Psalmul 150 – Marele „Aleluia” final
- „Lăudaţi pe Domnul! Lăudaţi pe Dumnezeu în Locaşul Lui cel Sfânt, lăudaţi-L în întinderea cerului, unde se arată puterea Lui !
- Lăudaţi-L pentru isprăvile Lui cele mari, lăudaţi-L după mărimea Lui nemărginită !
- Lăudaţi-L cu sunet de trâmbiţă, lăudaţi-L cu alăuta şi harpa !
- Lăudaţi-L cu timpane şi cu jocuri, lăudaţi-L cântând cu instrumente cu coarde şi cu cavalul !
- Lăudaţi-L cu chimvale sunătoare, lăudaţi-L cu chimvale zăngănitoare !
- Tot ce are suflare să laude pe Domnul ! Lăudaţi pe Domnul !”
O doxologie a Cartii Psalmilor
Cartea Psalmilor, intitulata si „Cartea de Laude” a poporului Israel, se incheie triumfator. Marele „Aleluia !” cantat de fiintele inteligente din intregul Univers reprezinta apogeul celei mai impresionante carti de cantari care a fost compusa vreodata de om in cinstea Creatorului sau, o doxologie demna de maretia Dumnezeului nostru.
Cineva asemana Cartea Psalmilor cu o uriasa sala de concerte in care ne este dat sa auzim suspine, dar si explozii de bucurie si entuziasm; dezamagire si durere, dar si speranta si mangaiere; vinovatie si acuzare, dar si iertare si acceptare. Un adevarat univers al trairilor sufletesti in care itinerariul este intotdeauna de la teama la curaj, de la intuneric la lumina, si de la deznadejde la speranta si mantuire.
Acum, dupa ce am fost alaturi de autorii Psalmilor in temerile, durerile si dilemele lor, dar si in bucuriile si in sperantele lor, suntem invitati sa ne ridicam in picioare si sa participam cu intreaga noastra fiinta la marea simfonie universala, in care toate fiintele inteligente se vor uni pentru a aduce laude Creatorului lor.
Psalmul 150 este, dintr-un anumit punct de vedere, o anticipare a momentului final al luptei dintre bine si rau, moment pe care vizionarul de pe insula Patmos, Ioan, il descrie atat de impresionant in Cartea Apocalipsei: „Si pe toate fapturile care sunt in cer, pe pamant, sub pamant, pe mare si tot ce se afla in aceste locuri, le-am auzit zicand: „A Celui ce sade pe scaunul de domnie, si a Mielului, sa fie lauda, cinstea, slava si stapanirea in vecii vecilor !” ( Apocalipsa 5,13 ).
In aceste clipe sublime, in care raul va fi fost demascat in toata hidosenia lui, fiind eliminat pentru totdeauna din Univers, „Aleluia !” pare sa nu se mai opreasca. Rugaciunile celor mantuiti, stropite cu atatea lacrimi si insotite de atatea gemete si suspine, se transforma intr-un torent de laude la adresa Creatorului tuturor lucrurilor.
Ce sa-I mai ceri Tatalui ceresc, cand ai totul la dispozitie ? Dupa cine sa mai suspini, cand esti in prezenta Sa nemijlocita ? Pentru cine sa mai mijlocesti, cand marea lupta a luat sfarsit si Dumnezeu a salvat tot ce se putea salva de pe pamant ?
Da, asemenea multor altor lucruri care vor avea un sfarsit in Imparatia lui Dumnezeu, si cererile, lacrimile si suspinurile vor avea un sfarsit. Lauda lui Dumnezeu nu se va sfarsi insa niciodata, caci ea reprezinta elementul permanent al inchinarii. Aceasta este lectia cu care parasim cartea Psalmilor.
„Aleluia !” ( „Laudati pe Domnul !” ) este, prin excelenta, cantarea cerului. Dar ea va fi si cantarea celor care, desi inca au parte de dureri si dezamagiri, de lacrimi si moarte pe pamant, ei traiesc inca de pe acum cu sufletul in atmosfera cerului.
„Aleluia !” – „Laudati pe Domnul !”
Corul magnific, care incheie lunga „stagiune” din marea „sala de concerte” a Psalmilor, contine nu mai putin de douasprezece indemnuri de a-L lauda pe Dumnezeu. Un numar rotund si plin de semnificatii profunde, caci numarul 12 este simbolul Imparatiei lui Dumnezeu. 12 patriarhi, 12 ucenici, 12 apostoli, 12 temelii ale Noului Ierusalim, 12 porti de margaritar ale Cetatii Sfinte – un numar complet, care ne arata ca nimic nu trebuie scazut si nimic nu trebuie adaugat.
De ce suntem indemnati atat de insistent sa-L laudam pe Dumnezeu ? In conditiile pacatului in care traim cu totii, termenul „lauda” are uneori un sens peiorativ. Cel care lauda o alta persoana poate fi suspectat de intentia de a lingusi, urmarid interese meschine, iar ce accepta ( si asteapta ) laude, imbatandu-se cu ele, este in cele mai multe cazuri un om indragostit de propria sa persoana. Adica este un narcisist.
Avand in vedere aceste aspecte pe care le intalnim deseori in viata, ne intrebam daca nu cumva si in cer se intampla acelasi lucru. Cand privim cerul prin „ferestrele” Revelatiei divine, cand observam atmosfera care domneste acolo, si auzim pe ingerii sfinti laudandu-L continuu pe Dumnezeu, se pot naste in mintea noastra anumite intrebari: Dar de ce atata lauda ? Le cere Dumnezeu creaturilor Sale sa-L laude zi de zi ? Si daca exista lauda, este ea spontana, sau este impusa fiintelor ceresti ?
Insa intrebari de felul acesta apar tocmai pentru ca traim intr-o lume deformata de pacat, in care si cele mai nobile sentimente au fost pervertite. Cand ne referim la atmosfera cerului, lipsita de germenii otravitori ai pacatului, trebuie sa intelegem ca tot ce se intampla acolo, inclusiv lauda la adresa Creatorului, este curat si neatins de pacat. In cer nu se pune nici problema lingusirii cuiva pentru atingerea unor scopuri meschine, nici a laudei lui Dumnezeu din teama sau obligatie. Cu atat mai putin, cunoscandu-L pe Dumnezeu in sfintenia caracterului Sau, ne este imposibil sa ne imaginam ca El pretinde lauda din partea creaturilor Sale asa cum tiranii pamantului o pretind de la supusii lor.
La urma urmei, cine are mai mare nevoie de lauda lui Dumnezeu: Creatorul sau fiintele create ? Desigur, asemenea oricarui parinte care asteapta recunostinta din partea copiilor sai pentru care a facut atatea sacrificii, inima de Tata a lui Dumnezeu tanjeste si ea dupa un cuvant de recunostinta si multumire din partea creaturilor Sale.
Insa cea mai mare nevoie de lauda la adresa lui Dumnezeu o au fiintele create. De ce ? Pentru ca laudandu-L pe Creator, ele se aseaza intr-o relatie corecta fatza de El, recunoscandu-si dependenta de El si uriasa diferenta care exista intre Dumnezeul Creator si fiintele create.
Intr-o lume desavarsita ca cea a cerului, in care pacatul nu a reusit sa distruga relatiile, a recunoaste superioritatea Creatorului pe toate planurile, fara a face din aceasta un motiv de invidie, si a-I arata recunostinta si multumire, laudandu-I Numele, este ceva cat se poate de natural.
In cer, lauda nu este nici lingusire, nici laudarosenie, nici satisfacerea narcisismului cuiva, ci repezinta pur si simplu recunoasterea dependentei de Dumnezeu si manifestarea spontana si nefortata a recunostintei fatza de tot ceea ce Creatorul face pentru fiintele pe care le-a creat.
De aceea, „laudati pe Domnul ! Laudati pe Dumnezeu in locasul Lui cel sfant, laudati-L in intinderea cerului, unde se arata puterea Lui ! Laudati-L pentru ispravile Lui cele mari, laudati-L dupa marimea Lui nemarginita !” ( vers. 1.2 ).
Timpane, jocuri si inchinare
Ca si psalmul anterior ( 149 ), Psalmul 150 ne surprinde prin invitatia autorului de a ne exprima bucuria inchinarii intr-un mod neobisnuit: cu instrumente muzicale pe care nu le intalnim de obicei in locasurile de cult ( trambite, timpane, tobe, chimvale, etc. ), dar si prin dansuri ritmate.
„Laudati-L cu sunet de trambita, laudati-L cu alauta si harpa ! Laudati-L cu timpane si cu jocuri, laudati-L cantand cu instrumente cu coarde si cu cavalul. Laudati-L cu chimvale sunatoare, laudati-L cu chimvale zanganitoare ! Tot ce are suflare sa laude pe Domnul !” ( vers. 3-6 ).
Studiul Scripturii ne conduce in mod inevitabil la concluzia ca evreii, mai ales in etapa de tinerete a acestui popor, obisnuiau sa-si exprime bucuria inchinarii publice prin muzica ritmata, insotita de dans. Aceste obiceiuri ale poporului evreu da nastere unei dileme in legatura cu unele forme de inchinare moderne: Este permis dansul in inchinare ? Unele instrumente muzicale cum sunt: tobele, timpanele si chimvalele sunt potrivite cu o inchinare adevarata ?
Raportul biblic ne ofera numeroase dovezi ca in perioada de tinerete a poporului Israel dansul ritmat si instrumentele muzicale ca: tobele, timpanele si chimvalele erau folosite in inchinarea publica, dar si in viata de zi cu zi.
Laban, de exemplu, i-a reprosat ginerelui sau, Iacov, ca daca nu ar fi plecat pe ascuns, l-ar fi lasat sa plece in mijlocul cantecelor, in sunet de timpane si alauta ( vezi Geneza 31,27 ). Dupa traversarea Marii Rosii, Maria, sora lui Moise si Aaron, „a luat in mana o timpana, si toate femeile au venit cu timpane, jucand” ( Exodul 15,20 ).
Pentru a celebra victoria militara a lui Iefta, judecatorul lui Israel, fiica lui „i-a iesit inainte cu timpane si jocuri” ( Judecatori 11,34 ). Pe vremea lui Saul, la intoarcerea victorioasa a lui David dupa uciderea uriasului Goliat, „femeile au iesit din toate cetatile lui Israel inaintea imparatului Saul, cantand si jucand, la sunetul timpanelor si alutelor, scotand strigate de bucurie” ( 1 Samuel 18,6 ). Inspiratia il surprinde pe insusi regele David dansand „din rasputeri inaintea Domnului” cu ocazia mutarii chivotului la Ierusalim ( vezi 2 Samuel 6,14 ).
Este cert faptul ca in timpurile istoriei vechi a poporului Israel, dansul ritmat era prezent atat in viata de zi cu zi, cand se celebra o victorie militara, dar si in momentele de inchinare inaintea Domnului. Insa lucrurile nu au ramas mereu asa. In timpul domniei lui David se pare ca s-au produs niste schimbari majore in domeniul inchinarii, aceasta devenind mai sobra prin eliminarea dansului si a unor instrumente muzicale, considerate nepotrivite in inchinare.
Dupa ce Mical, sotia lui David, si-a manifestat dispretul fatza de acesta, vazandu-l pe rege dansand inaintea slujnicelor sale „ca un om de nimic” ( vezi 2 Samuel 6,20 ), David nu a mai fost vazut niciodata dansand in public, si nici nu avem vreo dovada ca el ar mai fi autorizat o asemenea forma de inchinare.
In veacurile care au urmat, inchinarea a devenit mult mai sobra decat in timpul Exodului, al Judecatorilor si al domniei regelui Saul. Tamburinele au fost eliminate din serviciile de inchinare publica, fiind inlocuite cu alte instrumente mai sobre si mai potrivite pentru inchinarea la tabernacol.
In Noul Testament, nu se aminteste nimic explicit cu privire la o eventuala folosire a dansului in inchinarea credinciosilor. Apostolul Pavel ii indeamna pe credinciosi sa vorbeasca si sa-I cante lui Dumnezeu cu psalmi, fara sa aminteasca nimic despre dans ( vezi Efeseni 5,19 ). Biblia ne invata ca, desi la inceput dansul era prezent in inchinarea adusa lui Dumnezeu de poporul Israel, a existat tendinta de eliminarea lui din spatiul liturgic.
In ce priveste crestinismul, dansul este irelevant ca forma de inchinare, el nefiind necesar intr-o spiritualitate autentica. Astazi crestinii nu mai sarbatoresc victorii militare, ci spirituale. Daca in trecut victoriile militare erau celebrate prin dans, biruintele spirituale de azi nu se mai celebreaza in trup, ci in duh.
Caci, spune Mantuitorul: „Dar vine ceasul, si acum a si venit, cand inchinatorii adevarati se vor inchina Tatalui in duh si in adevar; fiindca astfel de inchinatori doreste si Tatal. Dumnezeu este Duh, si cine se inchina Lui trebuie sa se inchine in duh si in adevar” ( Ioan 4, 23.24 ).
Ramas bun, dar nu adio !
Odata cu impresionanta doxologie a Psalmului 150, parasim Cartea de Laude a poporului Israel. Insa nu pentru totdeauna ! Pe cararile vietii vom avea parte de noi trairi sufletesti, de noi dureri si dezamagiri, de noi bucurii si experiente cu Dumnezeu. Si toate acestea ne vor face sa ne intoarcem mereu la Psalmi, caci in versurile lor ne putem regasi propriile noastre emotii, sentimente, dureri si aspiratii.
Jean Calvin spunea ca nu exista niciun sentiment uman si nicio traire sufleteasca care sa nu fie reflectata in Psalmi. Citindu-i in liniste, in versurile lor regasim exprimate nu doar propriile noastre sentimente, ci solutia la oricare problema, dilema si suferinta: increderea totala in dragostea si intelepciunea lui Dumnezeu.
Viata ne aduce adesea in fatza unor intrebari la care nu avem nicio sansa sa gasim raspuns in aceasta viata. Psalmii ne ofera insa niste certitudini care ne vor ajuta sa depasim problemele, dilemele si suferintele vietii. Si cea mai mare certitudine este aceea ca Dumnezeu este dragoste, iar dragostea adevarata nu poate gresi niciodata.
Treci prin probleme si nu stii de ce ti se intampla toate acestea ? Ai incredere in dragostea lui Dumnezeu care nu greseste niciodata ! El stie de ce trebuie sa treci prin toate acestea. Si daca acum traim un timp al dilemelor si al intrebarilor fara raspuns, fii sigur ca va veni – nu se poate sa nu vina ! – si un timp al raspunsurilor.
Ceea ce ai de facut acum – si acesta este cel mai bun lucru posibil ! – este sa te abandonezi total in bratele Tatalui ceresc, fiind convins ca El te va calauzi pe drumul cel bun. Asa a facut David in momentele de criza suprema si a iesit invingator. Asa au facut de-a lungul veacurilor toti copiii adevarati ai lui Dumnezeu. Si nimeni nu va regreta vreodata ca s-a increzut in El !
Daca crezi ca ai solutii mai bune la intrebarile si problemele tale, foloseste-le ! Dar nu uita: ori de cate ori vei fi dezamagit de ele, Dumnezeu este tot acolo, asteptandu-te. Cand nu mai vezi cararea pe care trebuie sa inaintezi, pentru ca ai pierdut marcajul, intoarce-te pana in punctul in care ai vazut ultima data lumina ! Dumnezeu este acolo si asteapta sa-L iei ca Tovaras de drum.
Si, dupa ce Il vei invita in viata ta, „increde-te in Domnul si fa binele; locuieste in tara si umbla in credinciosie. Domnul sa-ti fie desfatarea, si El iti va da tot ce-ti doreste inima. Incredinteaza-ti soarta in mana Domnului, increde-te in El si El va lucra. El va face sa straluceasca dreptatea ta ca lumina, si dreptul tau ca soarele la amiaza” (Psalmul 37, 3-6 ).
Poate fi un lucru mai frumos ca acesta ?
Lori Balogh
