Era permis dansul în închinarea credincioșilor din Vechiul Testament?

Era permis dansul în închinarea credincioșilor din Vechiul Testament?

„Lăudați pe Domnul! Cântați Domnului o cântare nouă, cântați laudele Lui în adunarea credincioșilor Lui!

Să se bucure Israel de Cel ce l-a făcut, să se veselească fiii Sionului de Împăratul lor!

Să laude Numele Lui cu jocuri, să-L laude cu toba și cu harpa!

Căci Domnul are plăcere de poporul Său și slăvește pe cei nenorociți mântuindu-i.

Să salte de bucurie credincioșii Lui îmbrăcați în slavă, să scoată strigăte de bucurie în așternutul lor! (Psalmul 149,1‑5).

„Lăudați pe Domnul! Lăudați pe Dumnezeu în Locașul Lui cel Sfânt, lăudați-L în întinderea cerului, unde se arată puterea Lui!

Lăudați-L pentru isprăvile Lui cele mari, lăudați-L după mărimea Lui nemărginită!

Lăudați-L cu sunet de trâmbiță, lăudați-L cu alăuta și harpa!

Lăudați-L cu timpane și cu jocuri, lăudați-L cântând cu instrumente cu coarde și cu cavalul!

Lăudați-L cu chimvale sunătoare, lăudați-L cu chimvale zăngănitoare!

Tot ce are suflare să laude pe Domnul! Lăudați pe Domnul!” (Psalmul 150,1‑6).

Tobe, jocuri și închinare

Ultimii doi psalmi ai Cărții de Laude a poporului Israel dau naștere la o dilemă în legătură cu unele forme de închinare: Este permis dansul în închinare? Au ce căuta în închinarea adevărată unele instrumente muzicale (de ex. tobele)?

Îndemnul psalmistului este fără echivoc în această privință: „Să laude Numele Tău cu jocuri, să-L laude cu toba și harpa! Căci Domnul are plăcere de poporul Său și slăvește pe cei nenorociți, mântuindu-i” (vers.3.4).

Ne place sau nu acest lucru, trebuie să recunoaștem că în poporul Israel, mai ales în perioada de tinerețe a sa, dansul era folosit în închinare ca o exprimare fizică a bucuriei înaintea lui Dumnezeu. De asemenea, alături de dans, în laudele adresate lui Dumnezeu prin cântare erau folosite și unele instrumente muzicale, care astăzi cu greu ar fi acceptate în Biserică: tobele și tamburinele (în traducerea lui D. Cornilescu, în loc de tamburine apar timpanele, deși este o deosebire majoră între timpane și tamburine).

Exemple în acest sens sunt numeroase. Astfel, Laban îi reproșează ginerelui său Iacov că dacă nu ar fi plecat pe ascuns, l-ar fi lăsat să plece în mijlocul cântecelor, în sunet de timpane (tamburine) și alăută (vezi Geneza 31,27). După trecerea Mării Roșii, Maria, sora lui Moise și a lui Aaron, „a luat în mână o timpană (tamburină n.n.), și toate femeile au venit cu timpane (tamburine n.n.), jucând” (Exodul 15,20).

Pentru a celebra biruința militară a lui Iefta, fiica lui „i-a ieșit înainte cu timpane (tamburine n.n.) și jocuri” (vezi Judecători 11,34). De asemenea, la întoarcerea victorioasă a lui David după uciderea lui Goliat, „femeile au ieșit din toate cetățile lui Israel înaintea împăratului Saul, cântând și jucând în sunetul timpanelor (tamburinelor n.n.) și alăutelor, și scoțând strigăte de bucurie” (1 Samuel 18,6). Însuși David este surprins de inspirația biblică dansând „din răsputeri înaintea Domnului” cu ocazia mutării chivotului la Ierusalim (vezi 2 Samuel 6,14).

Așadar, este cert faptul că în tinerețea poporului Israel dânsul ritmat era folosit în închinare ca o manifestare a bucuriei debordante, pricinuite fie de o victorie militară, fie de o altă intervenție a lui Dumnezeu în favoarea poporului Său.

Însă lucrurile nu au rămas mereu așa. Ceva s-a întâmplat încă din timpul domniei lui David în privința închinării, aceasta devenind mai sobră prin eliminarea dansului și a unor instrumente muzicale considerate nepotrivite.

După manifestarea disprețului lui Mical, soția lui David, după ce îl văzuse pe acesta jucând înaintea slujnicelor lui „ca un om de nimic” (vezi 2 Samuel 6,20), David nu a mai fost văzut niciodată dansând în public, nici să autorizeze o asemenea formă de închinare. În secolele care au urmat, închinarea a devenit mai sobră. Tamburinele (timpanele, în traducerea lui D. Cornilescu) au fost eliminate din închinarea publică, locul lor fiind luat de chimvale (talgere de alamă), instrumente mai sobre și mai potrivite pentru închinarea la tabernacol.

În Noul Testament nu se amintește nimic cu privire la o eventuală folosire a dansului în închinarea credincioșilor. Îndemnurile apostolului Pavel adresate Bisericii se referă doar la cântările de laudă, fără să amintească nimic despre dans (vezi Efeseni 5,19). Cu timpul, dansul a dispărut din manifestările cultice, probabil din cauza asocierii lui cu păgânismul și secularismul.

Biblia ne învață că, deși la început dansul era prezent în închinarea poporului Israel, a existat tendința de eliminare a lui din spațiul liturgic și sacru. În Evanghelii, nu găsim nicio interdicție explicită a Mântuitorului cu privire la dans, același lucru putând fi observat și în dreptul apostolilor. În același timp, dansul nici nu este încurajat ca o manifestare necesară într-o spiritualitate autentică. Ca formă de închinare, dansul este irelevant pentru spiritualitatea creștină.

Dacă în vechime prin dansul ritmat erau celebrate victoriile militare ale poporului Israel, astăzi biruințele spirituale ale creștinilor consacrați nu mai au nevoie de o asemenea manifestare. În trecut erau celebrate victoriile fizice, în timp ce astăzi sunt celebrate biruințele spirituale. Or biruințele spirituale trebuie celebrate în duh, nu în trup, iar jubilarea trebuie să fie a duhului, nu a trupului.

Căci, spune Mântuitorul: „Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl. Dumnezeu este Duh, și cine se închină Lui trebuie să se închine în duh și în adevăr” (Ioan 4, 23.24).

Lori Balogh