Psalmul 149 – Un psalm de recunoștință al poporului lui Dumnezeu
- „Lăudați pe Domnul! Cântați Domnului o cântare nouă, cântați laudele Lui în adunarea credincioșilor Lui!
- Să se bucure Israel de Cel ce l-a făcut, să se veselească fiii Sionului de Împăratul lor!
- Să laude Numele Lui cu jocuri, să-L laude cu toba și cu harpa!
- Căci Domnul are plăcere de poporul Său și slăvește pe cei nenorociți mântuindu-i.
- Să salte de bucurie credincioșii Lui îmbrăcați în slavă, să scoată strigăte de bucurie în așternutul lor!
- Laudele lui Dumnezeu să fie în gura lor și sabia cu două tăișuri, în mâna lor,
- ca să facă răzbunare asupra neamurilor și să pedepsească popoarele;
- să lege pe împărații lor cu lanțuri și pe mai-marii lor cu obezi de fier,
- ca să aducă la îndeplinire împotriva lor judecata scrisă! Aceasta este o cinste pentru toți credincioșii Lui. Lăudați pe Domnul!”
Un „psalm aleluia”
Psalmul 149 este cel de-al patrulea „psalm aleluia” din grupul de cinci care încheie frumoasa și grandioasa „Carte de Cântări” a poporului Israel ( 146‑150 ) – Cartea Psalmilor. Deși imnul are coordonate istorice greu de stabilit cu precizie, cercetătorii neputând identifica evenimentele care au inspirat scrierea lui, el rămâne în literatura sacră ca o cântare a speranței și a bucuriei credincioșilor care așteaptă eliberarea din lumea nedreaptă în care trăim cu toții.
Ne aflăm în fața unei celebrări grandioase a luptei dintre bine și rău, luptă care a produs atâtea victime de-a lungul veacurilor, dar care se va sfârși prin biruința deplină și definitivă a binelui asupra răului. Însă această luptă cosmică, începută în cer prin rebeliunea lui Lucifer și continuată apoi pe pământ prin căderea primilor noștri părinți, nu se duce undeva departe de noi. Frontul războiului spiritual trece prin viața fiecărui om și se află în inima fiecărui om. De aceea, luptele noastre personale și prezente nu sunt altceva decât frânturi și mici piese din marele puzzle al conflictului cosmic.
Psalmul 149 este o invitație adresată tuturor oamenilor de a trece de partea lui Dumnezeu în lupta împotriva răului și a nedreptății. A fi de partea Lui în acest grandios proiect de pace și iubire este un adevărat privilegiu. Iar Biserica lui Christos, angajată în acțiune, dar și în contemplare, prezentă în lume, dar și peregrină către patria cerească, are înaltul privilegiu de a se angaja în acest proiect grandios.
O cântare nouă
„Lăudați pe Domnul! Cântați Domnului o cântare nouă, cântați laudele Lui în adunarea credincioșilor Lui! Să se bucure Israel de Cel ce l-a făcut, să se veselească fiii Sionului de Împăratul lor” ( vers. 1.2 ).
De ce o cântare nouă? Nu sunt suficiente cântările vechi, cunoscute și învățate pe de rost? Nu sunt suficiente ritualurile, obiceiurile și formele de închinare strămoșești? Nu cumva noul vrea să pună în umbra vechiul, scoțându-l treptat din uzanță?
În domeniul închinării, ca de altfel în multe alte domenii ale existenței umane, noul nu numai că nu trebuie demonizat, ci dimpotrivă, el este de dorit. Ce s-ar întâmpla dacă în viața noastră nu s-ar întâmpla nimic nou? Ar fi o monotonie cruntă. Dar ce s-ar întâmpla dacă viața noastră spirituală nu ar progresa prin experiențe noi cu Dumnezeu, prin noi biruințe asupra păcatului? Ar fi un semn că ceva nu este în regulă în relația noastră cu Dumnezeu.
Prima poruncă pe care Creatorul a dat-o primilor noștri părinți, chiar înainte de restricția privitoare la fructele pomului cunoștinței binelui și răului, a fost: „Creșteți!” ( Geneza 1,28 ). Oare nu erau Adam și Eva „bine crescuți”? Nu erau ei desăvârșiți din punct de vedere fizic, moral și spiritual? Desigur! Însă viața veșnică pentru care au fost creați trebuia să constea mereu în lucruri noi, experiențe noi cu Creatorul, cunoștințe noi legate de Univers și o cunoaștere tot mai profundă a caracterului, a planurilor și a intențiilor lui Dumnezeu.
Da, Dumnezeu dorește ca sfinții Săi să-și reînnoiască zilnic experiența spirituală. Dacă crucea trebuie purtată zilnic, potrivit îndemnului Mântuitorului ( vezi Luca 9, 23 ), și experiențele rezultate ca urmare a purtării crucii trebuie să fie mereu noi. Căci, spune apostolul Pavel, „chiar dacă omul nostru de afară se trece, omul nostru dinăuntru se înnoiește din zi în zi” ( 2 Corinteni 4,16 ).
Fiecare experiență nouă cu Dumnezeu și fiecare consacrare nouă ar trebui să dea naștere unei laude noi la adresa lui Dumnezeu, unor cântări noi. Dacă binecuvântările cerului sunt mereu proaspete, de ce atunci recunoștința și lauda noastră să nu fie la fel de proaspete?
Însă la îndemnul clar al psalmistului de a cânta Domnului o cântare nouă, el mai adaugă unul la fel de important: „Cântați laudele Lui în adunarea credincioșilor Lui!” ( vers. 1 up. ). Este frumos să-L lăudăm pe Dumnezeu în duhul nostru, în rugăciunea personală și în familiile noastre. Este frumos, dar nu suficient. De ce? Pentru că și alții au nevoie să cunoască experiența noastră cu Dumnezeu și intervențiile Sale în viața noastră.
Și cei din Biserică au nevoie de experiența noastră, nu doar noi. Și ei au nevoie să crească spiritual prin ceea ce a făcut Dumnezeu în viața noastră. De aceea, laudele aduse lui Dumnezeu în „adunarea credincioșilor Lui” îl vor zidi nu doar pe cel care își exprimă recunoștința în mod public, ci va îmbogăți spiritual întreaga comunitate de credincioși.
Urmărea? Poporul lui Dumnezeu se va bucura nu doar de ceea ce a făcut Domnul și Împăratul său, ci se va bucura de Însăși Persoana Sa. Iar când ajungi să te bucuri de Dumnezeu mai mult decât de binecuvântările Sale, atunci relația cu El a ajuns la deplina maturitate spirituală, omul fiind pregătit să intre pe porțile Împărăției cerești.
Tobe, jocuri și închinare
Ultimii doi psalmi ai „Cărții de Laude” a poporului Israel dau naștere la o dilemă în legătură cu unele forme de închinare: Este permis dansul în închinare? Au ce căuta în închinarea adevărată unele instrumente muzicale ( de ex. tobele )?
Îndemnul psalmistului este fără echivoc în această privință: „Să laude Numele Tău cu jocuri, să-L laude cu toba și harpa! Căci Domnul are plăcere de poporul Său și slăvește pe cei nenorociți, mântuindu-i” ( vers. 3.4 ).
Ne place sau nu acest lucru, trebuie să recunoaștem că în poporul Israel, mai ales în perioada de tinerețe a sa, dansul era folosit în închinare ca o exprimare fizică a bucuriei înaintea lui Dumnezeu. De asemenea, alături de dans, în laudele adresate lui Dumnezeu prin cântare erau folosite și unele instrumente muzicale, care astăzi cu greu ar fi acceptate în Biserică: tobele și tamburinele.
Exemple în acest sens sunt numeroase. Astfel, Laban îi reproșează ginerelui său Iacov că dacă nu ar fi plecat pe ascuns, l-ar fi lăsat să plece în mijlocul cântecelor, în sunet de timpane și alăută ( vezi Geneza 31,27 ). După trecerea Marii Roșii, Maria, sora lui Moise și a lui Aaron, „a luat în mână un timpan, și toate femeile au venit cu timpane, jucând” ( Exodul 15,20 ).
Pentru a celebra biruința militară a lui Iefta, fiica lui „i-a ieșit înainte cu timpane și jocuri” ( Judecători 11,34 ). De asemenea, la întoarcerea victorioasă a lui David după uciderea lui Goliat, „femeile au ieșit din toate cetățile lui Israel înaintea împăratului Saul, cântând și jucând în sunetul timpanelor și alăutelor, și scoțând strigăte de bucurie” ( 1 Samuel 18,6 ). Însuși David este surprins de inspirația biblică dansând „din răsputeri înaintea Domnului” cu ocazia mutării chivotului la Ierusalim ( 2 Samuel 6,14 ).
Așadar, este cert faptul că în tinerețea poporului Israel dansul ritmat era folosit în închinare ca o manifestare a bucuriei debordante, pricinuite fie de o victorie militară, fie de o altă intervenție a lui Dumnezeu în favoarea poporului Său.
Însă lucrurile nu au rămas mereu așa. Ceva s-a întâmplat încă din timpul domniei lui David în privința închinării, aceasta devenind mai sobră, prin eliminarea dansului și a unor instrumente muzicale considerate nepotrivite.
După manifestarea disprețului lui Mical, soția lui David, după ce îl văzuse pe acesta jucând înaintea slujnicelor lui „ca un om de nimic” ( vezi 2 Samuel 6,20 ), David nu a mai fost văzut niciodată dansând în public, și nici să autorizeze o asemenea formă de închinare. În secolele care au urmat, închinarea a devenit mai sobră. Tamburinele au fost eliminate din închinarea publică, locul lor fiind luat de chimvale, instrumente mai sobre și mai potrivite pentru închinarea la tabernacol.
În Noul Testament nu se amintește nimic cu privire la o eventuală folosire a dansului în închinarea credincioșilor. Îndemnurile apostolului Pavel adresate Bisericii se referă doar la cântările de laudă, fără să amintească nimic despre dans ( vezi Efeseni 5,19). Cu timpul, dânsul a dispărut din manifestările cultice, probabil din cauza asocierii lui cu păgânismul și secularismul.
Biblia ne învață că, deși la început dansul era prezent în închinarea poporului Israel, a existat tendința de eliminare a lui din spațiul liturgic și sacru. În Evanghelii, nu găsim nicio interdicție explicită a Mântuitorului cu privire la dans, același lucru putând fi observat și în dreptul apostolilor. În același timp, dansul nici nu este încurajat ca o manifestare necesară într-o spiritualitate autentică. Ca formă de închinare, dansul este irelevant pentru spiritualitatea creștină.
Dacă în vechime prin dansul ritmat erau celebrate victoriile militare ale poporului Israel, astăzi biruințele spirituale ale creștinilor consacrați nu mai au nevoie de o asemenea manifestare. În trecut erau celebrate victoriile fizice, în timp ce astăzi sunt celebrate biruințele spirituale. Or biruințele spirituale trebuie celebrate în duh, nu în trup, iar jubilarea trebuie să fie a duhului, nu a trupului.
Jihad sau proiect de dragoste și dreptate?
Finalul Psalmului 149 pare să însemne un îndemn la „jihad” sionist. Cu laudele lui Dumnezeu pe buze și cu sabia cu două tăișuri în mână, credincioșii sunt chemați să aducă pedeapsa asupra popoarelor în urma judecății ( vers. 6‑9 ).
Lucrurile ar putea fi privite și din această perspectivă, dacă nu am ține seama de conceptul „Marii Lupte”, care se duce de milenii între forțele binelui și cele ale răului. Acest conflict cosmic, început în cer prin rebeliunea lui Lucifer, și continuat pe pământ prin căderea primilor noștri părinți, presupune existența a două tabere adverse, având principii, metode și scopuri total diferite.
Deoarece „frontul” acestui război milenar se află pe pământ, trecând prin inimile și conștiințele oamenilor, nimeni nu poate rămâne neutru. Orice ființă omenească trebuie să aleagă în deplină cunoștință de cauză și să treacă de o parte sau alta a baricadei.
Din această perspectivă, finalul Psalmului 149 este o invitație făcută tuturor oamenilor de a trece de partea forțelor binelui în marele proiect de dragoste și dreptate al lui Dumnezeu – acela de a salva cât mai multe suflete pierdute, după care să nimicească răul cu „rădăcină și ramură” ( vezi Maleahi 4,1 ).
Iar în final, o nouă Creație: „ceruri noi și un pământ nou, în care va domni neprihănirea” ( 2 Petru 3,13 ). Acesta este proiectul pentru care Dumnezeu a trebuit să plătească cel mai scump preț posibil: moartea pe cruce a singurului Său Fiu.
La acest proiect suntem chemați să ne alăturăm cu toții. Cu „sabia cu două tăișuri” a Cuvântului lui Dumnezeu ( vezi Evrei 4,12 ) în mână, avem privilegiul să luptăm pentru înaintarea Împărăției lui Dumnezeu. Căci „aceasta este o cinste pentru toți credincioșii Lui. Lăudați pe Domnul!” ( vers. 9 ).
Lori Balogh
