Psalmul 141 – In lupta cu ispita

Psalmul 141 – In lupta cu ispita

Un psalm al lui David

 

1. „Doamne, eu Te chem; vino degrabă la mine! Ia aminte la glasul meu când Te chem !
2. Ca tămâia să fie rugăciunea mea înaintea Ta şi ca jertfa de seară să fie ridicarea mâinilor mele !
3. Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele şi păzeşte uşa buzelor mele !
4. Nu-mi abate inima la lucruri rele, la fapte vinovate împreună cu oamenii care fac răul, şi să nu mănânc din ospeţele lor !
5. Lovească-mă cel neprihănit, căci lovirea lui îmi este binevenită; pedepsească-mă, căci pedeapsa lui este ca untdelemnul turnat pe capul meu. Să nu-mi întorc capul de la ea: dar rugăciunea mea se va înălţa întruna împotriva răutăţii lor.
6. Când li se vor prăvăli judecătorii de-a lungul stâncilor, atunci vor asculta cuvintele mele şi vor vedea că sunt plăcute.
7. Cum se brăzdează şi se spintecă pământul, aşa ni se risipesc oasele la gura mormântului.
8. De aceea, către Tine, Doamne, Dumnezeule, îmi îndrept ochii, la Tine caut adăpost; nu-mi părăsi sufletul !
9. Păzeşte-mă de cursa pe care mi-o întind ei şi de piedicile celor ce fac răul !
10. Să cadă cei răi în laţurile lor în timp ce eu să scap !”

 

„Si nu ne duce pe noi in ispita !” ( Matei 6,13 )

     Considerat de traditia crestina ca fiind o rugaciune de seara, Psalmul 141 face parte din categoria lamentatiilor personale, in care autorul isi descrie propriul cosmar: acela de a cadea in cursele intinse de vrajmasii sai.

In esenta, psalmul este o rugaciune pentru ocrotire si calauzire, in contextul in care vrajmasii incearca sa-l atraga pe autor in sfera lor de rautate, folosindu-se de armele faradelegii: lingusire, inselaciune si amenintare. Simtindu-se vulnerabil in fatza ispitei, si sesizand pericolul de a ceda in fatza ei, psalmistul se indreapta cu intreaga sa fiinta catre Dumnezeu, singurul care-i poate da puterea de a rezista si a birui.

Psamistul se descrie pe sine ca pe o prada inspaimantata, gata sa fie prinsa in cursa intinsa de cei rai. Insa datorita interventiei lui Dumnezeu, plasa intinsa sufletului sau ii va prinde in final pe cei rai, demonstrand marele adevar ca Dumnezeu ii protejeaza pe copiii Sai care iubesc neprihanirea.

Rugaciunea autorului pentru biruinta asupra ispitelor venite din interiorul inimii sale, dar si asupra curselor intinse de cei rai, este insotita de lauda la adresa lui Dumnezeu. In felul acesta, psalmul se transforma intr-o jertfa asemanatoare jertfei de tamaie din ceremoniile de seara de la sanctuar.

Peste veacuri, Mantuitorul a rezumat mesajul principal al Psalmului 141 intr-o propozitie scurta, dar incarcata se semnificatii, din „rugaciunea domneasca”: „Si nu ne duce pe noi in ispita” ( Matei 6, 13 ). Aceasta este rugaciunea celui care doreste din intreaga sa fiinta biruinta asupra pacatului, a celui care uraste pacatul si iubeste neprihanirea ( vezi Evrei 1,9 si Psalmul 45,7 ), asemenea Mantuitorului sau.

 

„Ca tamaia sa fie rugaciunea mea” ( vers. 2 ).

     Confruntarea cu ispita, sub orice forma s-ar manifesta ea, ii determina pe adevaratii copii ai lui Dumnezeu sa apeleze la ajutorul divin de urgenta. In acest caz, amanarea poate fi fatala. Cand esti confruntat cu ispita, ajutorul care va fi dat peste peste un an, peste o luna, peste cateva zile,  sau chiar peste cateva minute nu va folosi la nimic. In lupta cu ispita, urgentele sunt intotdeauna de gradul „O”.

Iata de ce psalmistul David, parca apeland la numarul de urgenta 112 intergalactic, incepe psalmul cu o rugaciune al carui raspuns nu suporta amanare: „Doamne, eu Te chem: vino degraba la mine ! Ia aminte la glasul meu, cand Te chem !” ( vers. 1 ).

Oare Ii face placere lui Dumnezeu sa fie apelat de urgenta ? Desigur ! Daca cererile staruitoare ale copiilor Sai sunt facute in limitele unei indrazneli sfinte, orice apel de felul acesta va fi bine primit, iar raspunsul nu va intarzia sa apara.

Cand, istoviti de lupta cu valurile infuriate ale marii, ucenicii au strigat disperati dupa ajutor: „Doamne, scapa-ne, ca pierim !” ( Matei 8, 25.26 ), Iisus le-a raspuns instantaneu, certand vanturile si marea agitata. Cand Petru, simtind ca se afunda in apele pe care mersese un timp spre Domnul sau, a strigat: „Doamne, scapa-ma !”, „indata Iisus a intins mana, l-a apucat” si l-a salvat de la o moarte iminenta ( Matei 14, 30.31 ).

David insusi avusese nenumarate experiente cu Dumnezeu in acest sens.  Acestea l-au incurajat  ca, ori de cate ori se simtea in primejdie,  sa apeleze la Dumnezeul sau care nu l-a dezamagit niciodata. Insa, chiar daca se confrunta cu o problema care necesita interventia urgenta a lui Dumnezeu, David nu vrea sa se prezinte inaintea Lui oricum.

El dorea ca rugaciunea lui sa fie asemenea tamaii folosite in slujbele de la sanctuar, al carei parfum era intotdeauna bine primit de Dumnezeu: „Ca tamaia sa fie rugaciunea mea inaintea Ta, si ca jertfa de seara sa fie ridicarea mainilor mele” ( vers. 2 ).

Tamaia folosita in slujbele de la sanctuar era pregatita dupa o reteta speciala, data chiar de Dumnezeu ( vezi Exodul 30, 34-38 ). Aceasta nu era aprinsa cu foc obisnuit, ci doar cu foc sfant, dupa care era infatisata inaintea lui Dumnezeu pe altarul tamaierii dimineata si seara ( vezi Exodul 30, 7.8 ). Aceasta tamaie era un simbol al meritelor lui Christos si al neprihanirii Sale desavarsite, singura care facea ca inchinarea unor fiinte pacatoase ca omul sa fie primita inaintea lui Dumnezeu.

Constient ca prin propriile sale merite nu are nicio sansa sa fie primita rugaciunea sa, prin simbolul tamaii David apeleaza la meritele Celui care peste veacuri Se va intrupa si va purta pacatele intregii omeniri. O astfel de rugaciune, insotita de „parfumul” vietii si al mortii Mantuitorului, nu are cum sa nu fie primita in curtile ceresti. Caci este scris: „Adevarat, adevarat va spun ca orice veti cere de la Tatal in Numele Meu, va va da. Pana acum n-ati cerut nimic in Numele Meu: cereti si veti capata, pentru ca bucuria voastra sa fie deplina” ( Ioan 16, 23.24 ).

 

Santinelele vorbirii

     Cu multe veacuri inainte ca apostolul Iacov sa scrie despre importanta pazirii vorbirii noastre ( vezi Iacov cap. 3 ), psalmistul David era deja constient de acest lucru. Folosindu-se de imaginea santinelelor asezate noaptea la portile cetatilor, el inalta o rugaciune fierbinte catre Dumnezeu, de data aceasta cat se poate de concreta, punctuala: „Pune, Doamne, o straja inaintea gurii mele, si pazeste usa buzelor mele !” ( vers. 3 ).

Din cuvintele rugaciunii sale, intrezarim o ispita puternica ce dadea tarcoale fiintei sale: ispita de a spune ce nu trebuie spus niciodata, de a folosi un ton ce niciodata nu ar trebui sa insoteasca cuvintele unui copil al lui Dumnezeu, de a vorbi cand ar trebui sa taca, si de a tacea atunci cand ar trebui sa vorbeasca.

„Straja” pe care o cere sa fie plasata inaintea gurii nu o intelege ca un paravan exterior, care sa faca neauzite de ceilalti oameni cuvintele deja rostite de el. Expresia „inaintea gurii” nu are semnificatii fizice, ci spirituale. David ii cere lui Dumnezeu ca inainte ca un cuvant nepotrivit sa iasa de pe buzele sale, „straja” asezata de El in mintea si constiinta sa sa opreasca rostirea acelui cuvant.

Este impresionant faptul ca, inainte de rostirea Predicii de pe Munte de catre Fiul lui Dumnezeu, in care pacatul era plasat la nivelul gandurilor si al trairilor interioare ale omului ( vezi Matei cap. 5-7 ), David intelesese deja ca izvorul oricarui rau faptuit se afla in inima omului. Din aceasta intelegere profunda a naturii umane decazute si a naturii pacatului, se naste urmatoarea rugaciune a psalmistului: „Nu-mi abate inima la lucruri rele, la fapte vinovate impreuna cu cei ce fac raul, si sa nu mananc din ospetele lor !” ( vers. 4 ).

Cum poate fi explicata aceasta cerere neobisnuita a psalmistului ? Este Dumnezeu responsabil de directia in care se indreapta inima omului ? De ce Ii cere David lui Dumnezeu sa nu-i abata inima spre rau ?

Acelasi intrebari se pot naste in mod justificat si in dreptul „rugaciunii domnesti”, in care una dintre cereri este: „Si nu ne duce pe noi in ispita” ( Matei 6, 13 ). Este oare Dumnezeu Cel care ne duce in ispita ? Si daca nu este El, „caci Dumnezeu nu poate fi ispitit sa faca rau, si El Insusi nu ispiteste pe nimeni” ( Iacov 1,13 ), atunci de ce avem de-a face cu o astfel de exprimare ?

De fapt, atat psalmistul David, cat si Mantuitorul in rugaciunea model pe care ne-a lasat-o, folosesc un limbaj comun tuturor scriitorilor Bibliei. Este un limbaj netehnic si popular, in care Dumnezeu este prezentat ca fiind autorul unor lucruri pe care El nu le impiedica sa se intample.

Cartea lui Iov este cel mai bun exemplu in acest sens. Finalul cartii ne relateaza scena in care „fratii, surorile si vechii prieteni ai lui Iov au venit toti sa-l vada, si au mancat cu el in casa. L-au plans si l-au mangaiat pentru toate nenorocirile pe care le trimisese Domnul peste el” ( Iov 42,11 ). De fapt, cine trimisese aceste nenorociri in viata neprihanitului Iov ?

Capitolele 1 si 2 ale Cartii lui Iov aduc lamurire in aceasta privinta: „Satana a plecat dinaintea Domnului” ( Iov 1,12 up. ), si tot ce a urmat a fost cauzat de ura si rautatea sa fatza de Dumnezeu si copiii Sai de pe pamant. Insa, pentru ca Dumnezeu a aprobat incercarile teribile ale lui Iov, scriitorul cartii a pus in seama lui Dumnezeu toate aceste nenorociri.

Nu, Dumnezeu nu ne va abate niciodata inima spre fapte rele. Insa El poate ingadui celui rau, ca in cazul lui Iov, sa ne ispiteasca in aceasta privinta. De ce o face ? Din mai multe motive: unele pe care le intrezarim din revelatia Scripturii, iar altele care raman pentru moment o taina numai de El stiuta.

Iata cateva motive care Il determina pe Dumnezeu sa ingaduie ispitirea copiilor Sai:

1) Pentru ca noi sa ne cunoastem pe noi insine, sa ne cunoastem vulnerabilitatile si sa devenim astfel mai dependenti de El

2) Pentru ca sa fim sfintiti si sa crestem din punct de vedere moral prin biruirea raului

3) Pentru ca Satana sa nu aiba nicio obiectie la judecata finala

4) Pentru ca viata noastra sa fie o demonstratie inaintea intregului Univers ca ascultam de Dumnezeu si Ii slujim doar din dragoste.

Directia in care se indreapta inima este cea care da directia intregii vieti. Iar directia in care se indreapta viata noastra ne arata unde ne vom petrece vesnicia. „Incotro te trage inima” ( Iov 15,12 ), cititorule ? „Asculta, fiule si fii intelept: indreapta-ti inima pe calea cea dreapta ! ” ( Proverbe 23,19 )

 

„Lovituri” prietenesti

     Indiferent din ce directie vin, loviturile fizice, dar mai ales cele sufletesti nu sunt bine venite. Ele sunt insotite intotdeauna de durere, iar durerea, oricare ar fi natura ei, este un intrus nedorit in existenta umana. Exista totusi un gen de „lovituri” aducatoare de binecuvantare. La astfel de „lovituri” se refera autorul Cartii Proverbelor, cand afirma: „Ranile facute de un prieten dovedesc credinciosia lui”  ( Proverbe 27, 6 ).

De ce astfel de lovituri provocatoare de rani sufletesti sunt benefice ? Pentru ca ele nu urmaresc raul persoanei lovite, nici injosirea sau nimicirea ei, ci binele sau, progresul sau material si spiritual, iar, in final, ele urmaresc mantuirea ei.

Iata de ce David este dispus sa primeasca astfel de „lovituri” prietenesti de la oamenii neprihaniti: „Loveasca-ma cel neprihanit, caci lovirea lui imi este binevenita; pedepseasca-ma, caci pedeapsa lui este ca untdelemnul turnat pe capul meu. Sa nu-mi intorc capul de la ea” ( vers. 5 ).

A accepta acest adevar si a-l trai in viata noastra este dovada unei intelepciuni venite de sus. Este proba sinceritatii cu care cautam desavarsirea caracterului nostru si dovada biruintei asupra orgoliului si al eului nostru.

Daca in relatiile interumane avem capacitatea de a suporta astfel de „lovituri” prietenesti, venite de la semenii nostri, constienti fiind ca ele sunt spre binele nostru vremelnic si chiar vesnic, de ce nu am suporta astfel de lovituri si din partea lui Dumnezeu, Prietenul nostru desavarsit ?

„Fratii mei, sa priviti ca o mare bucurie cand treceti prin felurite incercari, ca unii care stiti ca incercarea credintei voastre lucreaza rabdare. Dar rabdarea trebuie sa-si faca desavarsit lucrarea, pentru ca sa fiti desavarsiti, intregi, si sa nu duceti lipsa de nimic” ( Iacov 1,2-4 ).

„Prea iubitilor, nu va mirati de incercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca sa va incerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi; dimpotriva, bucurati-va, intrucat aveti parte de patimile lui Christos, ca sa va bucurati si sa va veseliti si la aratarea slavei Lui. Daca sunteti batjocoriti pentru Numele lui Christos, ferice de voi ! Fiindca Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu Se odihneste peste voi” ( 1 Petru 4, 12-14 ).

 

Cine cade in groapa pe care o sapi altuia

     Finalul Psalmului 141 este neclar. Psalmistul nu ne ofera detalii cu privire la natura rautatii vrajmasilor sai, nici cu privire la evenimentele pe care le are in vedere. Este posibil ca David sa fi avut in vedere unul din incidentele petrecute in partea finala a domniei lui Saul, o perioada deosebit de tulbure si instabila.

Ceea ce este insa clar este dependenta pe care autorul o traieste din plin fatza de Dumnezeul sau: „De aceea, catre Tine, Doamne, Dumnezeule, imi indrept ochii, la Tine caut adapost: nu-mi parasi sufletul ! Pazeste-ma de cursa pe care mi-o intind ei, si de piedicile celor ce fac raul ! Sa cada cei rai in laturile lor, in timp ce eu sa scap !” ( vers. 8-10 ).

Este evident pericolul de moarte in care se afla psalmistul. Constient de cursele care i se intind, dar si de neputinta sa de a se apara, el isi pune singura nadejde in Dumnezeu. Ultima sa rugaciune, cu care se si incheie Psalmul 141, este in acelasi timp o imprecatie ( blestem ), dar si invocarea unei legi a vietii: „Ce seamana omul, aceea va si secera” ( Galateni 6,7 ). Sau, altfel spus, in termenii intelepciunii populare, dar inspirata tot din Cuvantul lui Dumnezeu: „Cine sapa groapa altuia, cade el in ea” ( Proverbe 26,27 ).

Efectul de bumerang al pacatului este vizibil in toate domeniile vietii. Cine ia foc in san, fara sa se arda ? Cine se joaca cu pacatul, fara sa primeasca in final plata lui „generoasa”: moartea ? ( vezi Romani 6,23 ).

Pacatul are in „genomul” sau gena autodistrugerii. Daca nu ar fi existat harul lui Dumnezeu, lumea noastra decazuta s-ar fi autodistrus demult si ar fi devenit un haos. De aceea, fiecare clipa pe care o traim, fiecare bucata de paine pe care o mancam, fiecare gura de aer pe care o respiram, toate se datoreaza harului imbelsugat al Tatalui nostru ceresc. Iar crucea de pe Golgota este dovada suprema a acestui har.

Lori Balogh