Psalmul 145 – O cântare de laudă a lui David

Psalmul 145 – O cântare de laudă a lui David

O cântare de laudă a lui David

1. „Te voi înălța, Dumnezeule, Împăratul meu, și voi binecuvânta Numele Tău în veci de veci!
2. În fiecare zi Te voi binecuvânta și voi lăuda Numele Tău în veci de veci!
3. Mare este Domnul și foarte vrednic de laudă, și mărimea Lui este nepătrunsă.
4. Fiecare neam de om să laude lucrările Tale și să vestească isprăvile Tale cele mari!
5. Voi spune strălucirea slăvită a măreției Tale și voi cânta minunile Tale.
6. Oamenii vor vorbi de puterea Ta cea înfricoșată, și eu voi povesti mărimea Ta.
7. Să se trâmbițeze aducerea-aminte de nemărginita Ta bunătate, și să se laude dreptatea Ta!
8. Domnul este milostiv și plin de îndurare, îndelung răbdător și plin de bunătate.
9. Domnul este bun față de toți și îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui.
10. Toate lucrările Tale Te vor lăuda, Doamne! Și credincioșii Tăi Te vor binecuvânta.
11. Vor spune slavă Împărăției Tale și vor vesti puterea Ta,
12. ca să facă cunoscut fiilor oamenilor puterea Ta și strălucirea plină de slavă a împărăției Tale.
13. Împărăția Ta este o împărăție veșnică și stăpânirea Ta rămâne în picioare în toate veacurile.
14. Domnul sprijină pe toți cei ce cad și îndreaptă pe cei încovoiați.
15. Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, și Tu le dai hrana la vreme.
16. Îți deschizi mâna și saturi după dorință tot ce are viață.
17. Domnul este drept în toate căile Lui și milostiv în toate faptele Lui.
18. Domnul este lângă toți cei ce-L cheamă, lângă cei ce-L cheamă cu toată inima.
19. El împlinește dorințele celor ce se tem de El, le aude strigătul și-i scapă.
20. Domnul păzește pe toți cei ce-L iubesc și nimicește pe toți cei răi.
21. Gura mea să vestească lauda Domnului și orice făptură să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt în veci de veci!”

Un psalm alfabetic

Psalmul 145 este un imn de laudă la adresa lui Dumnezeu în cel mai înalt sens al cuvântului. David și-a exprimat sentimentele de recunoștință și mulțumire față de Dumnezeu în majoritatea psalmilor săi, însă, așa cum arată preambulul, se pare că cel cu numărul 145 a fost preferatul său. De fapt, cercetătorii Bibliei consideră Psalmul 145 un fel de sigiliu al grupului de imnuri 138‑145, el deschizând drumul marelui „Hallel” final, format din ultimii cinci psalmi (146‑150).

Tradiția rabinică a folosit acest psalm ca o cântare de dimineață în zilele de Sabat, susținând că cel care intonează această cântare de trei ori pe zi va deveni în mod cert un moștenitor al lumii viitoare.

Psalmul este un acrostih, fiecare vers începând cu o literă a alfabetului ebraic. Nu este un acrostih complet, căci lipsește litera „nun”, fapt pentru care cântarea de laudă are doar 21 de versete în loc de 22. Scopul urmărit prin folosirea acestui gen literar este ușurarea memorării cântării. Cu toate acestea, rigoarea cerută de structura acrostihului nu micșorează cu nimic profunda lui spiritualitate și nici originalitatea sa.

Autorul se concentrează asupra Persoanei lui Dumnezeu, pe care o zugrăvește mai degrabă ca pe un Tată iubitor și plin de grijă față de creaturile Sale, decât ca pe un Împărat triumfător și de temut. Lectura acestui psalm ne aduce față în față cu sentimentele de recunoștință față de Dumnezeu ale unui om devotat, cu multă experiență, curat la suflet și motivat de o dragoste profundă pentru Dumnezeul său.

Psalmul 145 nu este împărțit pe secțiuni, ci este o lucrare literară unitară. Cu toate acestea, analiza sa ne permite să observăm câteva paliere literare în care autorul zăbovește asupra unor motive de laudă.

Astfel, versetele 1‑6 se concentrează asupra măreției lui Dumnezeu; versetele 7‑10 vorbesc despre bunătatea Lui; versetele 11‑13 ne aduc în atenție Împărăția Sa; versetele 14‑16 conțin laude la adresa lui Dumnezeu pentru compasiunea Sa față de cei în nevoie; iar ultimele versete (17‑21) reprezintă o laudă pentru harul Său mântuitor.

Acestea au fost doar câteva dintre motivele de laudă inspirate din propria experiență de viață a psalmistului. Însă fiecare dintre noi are propria sa experiență cu Dumnezeu, iar motivele noastre de laudă pot fi fără număr. De aceea, cartea Psalmilor rămâne deschisă, așteptând ca noi cântări de mulțumire și recunoștință la adresa lui Dumnezeu să fie scrise.

Un împărat Îl laudă pe Împăratul

„Te voi înălța, Dumnezeule, Împăratul meu, și voi binecuvânta Numele Tău în veci de veci. În fiecare zi Te voi binecuvânta și voi lăuda Numele Tău în veci de veci” (vers.1.2).

Așa începe cântărea de laudă a unui împărat pământesc, copleșit de măreția insondabilă și de necuprins a Împăratului ceresc, față de care își manifestă întreaga dăruire și întregul sau atașament. Angajamentul psalmistului de a-L lăuda pe marele Împărat zi de zi și în veci de veci par exagerate. Cum poate un om muritor, a cărui speranță de viață nu depășește 70‑80 de ani, să se angajeze într-un asemenea demers pentru o întreagă veșnicie? Să fie vorba aici de manifestarea credinței de nezdruncinat într-o mântuire sigură?

Cât de frumos și plăcut sună apelativul folosit de David: „Împăratul meu”! El ne spune multe lucruri despre calitatea relației sale cu Dumnezeu, în care își recunoaște poziția de supus. Însă, așa cum rezultă din conținutul întregului psalm, nu este vorba de acea supunere generată de teama față de o persoană autoritară, ci mai degrabă avem de-a face cu o supunere din dragoste față de o persoană pe care o iubești și pe care nu vrei să o întristezi în niciun fel.

Dar poate că cel mai frumos și mai impresionant aspect pe care-l întâlnim în debutul acestui psalm este cel exprimat în angajamentul autorului: „Te voi binecuvânta”. În aceste doar trei cuvinte este concentrată esența adevăratei închinări, căci esențele de valoare se păstrează în ambalaje mici, nu-i așa?

Este frumos și util să admirăm lucrările Domnului, minunile Creației Sale, intervențiile Providenței Sale și tot ceea ce El a făcut și continuă să facă de-a lungul istoriei pentru om și pentru orice făptură din Univers. Dar cu cât mai frumos este să-L admirăm pe El, Izvorul acestor lucrări!

Orice părinte pământesc se simte bine când copiii săi îi spun cuvinte de apreciere și recunoștință pentru sacrificiile făcute, nu-i așa? Oare Tatăl nostru ceresc nu are și El nevoie de aprecierile și recunoștința noastră? Inima lui de Tată, în care încap, pe lângă miliardele de locuitori ai planetei, și miliardele de ființe cerești, de îngeri și lumi necăzute în păcat, nu are și ea nevoie de aprecierea ființelor create? Cu siguranță că da! Atunci, de ce oare suntem atât de zgârciți cu cuvintele noastre de laudă și apreciere pentru El?

Iată încă un aspect demn de apreciat la autorul Psalmului 145: În primele două versete, de patru ori apare ideea: „Eu Te voi înălța… Te voi binecuvânta… Voi lăuda Numele Tău… Eu voi face lucrul acesta.” Ce lecție se ascunde în acest amănunt? Învățăm că lauda la adresa lui Dumnezeu nu se poate face pe seama unui înlocuitor. Nu putem delega pe nimeni să-L laude pe Dumnezeu în locul nostru. Ori Îl lăudăm noi, așa cum suntem inspirați de Duhul Sfânt și potrivit talentelor noastre, ori, în caz contrar, nu mai rămâne nimic din lauda noastră decât zgomot de „aramă sunătoare sau de chimval zângănitor” (vezi 1 Corinteni 13,1).

Cum stăm cu laudele noastre? Sunt ele cu adevărat ale noastre, sau delegăm pe alții să le aducă pentru noi înaintea lui Dumnezeu?

Măreția Domnului

Primul motiv de laudă al psalmistului este legat de un termen pe care îl folosim în procesul comunicării, însă ale cărui profunzimi nu le putem pătrunde: măreția lui Dumnezeu. „Mare este Domnul și foarte vrednic de laudă, și mărirea Lui este nepătrunsă. Fiecare neam de om să laude lucrările Tale și să vestească isprăvile Tale cele mari! Voi spune strălucirea slăvită a măreției Tale și voi cânta minunile Tale. Oamenii vor vorbi de puterea Ta cea înfricoșată și eu voi povesti mărimea Ta” (vers.3‑6).

De cinci ori vorbește psalmistul despre măreția lui Dumnezeu, folosind diferiți termeni: „mare”, „mărime”, „mari” și „măreție”. Însă o măreție insondabilă, ca aceea a Dumnezeului nostru, presupune și o laudă pe măsură. Totuși, oricât de talentat ar fi un poet sau un compozitor de imnuri sfinte, nicio poezie și nicio cântare nu va reuși să se ridice la înălțimea măreției lui Dumnezeu.

Putem admira măreția divină într-un apus de soare, iar pictori talentați pot imortaliza pe pânzele lor frumusețea peisajului. Putem admira măreția divină privind miliardele de galaxii, roiuri stelare și nebuloase, iar fotografi profesioniști le pot captura în memoriile aparatelor lor. Putem admira măreția Creatorului în delicatețea miilor de flori și a sutelor de mii de specii de plante și animale, iar naturaliștii le pot cerceta și clasifica. Însă oricât de mult am avansa în cunoștință, suntem de abia la început de drum. Oamenii de știință de abia au reușit să atingă cu degetul lor mic marele ocean al cunoașterii.

Cât de frumos se exprimă mult încercatul Iov în legătură cu măreția de necuprins a lui Dumnezeu! Vorbind despre minunile fără număr ale Creației, el este nevoit să recunoască: „Și acestea sunt doar marginile căilor Sale, și numai adierea lor ușoară ajunge până la noi. Dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l va auzi?” (vezi Iov 26,14).

Bunătatea Domnului

Al doilea motiv de laudă al psalmistului este legat de nemărginita bunătate a lui Dumnezeu: „Să se trâmbițeze aducerea aminte de nemărginita Ta bunătate și să se laude dreptatea Ta! Domnul este milostiv și plin de îndurare, îndelung răbdător și plin de bunătate. Domnul este bun față de toți și îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui. Toate lucrările Tale Te vor lăuda, Doamne! Și credincioșii Tăi Te vor binecuvânta” (vers.7‑10).

Dacă Dumnezeu ar fi doar sfânt și desăvârșit, fără să știm că El este și bun, oare câți dintre noi am dori să ne apropiem de El? Dar tocmai bunătatea Sa fără margini, pe care o revarsă necondiționat și peste cei buni, și peste cei răi (vezi Matei 5,45) este magnetul care ne trage spre El. Ne apropiem cu sfială și temere sfântă datorită sfințeniei Sale, dar și cu încredere în bunătatea Sa de Tată, din care ne invită să gustăm fiecare: „Gustați și vedeți ce bun este Domnul!” (vezi Psalmul 34,8).

În ziua judecății, cei nemântuiți poate că vor încerca să găsească fel de fel de scuze pentru alegerea pe care au făcut-o. O singură scuză nu va putea rămâne în picioare: în fața bunătății lui Dumnezeu. Iată de ce, pe un ton mustrător, dar izvorât din dragoste și din dorința de a salva cât mai multe suflete pierdute, apostolul Pavel li se adresează acestora: „Sau disprețuiești tu bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință?” (Romani 2,4).

Împărăția Domnului

David avea propria sa împărăție pe care o conducea cum știa mai bine. Își iubea împărăția, își iubea supușii și le dorea tuturor cel mai mare bine posibil. Priviți însă cu câtă admirație privește el spre Împărăția cerească! Cât de copleșit este psalmistul de slava acestei Împărații veșnice! Deși nemărturisit în cuvinte, citim printre rânduri dorul imens din inima sa de a face parte cât mai curând din slăvita Împărăție cerească: „Vor spune slava Împărăției Tale și vor vesti puterea Ta, ca să facă cunoscut fiilor oamenilor puterea Ta și strălucirea plină de slavă a Împărăției Tale. Împărăția Ta este o împărăție veșnică și stăpânirea Ta rămâne în picioare în toate veacurile” (vers.11‑13).

Împărățiile lumii vin și trec, lăsând în urmă doar ruine, amintiri și istorie. Ridicarea și prăbușirea lor, așa cum este prezentată în tabloul profetic din visul lui Nebucadnețar (vezi Daniel cap.2), face parte din drama istoriei păcatului. Însă nicio împărăție pământească și nicio orânduire socială care a existat vreodată pe pământ nu are viitor. Singura care are viitor – un viitor veșnic – este doar Împărăția lui Dumnezeu.

Motivul? Pentru că doar această Împărăție este clădită pe neprihănire, dreptate absolută și dragoste. Toate celelalte împărații pământești se ridică din mizeria egoismului omenesc, prăbușindu-se în aceeași mizerie umană.

Iată de ce, de-a lungul mileniilor de istorie a păcatului, adevărații copii ai lui Dumnezeu au tânjit mereu după „cetatea care are temelii tari, al cărui meșter și ziditor este Dumnezeu”, dorind „o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este rușine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate. În credință au murit toți aceștia, fără sa fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut și le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini și călători pe pământ” (Evrei 11,10.16.13 ).

Mai există în noi simțământul că aici nu suntem acasă?

Compasiunea Domnului

Cum este Dumnezeul nostru? Este El transcendent, retras și ascuns în dosul unei „perdele” dincolo de care nimeni nu poate trece? Sau dimpotrivă, El este un Dumnezeu imanent, prezent lângă ființa umană, slabă și plină de nevoi?

Răspunsul este afirmativ la ambele întrebări. Iar psalmii lui David scot în evidență ambele aspecte ale Persoanei lui Dumnezeu. Acel Împărat a cărui măreție este de nepătruns pentru ființa umană și a cărui Împărăție e plină de strălucire și slavă, se coboară cu dragoste lângă fiecare om aflat în nevoie, aducând mângâiere, îmbărbătare și ajutor: „Domnul sprijină pe toți cei ce cad și îndreaptă pe cei încovoiați. Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, și Tu le dai hrană la vreme. Îți deschizi mâna și saturi după dorință tot ce are viață” (vers.14‑16).

Marele adevăr pe care-l subliniază psalmistul în versurile acestui cântec de laudă este acela că Împăratul Universului, Cel a cărui măreție este de nepătruns, este în același timp și un Tată plin de dragoste față de creaturile Sale, împlinindu-le nu doar nevoile, ci chiar și dorințele inimii: „Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57,15).

Cât de insensibilă trebuie să fie inima unui om care, în ciuda acestor evidențe, alege să întoarcă spatele unui Dumnezeu atât de minunat în transcendența și imanența Sa!

Harul Domnului

Motivele de laudă invocate până acum de psalmist își au locul și importanța lor în viața unui credincios. Însă toate aceste motive și-ar pierde calitatea dacă la ele nu s-ar adăuga încă un motiv care le conferă valoare tuturor celorlalte: harul mântuitor. Acest har care lucrează mântuirea omului păcătos este cifra care, adăugată la înșiruirea de zerouri, le dă acestora adevărată valoare.

Într-adevăr, la ce ne-ar folosi să știm că Domnul e plin de măreție, bunătate și compasiune, și că Împărăția Sa e plină de slavă, dacă noi, oameni păcătoși, nu am beneficia de toate acestea? La ce ne-ar folosi să știm că Dumnezeu e bun și îndurător față de îngerii și ființele necăzute în păcat din Univers, dacă aceste trăsături ale caracterului Său nu s-ar manifesta și în relația cu noi? Tocmai pentru că suntem ființe păcătoase, iar în marea familie a Tatălui ceresc noi, ca individ și ca umanitate, suntem fiii Săi risipitori, tocmai din acest motiv avem nevoie de harul Său mântuitor.

Însă, atunci când Dumnezeu manifestă har față de omul păcătos, El nu renunță la principiile veșnice ale guvernării Sale. Ne arată milă și îndurare, dar în același timp rămâne drept. Coboară lângă omul zdrobit de păcat, dar rămâne același Împărat plin de sfințenie și slavă.

David surprinde foarte bine acest adevăr în finalul Psalmului 145: „Domnul este drept în toate căile Lui și milostiv în toate faptele Lui. Domnul este lângă toți cei ce-L cheamă, lângă toți cei ce-L cheamă cu toată inima. El împlinește dorințele celor ce se tem de El, le aude strigătul și-i scăpa. Domnul păzește pe toți cei ce-L iubesc și nimicește pe toți cei răi” (vers.17‑20).

Da, harul mântuitor este trăsătura care încununează toate celelalte trăsături ale caracterului desăvârșit al Dumnezeului nostru. Fără manifestarea lui, am fi fost doar „un abur care se arată puțintel și apoi piere” (vezi Iacov 4,14). Am fi fost doar o suflare, niște umbre, niște ființe fără sens al vieții, fără perspectivă și fără viitor. De aceea, să ne angajăm asemenea psalmistului: „Gura mea să vestească lauda Domnului și orice făptură să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt în veci de veci!” (vers.21).

Lori Balogh