Psalmul 143 – „Nu este niciun om neprihănit”

Psalmul 143 – „Nu este niciun om neprihănit”

Un psalm al lui David

1. „Doamne, ascultă-mi rugăciunea, pleacă-Ți urechea la cererile mele! Ascultă-mă în credincioșia și dreptatea Ta!
2. Nu intra la judecată cu robul Tău! Căci niciun om viu nu este fără prihană înaintea Ta.
3. Vrăjmașul îmi urmărește sufletul, îmi calcă viața în picioare la pământ: mă face să locuiesc în întuneric, ca cei ce au murit de multă vreme.
4. Îmi este mâhnit duhul în mine, îmi este tulburată inima înăuntrul meu.
5. Mi-aduc aminte de zilele de odinioară, mă gândesc la toate lucrările Tale, cuget la lucrarea mâinilor Tale.
6. Îmi întind mâinile spre Tine; îmi suspină sufletul după Tine, ca un pământ uscat.
7. Grăbește de m-ascultă, Doamne! Mi se topește duhul: nu-mi ascunde Fața Ta! Căci aș ajunge atunci ca cei ce se coboară în groapă!
8. Fă-mă să aud dis-de-dimineață bunătatea Ta, căci mă încred în Tine. Arată-mi calea pe care trebuie să umblu, căci la Tine îmi înalț sufletul.
9. Scapă-mă de vrăjmașii mei, Doamne, căci la Tine caut adăpost.
10. Învață-mă să fac voia Ta, căci Tu ești Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă călăuzească pe calea cea dreaptă!
11. Pentru Numele Tău, Doamne, înviorează-mă; în dreptatea Ta, scoate-mi sufletul din necaz!
12. În bunătatea Ta, nimicește pe vrăjmașii mei și pierde pe toți potrivnicii sufletului meu, căci eu sunt robul Tău.”

O rugăciune de cerere personală

     Foarte asemănător cu psalmul anterior în ce privește limbajul și tema, Psalmul 143 este ultima rugăciune care conține cereri individuale. Autorul dovedește că este un om care cunoaște bine Legea lui Dumnezeu și, în consecință, își cunoaște profund vinovăția care-l aduce la bara de judecată divină.

Însă, în loc să dispere privind la sine și la păcătoșenia din propria lui viață, el se prinde cu putere de harul și dragostea lui Dumnezeu. Toate acestea fac din Psalmul 143 nu doar un apel fierbinte pentru eliberare de vinovăție, ci și o expresie a încrederii în îndurarea lui Dumnezeu.

Deși autorul ( David ) trece printr-o criză existențială ( probabil lovitura de stat dată de fiul său Absalom ), el nu-L acuză pe Dumnezeu pentru încercările și suferințele sale. David își cunoaște vina prea bine și de aceea se prezintă înaintea Domnului nu pentru a cere un drept care i se cuvine, ci o favoare, o manifestare a harului divin.

Conștient de vinovăția sa, psalmistul se prezintă înaintea lui Dumnezeu cu sufletul asemănător unui „pământ uscat” ( vers. 6 ), nădăjduind că Cel care este apa vieții îi va potoli setea și-i va da din nou viață.

Ca structură, psalmul este împărțit în două părți egale, în fiecare parte versetele fiind așezate în perechi. Privit în ansamblu, Psalmul 143 redă itinerariul sufletesc al unui om zdrobit de povara vinovăției sale, dar care în final, prin harul lui Dumnezeu, își regăsește liniștea și eliberarea de vinovăție. Este itinerariul oricărui om care își simte povara păcatului și care găsește în Dumnezeul său marele Eliberator și Mântuitor.

De ce este prinsă ancora sufletului tău?

     Criza pe care o traversează David, despre care ne vorbește în Psalmul 143, este o criză existențială. Din imaginile pe care le găsim în psalm, înțelegem că sufletul său era răvășit, debusolat și înconjurat de întuneric.

„Vrăjmașul îmi urmărește sufletul, îmi calcă viața în picioare la pământ; mă face să locuiesc în întuneric, ca cei ce au murit de multă vreme. Îmi este mâhnit duhul în mine, îmi este tulburată inima înlăuntrul meu… Îmi întind mâinile spre Tine, îmi suspină sufletul după Tine, ca un pământ uscat… Grăbește de m-ascultă, Doamne! Mi se topește duhul” ( vers. 3.4.6.7 ).

Ce poți face când nu mai știi ce să faci? Unde să te duci când nu mai știi încotro să te îndrepți? Unde să-ți arunci ancora corabiei tale, care este gata să se scufunde? Dacă avem ceva de învățat din psalmii lui David, atunci acel ceva este modul în care el a știut să-și gestioneze crizele.

Traversând fel de fel de strâmtorări produse de semenii săi ( uneori produse chiar de cei din propria familie – vezi lovitura de stat dată de fiul său Absalom ), dar și de propriile căderi morale ( vezi păcătuirea cu Batșeba și uciderea lui Urie ), David nu s-a lăsat copleșit de ele. A suferit, a plâns, a scris psalmi de penitență, dar nu a disperat.

Cum se explică ridicarea sa după fiecare necaz, oricât de mare ar fi fost acesta? Răspunsul este simplu: David a știut unde și la cine să se ducă cu problemele sale. Nu a apelat nici la prieteni, nici la familie, nici la puterea militară, ci doar la Dumnezeu. Iar atunci când își arunca ancora sufletului său pentru a scăpa de furtunile vieții, el știa pe ce se bazează: pe caracterul sfânt al Dumnezeului său.

Dar care erau punctele sale de sprijin în momentele de cumpănă ale vieții? Iată câteva dintre ele:

1) Credincioșia lui Dumnezeu: „Doamne, ascultă-mi rugăciunea, pleacă-Ți urechea la cererile mele! Ascultă-mă în credincioșia și dreptatea Ta!” ( vers. 1 ).

Credincioșie și dreptate! Nici vorbă de merite personale în care să se încreadă! David știa că înaintea unui Dumnezeu sfânt, aceste merite personale nu arată deloc bine, ci sunt ca o „haină mânjită”, iar noi „toți suntem ofiliți ca o frunză și nelegiuirile noastre ne iau că vântul” ( Isaia 64,6 ).

Dar el mai știa că, datorită naturii Sale neschimbătoare, Dumnezeu este fidel promisiunilor pe care le-a făcut. „Căci chiar dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” ( 2 Timotei 2,13 ).

2) Bunătatea lui Dumnezeu: „Fă-mă să aud dis-de-dimineață bunătatea Ta, căci mă încred în Tine” ( vers. 8 ).

De-a lungul vieții sale agitate, David a avut constant un punct de sprijin în bunătatea lui Dumnezeu. Dacă nu L-ar fi cunoscut pe Dumnezeul său ca fiind bun, David nu ar fi reușit să depășească greutățile. Însă bunătatea lui Dumnezeu i-a dat de fiecare dată forță, motivație și curaj să lupte și să iasă biruitor.

3) Dreptatea lui Dumnezeu: „Pentru Numele Tău, Doamne, înviorează-mă, în dreptatea Ta scoate-mi sufletul din necaz” ( vers. 11 ).

Bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu sunt doi stâlpi pe care se bazează guvernarea Sa în întregul Univers. Căci la tronul sfânt, „bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută” ( Psalmul 85,10 ).

Dar cum poate un om păcătos să spere ceva de la dreptatea lui Dumnezeu? Se pare că David, deși a trăit cu circa un mileniu înainte de Christos, a înțeles marele adevăr al îndreptățirii prin credință. El știa că Mesia va suporta cerințele dreptății divine, pentru ca omul păcătos să poată fi eliberat de vinovăția păcatelor sale.

Iată de ce David își pune încrederea nu doar în bunătatea lui Dumnezeu, ci și în dreptatea Sa. O dreptate mântuitoare, despre care va scrie, peste secole, profetul Isaia: „Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna” ( Isaia 1,18 ).

4) Experiențele cu Dumnezeu: „Mi-aduc aminte de zilele de odinioară, mă gândesc la toate lucrările Tale, cuget la lucrarea mâinilor Tale” ( vers. 5 ).

Experiențele noastre cu Dumnezeu sunt uleiul care alimentează credința noastră, făcând-o vie și durabilă în mijlocul încercărilor. Ele nu ar trebui uitate niciodată. Dimpotrivă, asemenea gospodarului din parabola Mântuitorului, dacă dorim să fim înțelepți, trebuie să scoatem din visteria amintirilor și experiențelor recente cu Dumnezeu, dar și pe cele vechi ( vezi Matei 13, 52 ). Acestea experiențe constituie uleiul de rezervă care face diferența între fecioarele înțelepte și cele neînțelepte din Parabola celor Zece Fecioare.

David a știut în ce direcție să-și arunce ancora vieții. Tu știi încotro să o arunci?

O realitate tristă

     În Psalmul 143, în consens cu alți scriitori ai Bibliei, David face o afirmație categorică și tristă în același timp: Nimeni nu este drept înaintea lui Dumnezeu. „Nu intra la judecată cu robul Tău! Căci niciun om viu nu este fără prihană înaintea Ta” ( vers. 2 ).

Deși Biblia îi numește neprihăniți pe unii oameni ( vezi Iov 1,8; 2,3; 2 Petru 2,7.8; Geneza 6,9, etc. ), psalmistul recunoaște că, atunci când sunt comparați cu caracterul sfânt al lui Dumnezeu, nu există oameni drepți în sens absolut. În comparație cu El, niciun om nu este neprihănit. Acest trist adevăr este exprimat de mai mulți autori ai Bibliei.

Iov se întreba pe bună dreptate: „Cum ar putea omul să-și scoată dreptate înaintea lui Dumnezeu?” ( Iov 9,2 ). În rugăciunea de consacrare a templului, împăratul Solomon recunoștea și el că „nu este om care să nu păcătuiască” ( 1 Împărați 8,46 ). Iar apostolul Pavel, după secole de istorie a păcatului, face aceeași constatare: „După cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar… Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” ( Romani 3, 10.23 ).

Mai mult decât atât, toate încercările omului de a deveni mai bun prin propriile sale eforturi sunt privite de cer ca fiind „o haină mânjită”. Căci „toți am ajuns ca niște necurați… toți suntem ofiliți ca o frunză și nelegiuirile noastre ne iau că vântul” ( Isaia 64, 6 ).

Dacă există mântuire pentru omul aflat în această stare, dacă există speranță ca el să redevină neprihănit, asemenea lui Dumnezeu, aceasta este posibil doar prin harul Său. „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Christos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” ( Efeseni 2, 8‑10 ).

Psalmistul dorea din tot sufletul să umble în faptele bune pregătite de Dumnezeu pentru el. Și pentru că nu știa care sunt acestea, el se ruga fierbinte: „Fă-mă să aud dis-de-dimineață bunătatea Ta, căci mă încred în Tine. Arată-mi calea pe care trebuie să umblu, căci la Tine îmi înalț sufletul… Învață-mă să fac voia Ta, căci Tu ești Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă călăuzească pe calea cea dreaptă” ( vers. 8.10 ).

Privit în ansamblu, Psalmul 143 este un suspin al unui suflet îndurerat. Însă nu este vorba doar de acel suspin provocat de suferințele pe care le îndură din partea vrăjmașilor săi. Suspinul său era motivat de ceva mult mai înalt decât durerea. El suspină după Dumnezeu: „Îmi întind mâinile spre Tine; îmi suspină sufletul după Tine, ca un pământ uscat” ( vers. 6 ).

Pentru un locuitor al Palestinei, obișnuit cu deșertul și clima aridă, imaginea pământului uscat și însetat după apă spune mult. Asemenea pământului însetat după ploaia aducătoare de viață, inima psalmistului tânjea și suspina după Dumnezeu. Nu după binecuvântările Lui, nu după darurile Lui, ci după Persoana Sa.

Aici se află marea diferență între cei ce se închină lui Dumnezeu. În timp ce unii tânjesc după darurile și binecuvântările lui Dumnezeu, alții tânjesc după prezența Sa. Privind la exemplul psalmistului, nu pot să nu mă întreb și să te întreb și pe tine, cititorule: Noi din care motiv Îl căutăm pe Dumnezeu? Pentru binecuvântările Sale sau pentru că ne este dragă Persoana Sa și dorim să-L știm cât mai aproape de noi?

Căutând un răspuns la această întrebare, ne vom da seama dacă încă suntem prunci în credință, sau dimpotrivă, suntem creștini maturi, ajunși la „starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Christos” ( vezi Efeseni 4,13 ).

Lori Balogh