„Si eu sunt om !” ( I ) – E.G.White – omul din spatele profetului

„Si eu sunt om !” ( I )

E. G. White – omul din spatele profetului

„Dar Petru l-a ridicat si i-a zis: „Scoala-te, si eu sunt om !”

Fapte 10, 26 up.

     In lume exista tot felul de oameni: oameni de stiinta, oameni politici, oameni de cultura, oameni ai religiei… Si lista poate continua, evidentiind marea diversitate a spiritului uman, aflat intr-o permanenta cautare. In spatele etichetelor insa, oricat ar fi acestea de pretentioase si impresionante, se afla omul cu luminile si umbrele lui, cu inaltimile si abisurile lui, cu cerescul si pamantescul universului sau interior.

De ce exista oameni de stiinta evolutionisti, care cred ca totul a aparut la intamplare, fara interventia unei inteligente superioare, si de ce, in acelasi veac luminat ca cel in care traim cu totii, exista din ce in ce mai multi oameni de stiinta creationisti, care cred ca tot ceea ce vedem in acest Univers este opera unui Designer Inteligent? Nu sunt toti oameni de stiinta, avand la indemana aceleasi parghii ale cunoasterii?

Desigur! Insa inainte de a fi „de stiinta”, acestia sunt pur si simplu oameni. Si daca sunt oameni, nimic din ceea ce este omenesc nu le va fi strain. La aceeasi concluzie au ajuns si latinii prin glasul lui Terentius: „Homo sum, humani nihil a me alienum puto” – „Sunt om si nimic din ce este omenesc nu-mi este strain”.

De fapt, etichetele au valoare doar in masura in care continutul pe care sunt aplicate este de valoare. Daca omul de stiinta, desi are la indemana toate parghiile cunoasterii, nu este sincer fatza de sine si fatza de adevar, permitandu-si sa fie subiectiv in lucruri care il obliga sa fie obiectiv, eticheta „de stiinta” nu are nicio valoare. In mod asemanator, daca omul politic, care detine parghiile puterii, nu este mai intai un om moral si abia mai apoi om politic, eticheta de „politic” nu are nicio valoare.

In ceea ce priveste domeniul religiei, lucrurile nu fac exceptie. Eticheta „religios” nu numai ca nu are valoare, dar ea chiar il condamna pe cel care o poarta, daca ceea ce este afisat in exterior nu corespunde cu „omul ascuns al inimii, in curatia nepieritoare a unui duh bland si linistit, care este de mare pret inaintea lui Dumnezeu” ( 1 Petru 3, 4 ).

Referindu-se la o anumita categorie de oameni ai religiei ale caror etichete nu corespundeau cu continutul, Domnul Christos a rostit un avertisment categoric: „Paziti-va de proroci mincinosi. Ei vin la voi imbracati in haine de oi, dar pe dinauntru sunt niste lupi rapitori. Ii veti cunoaste dupa roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din maracini? Tot asa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rau face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rau nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune, este taiat si aruncat in foc. Asa ca dupa roadele lor ii veti cunoaste” ( Matei 7, 15-20 ).

Concluzia este clara: Nu eticheta conteaza, ci universul interior al omului care o poarta.

Biserica Adventista de Ziua a Saptea se afla sub un tir intens de atacuri la adresa tututor punctelor sale fundamentale de credinta, in mod deosebit fiind vizate acele doctrine specifice adventismului: doctrina despre sanctuar, judecata de cercetare ( preadventa ), Legea morala, Sabatul zilei a saptea, legea sanitara cu prevederile sale legate de alimentele curate si necurate, prezenta manifestarii darului profetic in viata si lucrarea lui E. G. White si altele.

Tirul este incrucisat, caci aceste doctrine nu sunt atacate doar de crestini neadventisti, cu chiar de unii membri ai bisericii, care contesta unul sau altul din aceste puncte fundamentale de credinta specifice Bisericii Adventiste.

Referitor la modul in care Biserica Adventista de Ziua a Saptea intelege manifestarea darului profetic in calauzirea poporului lui Dumnezeu din timpul sfarsitului, am intalnit in cursul discutiilor purtate cu diferiti opozanti ai lui Ellen White cateva prejudecati greu de dezradacinat din constiintele oamenilor.

Prima dintre ele este larg raspandita in bisericile crestine din zilele noastre. Fara a prezenta o dovada biblica in acest sens, multi crestini sustin ca darul profetic ar fi incetat odata cu epoca Bisericii Primare. Totusi, nu exista niciun indiciu biblic care sa confirme o asemenea interpretare.

Dimpotriva, atunci cand Biblia vorbeste despre ultima biserica – aceea care-L va intampina pe Domnul Iisus la revenirea Sa, Biserica Ramasitei – ea aminteste de prezenta darului profetic:

Apocalipsa 12,17: „Si balaurul maniat pe femeie s-a dus sa faca razboi cu ramasita semintei ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Iisus Christos.”

Apocalipsa 19, 10: „…Fereste-te sa faci una ca aceasta! Eu sunt un impreuna slujitor cu tine si cu fratii tai, care pastreaza marturia lui Iisus. Lui Dumnezeu inchina-te! ( Caci marturia lui Iisus este duhul prorociei ).”

Ioel 2, 28.29: „Dupa aceea voi turna Duhul Meu peste orice faptura; fiii si fiicele voastre vor proroci, batranii vostri vor visa visuri si tinerii vostri vor avea vedenii. Chiar si peste robi si peste roabe voi turna Duhul Meu in zilele acelea.”

Nu putem sa nu remarcam faptul ca toate cele trei pasaje biblice citate mai sus, ele insele fiind scrise de profeti, se refera la perioada ultimei biserici care activeaza in perioada imediat premergatoare revenirii Mantuitorului. Asadar, nu este doar biblic, ci si logic sa credem ca biserica din timpul sfarsitului, care va trebui sa se confrunte cu cele mai mari provocari din istoria luptei dintre bine si rau, sa fie calauzita, mustrata, intarita si mangaiata prin manifestarea darului profetic.

Daca Biserica lui Christos din toate timpurile a avut nevoie de lucrarea profetilor, de ce am crede ca tocmai biserica din timpul sfarsitului, aceea care se va confrunta din plin cu ura „balaurului” care stie ca mai are putina vreme ( vezi Apocalipsa 12 ), va fi lipsita de acest ajutor divin? Daca poporul lui Dumnezeu din timpurile Vechiului si Noului Testament a avut nevoie de calauzirea profetilor, de ce am sustine ca ultima biserica se va putea descurca singura, fara ajutorul lor? Iar Biblia, ce ar mai ramane din ea daca am scoate toate cartile scrise de profeti?

Observati cata atentie acorda apostolul Pavel darului profetic in epistolele sale! Acest dar spiritual este amintit printre primele si cele mai importante daruri cu care Dumnezeu a inzestrat biserica in vederea implinirii misiunii ei ( vezi Romani 12, 6; Efeseni 4, 11 ). Indemnurile lui Pavel: „Nu dispretuiti prorociile!” ( 1 Tesaloniceni 5, 20 ) si „Urmariti dragostea. Umblati si dupa darurile duhovnicesti. Dar mai ales sa prorociti.” ( 1 Corinteni 14, 1 ) sunt in totala contradictie cu teoria acelor crestini care neaga importanta darului profetic in zilele noastre.

A doua mare problema legata de manifestarea darului profetic in viata si lucrarea lui E. G. White este pretentia criticilor ca  persoana si lucrarea sa sa fie infailibile. Cautatorii de „pete in soare” vor gasi intotdeuna argumente, fie in viata lui Ellen White, fie in scrierile sale, ca nu este totul perfect, ca ea a facut greseli incompatibile cu chemarea sa de profet. Concluzia lor? Ellen White este un profet fals, un impostor, iar unul dintre pilonii adventismului este subred, gata sa duca la prabusirea intregului edificiu.

Nu este locul si timpul acum sa amintim toate afirmatiile ci citatele puse in seama lui Ellen White, dar pe care ea nu le-a facut, nici nu le-a scris niciodata. Intrebarea la care ar trebui sa raspunda cu toata onestitatea in fatza propriei constiinte si mai ales inaintea lui Dumnezeu este urmatoarea: Ce asteptari avem de la un profet adevarat? Trebuie sa fie infailibil, fara nicio greseala inerenta naturii umane sau, dimpotriva, el trebuie sa fie „un om supus acelorasi slabiciuni ca si noi”, asemenea lui Ilie si a altor mari profeti ( vezi Iacov 5, 17 )?

Daca noi pretindem unui profet al lui Dumnezeu sa fie fara nicio greseala, atunci ce facem cu marii profeti ai Bibliei? Toti, fara exceptie, au avut slabiciuni si au facut greseli in anumite momente ale vietii lor, desi au fost cu totul devotati cauzei lui Dumnezeu.

Ce facem cu Moise, care a gresit si a fost pedepsit de Dumnezeu sa nu intre in Canaanul pentru care si-a sacrificat intreaga viata? Pentru greseala sa ar trebui sa renuntam la cartile sale? Sa le scoatem din Biblie? Si chiar daca am face acest lucru, realitatea este aceea ca acum Moise se afla in slava cerului, in ciuda momentelor de slabiciune si a greselilor facute.

Ce facem cu Ilie, cazut in depresie dupa marea biruinta de pe muntele Carmel si fugind la simpla amenintare a Izabelei? Un om, care a stat singur inaintea unui imparat corupt, inaintea celor 850 de preoti pagani si inaintea unui popor care schiopata de ambele picioare, fuge de frica unei amenintari rostite de o femeie. Si totusi, Ilie se bucura si el de slava cerului, unde a fost ridicat ca rasplata pentru lucrarea sa unica.

Ce facem cu Natan, care s-a pripit dandu-i regelui David sfatul de a construi Templul, fara sa aiba mai intai o confirmare din partea lui Dumnezeu? Ce facem cu Ieremia, care aflat sub presiunea suferintelor care nu mai conteneau in viata lui a ajuns sa-si blesteme ziua nasterii ( vezi Ieremia 20, 14-18 )? Ce facem cu Ioan Botezatorul, considerat de Insusi Mantuitorul ca fiind cel mai mare dintre profetii tuturor timpurilor ( vezi Matei 11, 11 ), care, in inchisoare fiind, incepe sa se indoiasca de mesianitatea lui Iisus ( vezi Matei 11, 2.3 )?

Toti profetii Bibliei, care au scris cu litere de foc istoria sacra a poporului lui Dumnezeu din toate timpurile, au avut lumini, dar si umbre; au stat pe inaltimi, dar au avut si momente de cadere sufleteasca.

In ceea ce o priveste pe Ellen White, considerata de Biserica Adventista de Ziua a Saptea ca fiind profetul timpului sfarsitului, ea nu a pretins niciodata ca fiind infailibila. Desi a avut multe trasaturi pozitive si calitati apreciate nu doar de Biserica Adventista, ci si de oamenii timpului, Ellen White si-a recunoscut limitele, slabiciunile si chiar greselile.

In 18 martie 1880, dupa o perioada tensionata in relatia cu sotul sau, James White, Ellen ii scria acestuia: „Imi vine zilnic sa ma caiesc profund inaintea lui Dumnezeu pentru asprimea inimii mele si pentru ca viata mea nu a fost mai in armonie cu viata lui Christos. Plang pentru asprimea mea de inima, pentru viata mea, care nu a fost un exemplu corect pentru ceilalti… Iarta-ma pentru orice cuvant nerabdator iesit din gura… Intentinez sa croiesc carari drepte cu picioarele mele si sa am control asupra spiritului meu, sa pastrez in inima dragostea lui Dumnezeu”. ( 1 )

In 1876, aceeasi Ellen White scria: „Vreau sa am o inima umila, un duh bland si listit… Doresc ca eul meu sa fie ascuns in Iisus. Doresc ca eul meu sa fie rastignit. Nu pretind ca sunt infailibila si nici ca am un caracter crestin desavarsit. Am facut si eu greseli in viata. Daca L-as fi urmat pe Mantuitorul meu mai indeaproape, nu ar fi trebuit sa deplang atat de mult lipsa mea de asemanare cu chipul Sau drag” ( 2 ).

De asemenea, este interesanta marturia doamnei M. J. Nelson, menajera familiei White, in legatura cu prima sa zi de lucru. Ellen White i-a spus inca din prima zi: „Sora Nelson, ai venit in caminul meu. Vei fi o membra a familiei mele. S-ar putea sa vezi la mine lucruri cu care nu esti de acord. S-ar putea sa vezi la fiul meu Willie lucruri cu care nu esti de acord. Este posibil ca eu sa fac greseli, e posibil ca fiul meu Willie sa faca la fel. E posibil sa fiu pierduta in final si fiul meu Willie sa fie la fel.” ( 3 )

Apoi Ellen White a continuat, incurajand-o sa ramana credincioasa lui Dumnezeu si bisericii Sale in ciuda imperfectiunilor pe care ar putea sa le vada in gospodaria familiei White.

Ellen White nu a fost un supraom, ci o fiinta umana ca oricare dintre noi. La fel ca orice crestin, ea a avut problemele, luptele si slabiciunile ei. A trebuit sa faca fatza saraciei lucii intr-o perioada in care Biserica Adventista se afla la inceputurile sale si a trebuit sa razbeasca intr-o lume a barbatilor si o lume plina de prejudecati, avand o santate subreda. Ca oricare dintre profetii Scripturii, ea a trebuit sa se bazeze doar pe harul lui Dumnezeu, asa cum s-a manifestat in viata, moartea si lucrarea lui Iisus Christos.

Nu ar fi nedrept in fatza propriei constiinte si inaintea dreptatii divine sa-i pretindem lui Ellen White mai mult decat profetilor din vechime? Daca ei au facut greseli, caci erau oameni supusi greselii, si daca ei au fost folositi de Dumnezeu in lucrarea Sa in ciuda acestor imperfectiuni umane, de ce i-am pretinde lui Ellen White infailibilitate?

Unui pom bun ii pot cadea frunzele toamna; i se pot rupe ramuri pe timp de furtuna; poate fi lovit cu pietre de cei care-i doresc rodul. Dar el tot pom bun ramane. Si aceasta in ciuda ranilor pe care le primeste. Criteriul dupa care este judecat un pom nu sunt nici frunzele care ingalbenesc si cad, nici cicatricile de pe trunchiul lovit, nici ramurile rupte, ci rodul.

Iar in cazul Ellenei White roadele sunt imense si doar la sfarsit, cand Dumnezeu va trage linie, punand capat istoriei pacatului, doar atunci se vor putea vedea efectele lucrarii sale. Iar atunci, numai atunci, asemenea Mantuitorului in care si-a pus toata increderea, „va vedea rodul muncii sufletului ei si se va inviora” ( Isaia 53, 11 ).

De aceea, „incredeti-va in Domnul Dumnezeul vostru si veti fi intariti; incredeti-va in prorocii Lui si veti izbuti” ( 2 Cronici 20, 20 )

Lori Balogh

Referinte:

( 1 ) E. G. White, Scrisoarea 5, 1880

( 2 ) E. G. White, Fiice ale lui Dumnezeu, pag. 272

( 3 ) M. J. Nelson intervievata de Arthur White in 1939