl paște și-l duce la pierzare” ( vers. 11 ).
Într-un Univers în care suveran absolut este Dumnezeu, păcatul nu are nicio șansă să supraviețuiască dincolo de limitele pe care El le pune istoriei. Fiind convins de acest adevăr încurajator, autorul încheie psalmul într-o notă luminoasă și optimistă, făcând o adevărată mărturisire de credință: „Știu că Domnul face dreptate celui obijduit, dreptate celor lipsiți. Da, cei neprihăniți vor lăuda Numele Tău, oamenii fără prihană vor locui înaintea Ta” ( vers. 12.13 ).
Așadar, într-o lume condusă de un Dumnezeu al dreptății doar neprihănirea și cei care se îmbracă cu haina ei nepătată vor avea viitor. Un viitor veșnic și fericit. Însuși Dumnezeu ne garantează acest lucru: „Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde” ( Ieremia 29,11 ).
De ce „un viitor și o nădejde”? Pentru că în veșnicia pe care Tatăl ceresc a pregătit-o copiilor Săi credincioși de pe pământ, viitorul va deveni cândva prezent. Și ce va urma după acel prezent? Nădejdea unui alt viitor mai luminos și mai îmbelșugat. Iar când și acesta va deveni prezent, din nou va exista nădejdea unui alt viitor.
Și tot așa, ca într-o uriașă spirală care se deschide spre infinitul timpului, viața celor mântuiți va cunoaște noi culmi încă neatinse, noi descoperiri ale dragostei lui Dumnezeu, noi minuni ale Creației Sale. Însă, pentru a ajunge să trăim acel viitor și acea nădejde, avem încă de trăit și de luptat aici, în acest prezent al vieții pământești, înconjurați de ispite, răutăți și curse la tot pasul. Există posibilitatea biruinței în asemenea condiții?
Făgăduințele Apocalipsei există tocmai pentru că Dumnezeu știe că vor fi biruitori: „Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” ( Apocalipsa 3,21 ).
Biruința asupra răului din această lume este posibilă. Vei fi și tu printre biruitori?
Lori Balogh