„Și eu sunt om!” (I) – E. G. White – omul din spatele profetului

„Și eu sunt om!” (I)

E. G. White – omul din spatele profetului

„Dar Petru l-a ridicat și i-a zis: „Scoală-te, și eu sunt om!”

Fapte 10:26

În lume există tot felul de oameni: oameni de știință, oameni politici, oameni de cultură, oameni ai religiei… Și lista poate continua, evidențiind marea diversitate a spiritului uman, aflat într-o permanentă căutare. În spatele etichetelor însă, oricât ar fi acestea de pretențioase și impresionante, se află omul cu luminile și umbrele lui, cu înălțimile și abisurile lui, cu cerescul și pământescul universului său interior.

De ce există oameni de știință evoluționiști, care cred că totul a apărut la întâmplare, fără intervenția unei inteligențe superioare, și de ce, în același veac luminat ca cel în care trăim cu toții, există din ce în ce mai mulți oameni de știință creaționiști, care cred că tot ceea ce vedem în acest Univers este opera unui Designer Inteligent? Nu sunt toți oameni de știință, având la îndemână aceleași pârghii ale cunoașterii?

Desigur! Însă înainte de a fi „de știință”, aceștia sunt pur și simplu oameni. Și dacă sunt oameni, nimic din ceea ce este omenesc nu le este străin. La aceeași concluzie au ajuns și latinii prin glasul lui Terențius: „Homo sum, humani nihil a me alienum puto” – „Sunt om și nimic din ce este omenesc nu-mi este străin”.

De fapt, etichetele au valoare doar în măsura în care conținutul pe care sunt aplicate este de valoare. Dacă omul de știință, deși are la îndemână toate pârghiile cunoașterii, nu este sincer față de sine și față de adevăr, permițându-și să fie subiectiv în lucruri care îl obligă să fie obiectiv, eticheta „de știință” nu are nicio valoare. În mod asemănător, dacă omul politic, care deține pârghiile puterii, nu este mai întâi un om moral și abia mai apoi om politic, eticheta de „politic” nu are nicio valoare.

În ceea ce privește domeniul religiei, lucrurile nu fac excepție. Eticheta „religios” nu numai că nu are valoare, dar ea chiar îl condamnă pe cel care o poartă, dacă ceea ce este afișat în exterior nu corespunde cu „omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3:4).

Referindu-se la o anumită categorie de oameni ai religiei, ale căror etichete nu corespundeau cu conținutul, Domnul Christos a rostit un avertisment categoric: „Păziți-vă de proroci mincinoși. Ei vin la voi îmbrăcați în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt niște lupi răpitori. Îi veți cunoaște după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot așa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune, este tăiat și aruncat în foc. Așa că după roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7:15‑20).

Concluzia este clară: Nu eticheta contează, ci universul interior al omului care o poartă.

Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea se află sub un tir intens de atacuri la adresa tuturor punctelor sale fundamentale de credință, în mod deosebit fiind vizate acele doctrine specifice adventismului: doctrina despre sanctuar, judecata de cercetare (preadventă), Legea morală, Sabatul zilei a șaptea, legea sanitară cu prevederile sale legate de alimentele curate și necurate, prezența manifestării darului profetic în viața și lucrarea lui E. G. White și altele.

Tirul este încrucișat, căci aceste doctrine nu sunt atacate doar de creștini neadventiști, cu chiar de unii membri ai bisericii, care contestă unul sau altul dintre aceste puncte fundamentale de credința specifice Bisericii Adventiste.

Referitor la modul în care Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea înțelege manifestarea darului profetic în călăuzirea poporului lui Dumnezeu din timpul sfârșitului, am întâlnit în cursul discuțiilor purtate cu diferiți opozanți ai lui Ellen G. White câteva prejudecăți greu de dezrădăcinat din conștiințele oamenilor.

Prima dintre ele este larg răspândită în bisericile creștine din zilele noastre. Fără a prezenta o dovadă biblică în acest sens, mulți creștini susțin că darul profetic ar fi încetat odată cu epoca Bisericii Primare. Totuși, nu există niciun indiciu biblic care să confirme o asemenea interpretare. Dimpotrivă, atunci când Biblia vorbește despre ultima biserică – aceea care Îl va întâmpina pe Domnul Iisus la revenirea Sa, Biserica Rămășiței – ea amintește de prezența darului profetic:

Apocalipsa 12:17: „Și balaurul mâniat pe femeie s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Iisus Christos.”

Apocalipsa 19:10: „… Ferește-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine și cu frații tăi, care păstrează mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te! (Căci mărturia lui Iisus este duhul prorociei).”

Ioel 2:28.29: „După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii și fiicele voastre vor proroci, bătrânii voștri vor visa visuri și tinerii voștri vor avea vedenii. Chiar și peste robi și peste roabe voi turna Duhul Meu în zilele acelea.”

Nu putem să nu remarcăm faptul că toate cele trei pasaje biblice citate mai sus, ele însele fiind scrise de profeți, se referă la perioada ultimei biserici care activează în perioada imediat premergătoare revenirii Mântuitorului. Așadar, nu este doar biblic, ci și logic să credem că biserica din timpul sfârșitului, care va trebui să se confrunte cu cele mai mari provocări din istoria luptei dintre bine și rău, să fie călăuzită, mustrată, întărită și mângâiată prin manifestarea darului profetic.

Dacă Biserica lui Christos din toate timpurile a avut nevoie de lucrarea profeților, de ce am crede că tocmai biserica din timpul sfârșitului, aceea care se va confrunta din plin cu ura „balaurului” care știe că mai are puțină vreme (vezi Apocalipsa 12), va fi lipsită de acest ajutor divin? Dacă poporul lui Dumnezeu din timpurile Vechiului și Noului Testament a avut nevoie de călăuzirea profeților, de ce am susține că ultima biserică se va putea descurca singură, fără ajutorul lor?

Iar Biblia, ce ar mai rămâne din ea dacă am scoate toate cărțile scrise de profeți? Observați câtă atenție acordă apostolul Pavel darului profetic în epistolele sale! Acest dar spiritual este amintit printre primele și cele mai importante daruri cu care Dumnezeu a înzestrat biserica în vederea împlinirii misiunii ei (vezi Romani 12:6; Efeseni 4:11). Îndemnurile lui Pavel: „Nu disprețuiți prorociile!” (1 Tesaloniceni 5:20) și „Urmăriți dragostea. Umblați și după darurile duhovnicești. Dar mai ales să prorociți” (1 Corinteni 14:1) sunt în totală contradicție cu teoria acelor creștini care neagă importanța darului profetic în zilele noastre.

A doua mare problemă legată de manifestarea darului profetic în viața și lucrarea lui E. G. White este pretenția criticilor ca persoana și lucrarea sa să fie infailibile. Căutătorii de „pete în soare” vor găsi întotdeauna argumente, fie în viața lui Ellen G. White, fie în scrierile sale, că nu este totul perfect, că ea a făcut greșeli incompatibile cu chemarea sa de profet. Concluzia lor? Ellen G. White este un profet fals, un impostor, iar unul dintre pilonii adventismului este șubred, gata să ducă la prăbușirea întregului edificiu.

Nu este locul și timpul acum să amintim toate afirmațiile ci citatele puse în seama lui Ellen G. White, dar pe care ea nu le-a făcut, nici nu le-a scris vreodată. Întrebarea la care ar trebui să răspundă cu toată onestitatea în fața propriei conștiințe și mai ales înaintea lui Dumnezeu este următoarea: Ce așteptări avem de la un profet adevărat? Trebuie să fie infailibil, fără nicio greșeală inerentă naturii umane sau, dimpotrivă, el trebuie să fie „un om supus acelorași slăbiciuni ca și noi”, asemenea lui Ilie și a altor mari profeți (vezi Iacov 5:17)?

Dacă noi pretindem unui profet al lui Dumnezeu să fie fără nicio greșeală, atunci ce facem cu marii profeți ai Bibliei? Toți, fără excepție, au avut slăbiciuni și au făcut greșeli în anumite momente ale vieții lor, deși au fost cu totul devotați cauzei lui Dumnezeu.

Ce facem cu Moise, care a greșit și a fost pedepsit de Dumnezeu să nu intre în Canaanul pentru care si-a sacrificat întreaga viață? Pentru greșeala sa ar trebui să renunțăm la cărțile sale? Să le scoatem din Biblie? Și chiar dacă am face acest lucru, realitatea este aceea că acum Moise se află în slava cerului, în ciuda momentelor de slăbiciune și a greșelilor făcute.

Ce facem cu Ilie, căzut în depresie după marea biruință de pe muntele Carmel și fugind la simpla amenințare a Izabelei? Un om, care a stat singur înaintea unui împărat corupt, înaintea celor 850 de preoți păgâni și înaintea unui popor care șchiopăta de ambele picioare, fuge de frica unei amenințări rostite de o femeie. Și totuși, Ilie se bucură și el de slava cerului, unde a fost ridicat ca răsplată pentru lucrarea sa unică.

Ce facem cu Natan, care s-a pripit dându-i regelui David sfatul de a construi Templul, fără să aibă mai întâi o confirmare din partea lui Dumnezeu? Ce facem cu Ieremia, care aflat sub presiunea suferințelor care nu mai conteneau în viața lui a ajuns să-și blesteme ziua nașterii (vezi Ieremia 20:14‑18)? Ce facem cu Ioan Botezătorul, considerat de Însuși Mântuitorul ca fiind cel mai mare dintre profeții tuturor timpurilor (vezi Matei 11:11), care, în închisoare fiind, începe să se îndoiască de mesianitatea lui Iisus (vezi Matei 11:2.3)?

Toți profeții Bibliei, care au scris cu litere de foc istoria sacră a poporului lui Dumnezeu din toate timpurile, au avut lumini, dar și umbre; au stat pe înălțimi, dar au avut și momente de cădere sufletească.

În ceea ce o privește pe Ellen G. White, considerată de Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea ca fiind profetul timpului sfârșitului, ea nu a pretins niciodată că este infailibilă. Deși a avut multe trăsături pozitive și calități apreciate nu doar de Biserica Adventistă, ci și de oamenii timpului, Ellen G. White și-a recunoscut limitele, slăbiciunile și chiar greșelile.

În 18 martie 1880, după o perioadă tensionată în relația cu soțul său, James White, Ellen îi scria acestuia: „Îmi vine zilnic să mă căiesc profund înaintea lui Dumnezeu pentru asprimea inimii mele și pentru că viața mea nu a fost mai în armonie cu viața lui Christos. Plâng pentru asprimea mea de inimă, pentru viața mea, care nu a fost un exemplu corect pentru ceilalți… Iartă-mă pentru orice cuvânt nerăbdător ieșit din gură… Intenționez să croiesc cărări drepte cu picioarele mele și să am control asupra spiritului meu, să păstrez în inimă dragostea lui Dumnezeu” (1).

În 1876, aceeași Ellen G. White scria: „Vreau să am o inimă umilă, un duh blând și liniștit… Doresc ca eul meu să fie ascuns în Iisus. Doresc ca eul meu să fie răstignit. Nu pretind că sunt infailibilă și nici că am un caracter creștin desăvârșit. Am făcut și eu greșeli în viață. Dacă L-aș fi urmat pe Mântuitorul meu mai îndeaproape, nu ar fi trebuit să deplâng atât de mult lipsa mea de asemănare cu chipul Său drag” (2).

De asemenea, este interesantă mărturia doamnei M. J. Nelson, menajera familiei White, în legătură cu prima sa zi de lucru. Ellen G. White i-a spus încă din prima zi: „Sora Nelson, ai venit în căminul meu. Vei fi o membră a familiei mele. S-ar putea să vezi la mine lucruri cu care nu ești de acord. S-ar putea să vezi la fiul meu Willie lucruri cu care nu ești de acord. Este posibil ca eu să fac greșeli, e posibil ca fiul meu Willie să facă la fel. E posibil să fiu pierdută în final și fiul meu Willie să fie la fel” (3).

Apoi Ellen G. White a continuat, încurajând-o să rămână credincioasă lui Dumnezeu și bisericii Sale în ciuda imperfecțiunilor pe care ar putea să le vadă în gospodăria familiei sale. Ellen G. White nu a fost un supraom, ci o ființă umană ca oricare dintre noi. La fel ca orice creștin, ea a avut problemele, luptele și slăbiciunile ei. A trebuit să facă față sărăciei lucii într-o perioadă în care Biserica Adventistă se afla la începuturile sale și a trebuit să răzbească într-o lume a bărbaților și o lume plină de prejudecăți, având o sănătate șubredă. Ca oricare dintre profeții Scripturii, ea a trebuit să se bazeze doar pe harul lui Dumnezeu, așa cum s-a manifestat în viața, moartea și lucrarea lui Iisus Christos.

Nu ar fi nedrept în fața propriei conștiințe și înaintea dreptății divine să-i pretindem lui Ellen G. White mai mult decât profeților din vechime? Dacă ei au făcut greșeli, căci erau oameni supuși greșelii, și dacă ei au fost folosiți de Dumnezeu în lucrarea Sa în ciuda acestor imperfecțiuni umane, de ce i-am pretinde lui Ellen G. White infailibilitate?

Unui pom bun îi pot cădea frunzele toamna; i se pot rupe ramuri pe timp de furtună; poate fi lovit cu pietre de cei care-i doresc rodul. Dar el tot pom bun rămâne. Și aceasta în ciuda rănilor pe care le primește. Criteriul după care este judecat un pom nu sunt nici frunzele care îngălbenesc și cad, nici cicatricile de pe trunchiul lovit, nici ramurile rupte, ci rodul.

Iar în cazul lui Ellen G. White roadele sunt imense și doar la sfârșit, când Dumnezeu va trage linie, punând capăt istoriei păcatului, doar atunci se vor putea vedea efectele lucrării sale. Iar atunci, numai atunci, asemenea Mântuitorului în care și-a pus toată încrederea, „va vedea rodul muncii sufletului ei și se va înviora” (Isaia 53:11).

De aceea, „încredeți-vă în Domnul Dumnezeul vostru și veți fi întăriți; încredeți-vă în prorocii Lui și veți izbuti” (2 Cronici 20:20).

Lori Balogh

Referințe:

(1) E. G. White, „Scrisoarea 5”, 1880

(2) E. G. White, „Fiice ale lui Dumnezeu”, p. 272

(3) M. J. Nelson intervievată de Arthur White în 1939