E. G. White și acuzația de plagiat

E. G. White și acuzația de plagiat

„Să nu furi!”

Exodul 20:15

Una dintre cele mai grave și persistente acuzații aduse lui E. G. White, atât în timpul vieții, cât și după moartea sa, este acuzația de plagiat. În opinia detractorilor săi, acuzația de plagiat este deosebit de gravă, deoarece atât ea personal, cât și Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea susțin că scrierile sale au fost inspirate de Duhul lui Dumnezeu.

Acuzatorii susțin că, în unele dintre cărțile sale, E. G. White a copiat pagini întregi din lucrările altor autori, fără să menționeze acest lucru și fără să utilizeze semnele citării. Faptul este considerat furt intelectual și ridică probleme serioase cu privire la moralitatea și inspirația autorului.

Potrivit DEX-ului, fapta de a plagia înseamnă „a-și însuși, a copia, totul sau parțial, ideile, operele, etc., cuiva, pretinzându-le drept creații personale; a comite un furt literar, artistic sau științific.”

Unul dintre cei mai aprigi acuzatori ai lui E. G. White, atât în timpul vieții ei, cât și după moartea ei, a fost Dudley Canright, un fost pastor adventist care a îmbrățișat ulterior confesiunea baptistă. El a devenit un fel de părinte al criticilor formulate împotriva lui E. G. White, din care s-au inspirat ulterior toți criticii și acuzatorii ei: Dirk Anderson, Dale Ratzlaff, Walter Rea și alții.

Prima carte publicată de Dudley Canright împotriva lui E. G. White și a Bisericii Adventiste de Ziua a șaptea a fost „Seventh-day Adventism Renounced” („Renunțarea la adventismul de ziua a șaptea”, în 1888. Cartea a cunoscut 14 ediții, devenind cea mai importantă lucrare scrisă de cineva împotriva bisericii din care a făcut parte și o sursă de inspirație pentru detractorii de mai târziu, până în zilele noastre.

Insă cartea care reprezintă apogeul criticilor lui Canright împotriva lui E. G. White este „Life of Mrs. E. G. White, Seventh-day Adventist Prophet: Her False Claims Refuted” („Viața doamnei E. G. White, profetul adventiștilor de ziua a șaptea: Pretențiile ei false, respinse”), publicată în 1919, la două luni după moartea sa. Între nenumăratele acuzații pe care i le-a adus Canright lui E. G. White a fost și aceea de plagiat. În opinia lui, o mare parte din lucrările autoarei reprezintă împrumuturi literare din alți autori, ceea ce face ca inspirația divină a ei să fie pusă sub semnul întrebării.

Înainte de a aborda problema așa-zisului plagiat în dreptul scrierilor lui E. G. White, sunt necesare câteva observații cu privire la autorul care a lansat aceste acuzații, respectiv Dudley Canright. Înainte de a lua în considerare acuzațiile și criticile cuiva, este deosebit de important să înțelegem din partea cui vin aceste acuzații și critici. De-a lungul vieții, Canright a făcut mai multe afirmații contradictorii cu privire la persoana și lucrarea lui E. G. White. Iată câteva exemple:

– În 1887, pe când încă era membru al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, Canright afirma: „O cunosc pe sora White ca pe o femeie nobilă, modestă, blândă și nepretențioasă. Aceste trăsături de caracter nu sunt adoptate și cultivate, ci izvorăsc în mod grațios și fără efort din dispoziția ei naturală” (1). După ce a părăsit Biserica Adventistă, același Canright, de data aceasta din poziția unui baptist, afirma despre aceeași persoană: „Ea are o atitudine aspră și nedreaptă… Severitatea și asprimea ei i-au dus pe mulți în disperare” (2).

În mod firesc se ridică întrebarea: Când a avut Canright dreptate cu privire la personalitatea lui E. G. White? Două afirmații contradictorii nu pot fi adevărate în același timp.

– În 1877, Canright spunea despre E. G. White: „Nu este încrezută, nu se îndreptățește pe sine și nu își dă importanță, așa cum sunt întotdeauna fanaticii… Eu am constatat că E. G. White este la polul opus față de aceștia” (3). În 1889, 12 ani mai târziu, Canright afirmă exact contrariul despre E. G. White, spunând că este „pur și simplu o maniacă religioasă, o fanatică căreia îi place să se laude singură” (4)’

Când a fost sincer Canright: în 1877 sau în 1889? Pe când era adventist de ziua a șaptea sau pe când era baptist?

– În 1877, Canright, adventistul, spunea despre „Mărturiile” scrise de E. G. White că în ele „nu este nimic care să despartă de Biblie sau de Christos.” În 1885, cu doar cinci ani înainte de a denunța adventismul, același Canright afirma: „Tendința și influența mărturiilor ei, spre deosebire de învățăturile vreunui medium spiritist, nu îndepărtează atenția de la Biblie, de la Dumnezeu, de la credința în Christos, spre deosebire de mormonism” (5). În 1889, el scria contrariul: „Aceste „Mărturii” inspirate formează acum zece volume legate. Așa că au o altă Biblie, exact la fel că mormonii” (6).

Putea fi sincer Canright în ambele cazuri? A fost sincer în afirmațiile din 1877, când Canright avea deja 18 ani de colaborare cu E. G. White, sau în 1885, când deja o cunoștea pe aceasta de 26 de ani, sau în 1889, când a contrazis tot ceea ce afirmase mai înainte? Care dintre cele trei afirmații este credibilă? Cu o astfel de labilitate în afirmații, oare însuși Canright poate fi credibil în ceea ce afirmă?

Așa cum am afirmat deja, Dudley Canright este părintele tuturor criticilor care au acuzat-o ulterior pe E. G. White de plagiat în scrierile sale. În 1878, Canright a publicat o carte cu titlul „Biblia din ceruri.” Totul bine și frumos! Numai că această carte este cu adevărat un plagiat grosolan, Canright copiind pagini întregi dintr-o carte scrisă de fostul pastor adventist Mozes Hull (devenit ulterior spiritist) și publicată cu 15 ani mai înainte, în 1863.

Este important de menționat că ambele cărți au fost tipărite la tipografia Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din Battle Creek. Canright a copiat nu doar titlul, ci pasaje întregi, cuvânt cu cuvânt, fără să folosească semnele citării și fără să indice sursa ideilor. Cine are acces la cele două lucrări, poate compara D. M. Canright, „The Bible from Heaven”, pag. 288 cu Mozes Hull, „The Bible from Heaven”, pag. 168.169.

Totuși, împrumuturile literare ale lui Canright nu sunt de condamnat, din motive pe care le voi prezenta mai târziu. Ceea ce este însă de condamnat este atitudinea sa lipsită de scrupule, acuzând-o pe E. G. White de un procedeu pe care el însuși l-a folosit, însă mult mai evident decât ea.

În cazul lui Canright, în legătură cu acuzațiile aduse lui E. G. White, se potrivește perfect afirmația care circulă în popor: „Tot hoțul strigă: „Hoții!” Dar mai ales se potrivesc cuvintele de avertizare rostite de Însuși Domnul Christos: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați! Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați, și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău și nu te uiți cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau cum poți zice fratelui tău: „Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău!”, și când acolo, tu ai o bârnă într-al tău? Fățarnicule! Scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea deslușit să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7:1‑5).

La întrebarea dacă E. G. White a folosit în lucrările sale informații și idei de la alți autori nu putem răspunde decât cu un „Da!” categoric. În momentul morții, E. G. White avea o bibliotecă uriașă, numărând circa 1400 de volume. În pofida educației școlare reduse (din cauza unui accident nefericit din copilărie), ea a fost un om însetat de cunoaștere și dezvoltare intelectuală. Iubea cărțile și citea tot ceea ce găsea ca fiind de valoare și care corespundea principiilor și valorilor biblice, chiar dacă autorii nu erau adventiști.

E. G. White a fost un adevărat autodidact, care a aplicat în viața sa proprie principiile dezvoltării personale pe care le întâlnim astăzi promovate pe toate canalele media. Este numai normal ca, citind atât de mult, ea să-și însușească idei, expresii sau imagini pe care le-a găsit la autorii studiați. Și iarăși este cât se poate de firesc faptul că, atunci când se așeza la masa de scris, în minte să-i vină idei, expresii sau imagini însușite și pe care le considera mai potrivite decât propriile sale cuvinte.

E. G. White a regretat întotdeauna faptul că nu a avut privilegiul unei educații mai înalte care să-i permită să exprime mesajele trimise de Dumnezeu în cuvinte și expresii mai elevate. De aceea, atunci când mesajul pe care trebuia să-l transmită putea fi comunicat într-o formă mai elevată, ea nu ezita să folosească expresii sau imagini pe care și le însușise de la alți autori.

Așa se procedează în toate articolele și lucrările care se publică și astăzi. Chiar dacă apar citate încadrate între semnele citării și referințe bibliografice (de altfel bine venite și corecte), nu toate ideile exprimate sunt ale autorilor.

Autorul poate nici nu-și mai amintește de unde și-a însușit o idee sau alta, o expresie sau alta. Totuși el le folosește ca fiind ale sale, identificându-se cu ele. Predicile pe care le auzim de la amvoanele bisericilor noastre, articolele pe care le citim în revistele noastre, cărțile pe care le avem în bibliotecile noastre nu sunt altceva decât „buchete” de idei pe care autorii lor le-au primit de la Duhul lui Dumnezeu sau pe care le-au preluat, uneori în mod inconștient, din lucrările altor autori. Atunci când îndreptăm degetul acuzator împotriva unui scriitor american din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, acuzându-l de plagiat (furt intelectual) trebuie să ținem cont de un amănunt deosebit de important.

Dacă astăzi plagiatul și drepturile de autor sunt bine definite și reglementate prin diferite norme, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când E. G. White a scris cele mai multe dintre lucrările sale, aceste norme nu existau. Împrumuturile literare erau ceva obișnuit la autorii din acele vremuri, iar lipsa semnelor citării și a referințelor nu era considerată o fraudă.

Așadar, noi nu o putem judeca pe E. G. White (nici chiar pe Dudley Canright, care a împrumutat „la greu” din lucrarea lui Mozes Hull) după normele de astăzi, ci după cele care erau cunoscute și practicate de generația din acel timp. În scrierile sale, E. G. White nu a făcut altceva decât să aplice nu doar procedeele timpului său, ci și pe cele ale scriitorilor biblici.

Poate că ne este greu să credem și să acceptăm acest fapt, dar aceasta este realitatea: scriitorii biblici au împrumutat idei, expresii și imagini de la alți autori, uneori chiar păgâni, fără să menționeze numele lor sau lucrarea din care s-au inspirat. Iată câteva exemple:

– Autorul care a scris și compilat cartea 2 Regi a preluat din cartea profetului Isaia capitolele 36‑39.

– Luca a scris Evanghelia care îi poartă numele din informații preluate de la alți autori, după cum el însuși afirmă în introducerea cărții: „Fiindcă mulți s-au apucat să alcătuiască o istorie amănunțită despre lucrurile care s-au întâmplat printre noi, după cum ni le-au încredințat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început și au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit și eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârșia lor, să ți le scriu în șir, unele după altele, ca să poți cunoaște temelia învățăturilor pe care le-ai primit prin viu grai” (Luca 1:1‑4).

Teologii și cercetătorii Bibliei știu astăzi că Luca s-a inspirat mult din Evanghelia lui Marcu, fără ca el să precizeze numele autorilor din care s-a inspirat și fără să ne ofere referințe cu privire la citatele folosite. Cu toate acestea, Evanghelia lui Luca este canonică și demnă de toată încrederea și respectul nostru.

– În Evanghelia sa, Ioan împrumuta termenul „Logos” din scrierile filozofilor greci, dându-i însă un alt înțeles (vezi Ioan 1:1‑3). Totuși, Evanghelia sa este canonică și apreciată.

– În predica ținută la Atena, Pavel citează din poetul grec Aratus (cca 270 î.Ch.), însă fără să indice numele autorului, nici lucrarea din care a citat: „Căci în El avem viața, mișcarea și ființa”, după cum au zis unii din poeții voștri. „Suntem din neamul Lui” (Fapte 17:28).

– În Epistola lui Pavel către Tit, autorul citează din poetul grec Epimenides (cca 600 î.Ch.), de asemenea fără ca să indice numele și lucrarea autorului din care s-a inspirat: „Unul dintre ei, chiar proroc al lor, a zis: „Cretanii sunt întotdeauna niște mincinoși, niște fiare rele, niște pântece leneșe” (Tit 1:12).

– În 1 Corinteni 15:33, același apostol Pavel citează din poetul și dramaturgul grec Menandru (sau Menandros, cca 343‑280 î.Ch.), de asemenea fără să indice nici măcar faptul că citează dintr-un alt autor: „Nu vă înșelați: „Tovărășiile rele strică obiceiurile bune” (1 Corinteni 15:33).

– Apocalipsa lui Ioan este plină de împrumuturi literare din cărți ale Vechiului Testament, precum și din cărți apocrife, fără ca Ioan să specifice autorii sau lucrarea din care a făcut împrumutul respectiv. Astfel, imaginea marii gloate din cap. 7:9 este preluată din cartea apocrifă Enoh 40:1; imaginea stelei căzute din cer din cadrul Trâmbiței a 5‑a (cap. 9:1) o regăsim în cartea lui Enoh 86:1; imaginea cerului nou și a pământului nou din cap. 21:1 apare și în cartea lui Enoh 91:16; imaginea iazului de foc în care vor fi aruncați cei ale căror nume nu vor fi regăsite în cartea vieții (cap. 20:15) o regăsim în aceeași cartea lui Enoh 91:16.

– În Epistola către romani cap.1:20‑31, Pavel folosește imagini și expresii preluate din scrierea apocrifă „Înțelepciunea lui Solomon”. Chiar și ilustrația cu lutul și olarul este împrumutată de apostol din această lucrare. Să comparăm textul biblic din Romani 9:21 cu scrierea apocrifă:

„Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeași frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuințare de cinste și un alt vas pentru o întrebuințare de ocară?” (Romani 9,21).

„Iată-l pe olarul care, cu migală, frământă lutul moale și plăsmuiește fiece vas în folosul său. Din același lut a plăsmuit vasele menite folosului de cinste, dar și pe cele, asemănătoare, cu o menire contrară, dar… care va fi menirea fiecăruia, el, olarul este cel ce hotărăște” („Înțelepciunea lui Solomon” 15:7 (7).

În Noul Testament există citate din aproximativ 15 cărți apocrife, afirmă cercetătorii Bibliei. Una dintre aceste cărți – Cartea lui Enoh – își face simțită influența mai ales asupra Epistolei lui Iuda. Iată un singur exemplu: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi ca să facă o judecată împotriva tuturor și să încredințeze pe toți cei nelegiuiți de faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit și de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui acești păcătoși nelegiuiți” (Iuda 14.15).

„Iată, El vine cu zecile de mii de sfinți ai Săi ca să execute judecata împotriva tuturor și să distrugă pe toți cei nelegiuiți și să-i convingă pe toți de faptele lor nelegiuite pe care le-au făcut în mod nelegiuit, și de toate cuvintele grele pe care le-au spus împotriva Lui păcătoșii nelegiuiți” (1 Enoh 1:9) (8). Se poate observa că pasajul din cartea lui Enoh este copiat aproape cuvânt cu cuvânt de către Iuda în epistola sa, fără să specifice autorul și lucrarea din care a făcut împrumutul.

Însuși Domnul Christos S-a folosit de expresii, imagini, idei și ilustrații preluate din cultura vremii în care a trăit, incluzându-le în predicile și învățăturile Sale. Iată două exemple:

Invitația Mântuitorului din Matei 11,28‑30 este izbitor de asemănătoare cu un pasaj din cartea „Înțelepciunea lui Ben-Sirah” 51:23‑27, scrisă către anul 180 î.Ch.

„Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară” (Matei 11:28‑30).

„Veniți la Mine toți cei neînvățați și locuiți în școala mea. Luați jugul ei asupra voastră și lăsați sufletul vostru să primească învățătura. Ea poate fi găsită în apropiere. Priviți cu ochii voștri că eu am trudit puțin și am găsit multă odihnă” (Înțelepciunea lui Ben-Sirah, 51:23‑27).

Exemplele pot continua. Se ridică însă o întrebare de bun simț: Dacă în perioada în care E. G. White a scris cea mai mare parte a lucrărilor sale problema plagiatului nu se punea în termenii de astăzi și toți scriitorii timpului apelau la împrumuturi literare fără să indice sursa, și dacă chiar scriitorii biblici, inclusiv Domnul Christos, s-au folosit de citate, imagini, expresii și idei împrumutate din alte surse fără să indice originea, atunci de ce îi pretindem lui E. G. White mai mult decât se cuvine?

Ca urmare a acuzațiilor de plagiat împotriva lui E. G. White, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea l-a angajat pe avocatul Vincent L. Ramik, de confesiune romano-catolică, specialist în legislația privind licențele, patentele și drepturile de autor, pentru a clarifica dacă E. G. White se face într-adevăr vinovată de fraudă intelectuală. Iată care au fost concluziile acestuia după ce a petrecut circa 300 de ore de cercetare în această speță, comparând lucrările acesteia cu legislația americană cu privire la producțiile literare:

„Cred că acuzatorii au dat un mare rateu, concentrându-se asupra scrierilor lui E. G. White, în loc să acorde atenție mesajelor din scrierile ei. Mesajul este ceea ce contează. Criticul citește o frază și nu înțelege nimic – e posibil să o scoată din context, iar uneori exact asta face. Dar să citească mesajul întreg! Care este intenția autorului? Ce spune autorul cu adevărat – de unde vin cuvintele, nu e cel mai important lucru. Care e mesajul aici? Dacă nu-ți place mesajul, nici Biblia însăși nu merită să fie citită în acest sens al cuvântului” (9).

Același Vincent Ramik folosește o analogie interesantă pentru a arăta cum funcționează împrumuturile literare corecte, nefrauduloase:

„Situația poate fi asemănată cu cea a unui constructor care dorește să înalțe o casă. El are la dispoziție o serie de elemente de construcție de bază și diverse materiale – ferestre, uși, cărămizi și altele. Există, de asemenea, și câteva tipuri de texturi și stiluri recogniscibile, care au fost create prin combinarea acestor elemente de către constructorii dinaintea sa. Constructorul adună multe din aceste elemente și le folosește. Totuși designul noii case, în starea sa, mărimea și forma sa, este unic acestui constructor contemporan. Acesta și-a pus în mod individual propria amprentă pe produsul final, care îi aparține în mod unic (iar el nu spune – nici nu e nevoie să spună – am luat această cărămidă de acolo, această ușă de aici și această fereastra de dincolo!) Eu cred că aceasta a fost manieră în care E. G. White a folosit cuvinte, expresii, propoziții, fraze și paragrafe și, da, chiar și pagini din scrierile celor dinaintea ei. Ea s-a plasat bine în limitele legale ale folosirii corecte și întotdeauna a creat ceva substanțial superior (și chiar mai frumos!) decât simplă alăturare a părților componente” (10).

Marea problemă pe care a avut-o cel mai important detractor al lui E. G. White, Dudley Canright, a fost aceea că nu a înțeles cum funcționează inspirația divină. El, ca și mulți alții, considerau că în scrierile ei fiecare frază și fiecare propoziție trebuie să fi fost inspirată direct de Duhul lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu nu lucrează în felul acesta cu profeții Săi. El nu inspiră cuvintele, ci oamenii. Este vorba de așa-numita inspirație dinamică, în care Duhul Sfânt lucrează asupra minții profetului, lăsându-l apoi pe acesta să exprime mesajul primit în cuvinte și expresii proprii, potrivit culturii, educației și propriei sale personalități.

Dacă mesajul lui Dumnezeu poate fi exprimat mai clar și mai pe înțeles folosind imagini și expresii ale altor autori, ce este rău în aceasta? Cei mai mulți scriitori biblici, pe care-i considerăm inspirați de Dumnezeu, au procedat în felul acesta. De ce să-i cerem lui E. G. White mai mult decât scriitorilor Bibliei?

Însă mai este un lucru foarte important de reținut. Ca și scriitorii Bibliei, E. G. White a scris despre Adevăr. Nu a scris ficțiune sau fantezii personale, ci lucruri profund spirituale care aparțin Adevărului. Or singurul care deține monopolul Adevărului este Dumnezeu, căci El Însuși este Adevărul (vezi Ioan 14:6).

Orice profet inspirat de Dumnezeu are voie să exprime orice adevăr pe care alții l-au exprimat înaintea lui, în aceeași formă sau într-o formă schimbată, dacă așa a fost inspirat, fără să fie vinovat de plagiat. Adevărul este de la Dumnezeu și asta contează. Forma omenească în care acest adevăr este exprimat are o importanță secundară.

Dar pentru ca din mulțimea lucrurilor care se scriu astăzi (mai ales în epoca internetului) să le selectezi pe cele de valoare și adevărate, refuzându-le pe cele false, este cu adevărat nevoie să fii inspirat de Dumnezeu.

PS. Acest articol poate fi și el considerat un plagiat. Dintr-un punct de vedere, nimic din tot ceea ce am scris nu-mi aparține. Și aceasta dintr-un motiv simplu: când m-am născut, nu am venit pe lume cu niciuna dintre ideile pe care le-am prezentat aici. Toate aceste idei le-am adunat pe parcursul vieții, prin lectură și meditație.

Unele idei și paragrafe îmi amintesc de unde le-am împrumutat, de aceea am dat și referințele respective, însă alte idei nu mai știu de unde sunt. Deși am senzația că sunt ideile mele, sunt sigur că le-am împrumutat de undeva, dar nu-mi mai amintesc de unde. Vreau însă să cred că Duhul lui Dumnezeu le-a inspirat și a condus totul în direcția în care Adevărul să triumfe. Căci Adevărul nu este nici al meu, nici al autorilor pe care i-am citat, ci este al lui Dumnezeu. Asta contează cel mai mult. A Lui să fie slava în veci!

Lori Balogh

Referințe:

(1) William H. Branson, „În Defense of the Faith, The Truth About Seventh-day Adventists: A Replay to Canright”, „Review and Herald”, Washington D.C, 1933

(2) Dudley Canright, Life of Mrs. E. G. White, ed.cit. p. 160

(3) Jud Lake, „E. G. White trece proba focului”, ed. Viață și Sănătate, Pantelimon, București, 2018, p. 100

(4) Ibidem, p. 100

(5) Ibidem, p. 100

(6) Dudley Canright, „Seventh-day Adventism Renounced”, p. 136

(7) Aron Moldovan, „Răspunsuri la acuzațiile aduse lui E. G. White”, ed. Viață și Sănătate, București 2003, p. 60.61

(8) Ibidem, p. 61

(9) Roger W. Coon, „There Simply Is No Case: Interview With Attorney Vincent L. Ramik”, Review and Herald, 17 septembrie 1981, p. 3

(10) Jud Lake, „E. G. White trece proba focului”, ed. Viață și Sănătate, Pantelimon, 2018, p. 296