„Si eu sunt om !” ( II )
E. G. White – omul din spatele profetului
„Dar Petru l-a ridicat si i-a zis: „Scoala-te, si eu sunt om !”
Fapte 10, 26 up.
Criticii de ieri si de azi
Dintre numeroasele filme care au ca subiect viata si lucrarea lui Iisus Christos pe pamant, unul singur mi-a atras atentia in mod deosebit. In general, regizorii care au dat nastere acestor filme, mai mult sau mai putin inspirati din studierea Evangheliilor, ne prezinta imaginea unui Iisus auster, rece, uneori sever, care imparte invataturile Sale celor care Il asculta cu un aer sobru si distant.
Latura lui umana, cu emotiile, sentimentele si trairile ei, care ne caracterizeaza pe fiecare dintre noi, este prea putin prezenta in aceste productii cinematografice. In viziunea celor mai multi regizori si scenaristi, Iisus este mai mult un guru intelept si sobru, asezat pe un piedestal de care oamenii de rand, ca noi, nu se pot apropia.
Unul dintre aceste filme ne aduce insa o viziune cu totul diferita asupra personalitatii Mantuitorului. Iisus este sobru atunci cand trebuie, dar stie sa si zambeasca atunci cand este cazul. El stie sa-i mustre pe cei ipocriti, dar stie si sa Se joace cu copiii, pe care ii ia in brate si ii saruta cu dragoste. Intr-un cuvant, Iisus este prezentat atat ca Fiu de Dumnezeu, cat mai ales ca Fiu al omului, care „a trebuit sa Se asemene fratilor Sai in toate lucrurile, ca sa poata fi, in ce priveste legaturile cu Dumnezeu, un mare preot milos si vrednic de incredere, ca sa faca ispasire pentru pacatele norodului” ( Evrei 2, 17 ).
Perceptia diferita a oamenilor cu privire la persoana lui Iisus Christos nu caracterizeaza doar generatia noastra, care se vrea moderna si emancipata. Chiar si contemporanii Mantuitorului aveau pareri diferite, uneori total opuse, despre cine era cu adevarat El.
Unii Il identificau cu Ilie, Ioan Botezatorul, Ieremia sau unul din profetii din vechime ( vezi Matei 16, 14; 14, 2 ), in timp ce altii nu vedeau in El decat un demonizat, care scotea demoni cu ajutorul lui Belzebul, domnul dracilor ( vezi ( Matei 12, 24.27; Luca 11, 15. 18. 19; Marcu 3, 22 ). Unii Il considerau Fiul lui Dumnezeu ( vezi Matei 16, 16; Marcu 15, 39 ), in timp ce altii Il identificau cu Belzebul insusi ( vezi Matei 10, 25 ).
Unii vedeau in Iisus un om neprihanit ( vezi Luca 23, 47 ), in timp ce liderii religiosi ai propriului Sau popor Il considerau un mare pacatos ( vezi Ioan 9, 24 ). Aceeasi persoana, acelasi caracter, aceeasi viata traita in mijlocul oamenilor si totusi perceptii atat de diferite asupra personalitatii Sale !
Poate ca lucrul cel mai greu de inteles este faptul ca cele mai negative pareri despre caracterul si lucrarea Mantuitorului veneau dinspre clasa liderilor religiosi ai propriului Sau popor, adica aceia care ar fi trebuit sa cunoasca cel mai bine profetiile Vechiului Testament si sa-L recunoasca drept Mesia.
In mod asemanator, dar evident la o scara mult mai mica, caracterul, viata si activitatea lui E. G. White sunt diferit percepute de catre oameni. Ca si in cazul Mantuitorului, cele mai dure si aprigi critici nu vin din partea strainilor si a lumii in general, ci din partea acelora care au facut ( sau inca mai fac ) parte din biserica pe care E. G. White a slujit-o cu abnegatie timp de 70 de ani. In felul acesta, se implineste ( pentru a cata oara ? ) o profetie trista, rostita de Insusi Iisus : „Si omul va avea de vrajmasi pe cei din casa lui” ( Matei 10, 36 ).
Unul dintre cei mai aprigi critici ai persoanei si scrierilor lui E. White a fost Dudley Canright, un fost pastor adventist care, dupa mai multe ezitari si parasiri ale Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea, dar si tot atatea reveniri, a parasit definitiv biserica, trecand la confesiunea baptista. Din cartile sale, scrise impotriva doctrinei Bisericii Adventiste si a scrierilor lui E. White, s-au inspirat toti criticii de mai tarziu, alimentand, pana in zilele noastre, site-urile anti E. White care impanzesc internetul.
Insa este surprinzator sa constatam cat de contradictoriu a fost acest D. Canright in afirmatiile sale cu privire la persoana si lucrarea lui E. White. Iata cateva astfel de afirmatii contradictorii:
In 1889, D. Canright, devenit baptist, scria despre E. White: „Ea are o atitudine aspra si nedreapta… Severitatea si asprimea ei i-a dus pe multi la depresie” ( 1 ). Cu doar 12 ani in urma, pe cand Canright era inca adventist, el afirmase contrariul: „O cunosc pe sora White ca pe o femeie nobila, modesta, blanda si nepretentioasa. Aceste trasaturi de caracter nu sunt adoptate si cultivate, ci izvorate in mod gratios si fara efort din dispozitia ei naturala.”( 2 )
In 1889, Canright afirma despre E. White ca este „pur si simplu o maniaca religioasa, o fanatica” care „spune intotdeauna ce lucruri mari a fost in stare sa faca” si ca „ii place sa se laude singura”. Cu 12 ani in urma, acelasi autor declarase despre persoana ei: „Nu este increzuta, nu se indreptateste pe sine si nu-si da importanta, asa cum sunt intotdeauna fanaticii… Eu am constatat ca sora White este la polul opus fatza de toti acestia.” ( 3 )
In 1889, Canright afirma despre scrierile lui E. White: „Aceste Marturii inspirate formeaza acum 10 volume legate. Asa ca au ( adventistii n.n. ) o alta Biblie, exact ca mormonii” ( 4 ). Cu 12 ani in urma, pe cand era inca adventist, acelasi Canright afirmase despre aceleasi scrieri ale lui E. White ca in ele nu poate fi gasit „nimic care sa desparta de Biblie sau de Christos.” Iar in 1885, cu doar 5 ani inainte de a parasi definitiv Biserica Adventista pentru a deveni baptist, Canright spunea: „Tendinta si influenta marturiilor ei, spre deosebire de invataturile vreunui medium spiritist, nu indeparteaza atentia de la Biblie, de la Dumnezeu, de la credinta in Christos, spre deosebire de mormonism.” ( 5 )
Citind aceste afirmatii contradictorii ale aceleiasi persoane, facute intr-un interval relativ scurt, ne intrebam in mod natural: Cand a fost Dudley Canright sincer in afirmatiile sale ( caci este evident ca el nu putea fi sincer in ambele situatii ) ? Daca D. Canright a mintit, fie in afirmatiile facute pe cand era inca pastor adventist, fie in cele facute dupa trecerea la confesiunea baptista, cat de credibil este el, astfel incat cartile lui sa fie studiate ca pe o Scriptura si afirmatiile sale sa fie preluate de toti criticii lui E. White de atunci si pana in prezent ?
Insa, lasandu-i pe critici sa-si faca lucrarea lor defaimatoare, sa incercam sa creionam un portret al femeiii E. White – cea din spatele profetului – asa cum reiese din documentele vremii.
Sociabilitatea si spiritul umorului
Multi si-o imagineaza pe E. White ca pe o femeie ursuza, rece, distanta, preocupata exclusiv de viziunile si marturiile sale pentru biserica. Insa E. White nu era deloc ursuza, ci foarte sociabila, avand un umor sanatos.
Se povesteste ca in timpul unei dupa-amieze de Sabat, pe cand E. White predica intr-o biserica din California, a observat ca audienta se abtinea sa nu rada. Stiind ca nu spusese nicio gluma in timpul vorbirii, s-a intors sa vada ce era atat de amuzant pentru ascultatorii sai. Fiul sau, Willie, aflat in formatia care a insotit-o la amvon, dormea dus. Realizand ca acesta era motivul pentru care publicul se abtinea sa nu rada, ea s-a intors catre sala si si-a cerut scuze, spunand cu umor:
„Cand Willie era bebelus, nu aveam dadaca, asa ca am pus un tamplar din Battle Creek sa-mi faca un leagan exact de latimea pupitrului din tabernacol. Asa ca il puneam pe Willie in leagan inainte sa inceapa serviciul divin si, in timp ce predicam, ma foloseam de piciorul drept pentru a legana patutul si a-l tine adormit, ca sa nu se trezeasca si sa deranjeze serviciul divin. Asadar, nu dati vina pe Willie ! Dati vina pe mine ! Eu sunt cea care l-a invatat sa doarma in biserica, in Sabat.” ( 6 )
Apoi, dupa ce rasetele s-au potolit, E. White si-a continuat predica, fara ca fiul sau Willie sa stie nici ce spusese mama lui despre el, nici de faptul ca audienta se amuzase pe seama lui.
Multi dintre cei care nu au cunoscut-o personal pe E. White isi imaginau ca ea este o persoana rece, avand o „evlavie acra”, care te facea sa nu te simti bine in prezenta ei. Insa atunci cand au cunoscut-o personal, au constatat ca ca de fapt ea era o femeie joviala, avand spiritul umorului chiar si atunci cand suferea de vreo boala sau era obosita.
Cu privire la comportamentul crestinilor in timpul servirii mesei, ea ii indemna: „Faceti din acest moment unul de veselie. Nu faceti din el unul caracterizat de maniere sobre, de parca ati sta langa un coșciug, ci un moment social in care fiecare expresie a fetzei sa fie plina de bucurie si de fericire, in care sa nu fie rostite decat numai cuvinte vesele” ( 7 ).
Ellen White chiar traia lucrurile pe care ii indemna pe altii sa le faca. Un tanar care avea sa se casatoreasca ulterior cu una dintre nepoatele sale, Dores E. Robinson, isi aminteste de prima masa servita impreuna cu E. White: „Aveam 20 de ani si eram foarte timid. Ma intrebam cum as putea locui si conversa cu o femeie atat de sfanta, a carei conversatie ma asteptam sa fie in intregime despre lucruri sfinte. Domnisoara McEnterfer ( insotitoarea lui E. White in ultimii ei ani de viata n.n. ) adus o farfurie cu frunze verzi, pe care E. White le cerea aproape la fiecare masa, deoarece credea ca erau bune pentru oamenii in varsta.
Domnisoara McEnterfer a pus farfuria inaintea sorei White, facand o remarca glumeata: „Uite-ti nutretul pentru cai, mama !” Am fost ingrozit si ma asteptam sa o vad pe sora White certand-o pentru aceasta frivolitate. Ea s-a uitat rapid peste masa si, cu o scanteie plina de umor in privire si cu gura usor curbata in sus, a spus: „Nu stiu daca nutretul meu pentru cai este mai rau decat nutretul vostru pentru vaci” ( legumele de pe masa n.n. ) ( 8 )
Filosofia de viata a lui E. White a fost aceea ca un om, oricat de sarac si de suferind ar fi in aceasta viata, doar pentru simplul fapt ca are nadejdea mantuirii in inima, trebuie sa fie fericit, iar aceasta fericire trebuie sa se raspandeasca in jurul lui asemenea parfumului unei flori.
In ciuda faptului ca nu a avut privilegiul unei educatii elevate, E. White avea o minte agera, stiind sa iasa din orice situatie critica. Avem un exemplu de agerime a mintii sale, dar si de spirit al umorului, in raspunsul pe care l-a dat unui credincios care nu stia cum sa o opreasca pe o vecina care barfea continuu.
„Ce pot sa fac ca sa o opresc ?” – a intrebat el. Dupa o tacere de cateva momente, E. White i-a raspuns: „Ei bine, daca nu poti s-o opresti altfel, ai putea incepe sa canti Doxologia” ( 9 )
Atunci cand era pe punctul de a-i fi extrasi ultimii ei 8 dinti, si aceasta fara anestezic, doctorita, o crestina adventista de ziua a saptea, a intrebat-o pe E. White daca este fericita ca o vede. Rapunsul ei a fost plin de prezenta de spirit si de umor: „Sunt foarte bucuroasa sa te vad in calitate de sora Caro, dar nu sunt la fel de incantata sa te intalnesc in calitate de dentista”. ( 10 )
Daca E. White a fost o femeie sociabila si vesela, atunci de ce in toate fotografiile in care apare este atat de serioasa ? Explicatia se afla in tehnica fotografica a vremii. Pana in anii 1880, pentru a realiza o fotografie era nevoie de un timp indelungat de expunere, timp in care subiectul trebuia sa stea complet nemiscat. O fatza sobra era mai usor de pastrat un timp indelungat decat una zambitoare si vesela. Nu doar E. White apare sobra in fotografiile vremii, ci si alti contemporani. Chiar si dupa ce tehnica fotografica a evoluat, obiceiul de a sta sobri in fatza camerei de fotografiat a dainuit inca multa vreme.
Ellen White era impotriva glumelor prostesti, insa era pentru o religie luminoasa, plina de voiosie si optimism. In cartea „Caminul adventist”, ea scrie: „O slujire din inima, binevoitoare, fatza de Iisus produce o religie luminoasa. Cei care Il urmeaza pe Christos indeaproape nu sunt mohorati.” ( 11 )
Intr-o alta lucrare, „Solii pentru tineret”, ea intareste ideea ca un crestin adevarat trebuie sa fie un om fericit: „Crestinii ar trebui sa fie oamenii cei mai voiosi si fericiti de pe pamant. Ei ar trebui sa fie constienti ca Dumnezeu este Tatal si Prietenul lor vesnic. Dar multi asa-zisi crestini nu dau o marturie corecta despre religia crestina. Ei par intunecati, ca si cand ar sta sub un nor.” ( 12 )
Cat despre propria persoana si familie, ea afirma: „Sunt hotarata sa aduc in viata mea tot soarele pe care il pot aduce” ( 13 ).
Iubitoare de natura si frumos
Asa cum o percepem multi dintre noi pe E. White: o femeie sobra si profund spirituala, ne-ar fi greu sa ne-o imaginam calarind un ponei pe carari de munte. Insa adevarul este ca ea a iubit mult natura, iar muntele o impresiona in mod deosebit.
In timpul unei excursii in muntii prapastiosi din Colorado, ea i-a scris fiului sau Edson: „Peisajul muntos din Colorado nu poate fi descris astfel incat imaginatia sa-si poata face o idee corecta despre acest tinut. Este minunat! Este uimitor! Privelistea maretilor munti vechi, unii golasi, altii acoperiti de copaci! Instinctiv, mintea este uluita de sentimente profunde de reverenta… pe masura ce imaginatia prinde un crampei din puterea Celui Infinit…Ieri am mers kilometri intregi in muntii abrupti si nu m-am odihnit pana dupa ora 11 noaptea. Dar in dimineata aceasta m-am trezit la ora 5 luminoasa si plina de energie. Aceasta calatorie in munti imi face bine la sanatate.” ( 14 )
Intr-o scrisoare adresata sotului ei dependent de munca, James White, ea il sfatuia: „Profitati de putinele zile pe care le aveti impreuna. Hoinariti, iesiti cu cortul in natura, pescuiti, vanati, mergeti in locuri pe care nu le-ati mai vazut, odihiniti-va si bucurati-va de tot! Apoi intoarceti-va la munca voastra proaspeti si plini de putere!” ( 15 )
In urma unui accident nefericit, cazand de pe ponei, E. White si-a rupt ligamentele de la glezne. Ca urmare, tot restul vietii a avut probleme cu gleznele si soldul in timpul deplasarilor. Cu toate acestea, ea nu a renuntat la iesirile in natura. Folosea trasura, chiar daca nu se mai putea deplasa pe jos. Aceste excursii o apropiau mai mult de Dumnezeu, dupa cum ea insasi marturisea:
„Iubesc dealurile, muntii si padurile infloritoare de conifere. Iubesc paraiele, raurile repezi cu cea mai pura apa, ce vin inspumate peste stanci, prin rape, pe langa coastele muntilor, de parca I-ar aduce cantari vesele de lauda lui Dumnezeu. Avem aici, in munti, o priveliste cu cel mai bogat si mai uimitor apus de soare pe care am avut vreodata privilegiul sa-l vedem. Imaginea frumoasa a apusului, pictata pe panzele schimbatoare ale cerului de Marele Maestru Artist, trezeste in inimile noastre dragoste si cel mai profund respect pentru Dumnezeu. Frumusetea neintrecuta a amestecului de auriu, argintiu, purpuriu si caramiziu, pictat pe cer, pare sa ne vorbeasca despre gloria uimitoare din interiorul lui. In timp ce privim inmarmuriti acest tablou al frumusetii neintrecute a naturii si contemplam gloria cerului, despre care avem o vaga amintire, ne repetam in soapta: „Lucruri pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit, asa sunt lucrurile pe care le-a pregatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” ( 16 ).
Ellen White a iubit florile nespus de mult, o dragoste mostenita de la mama ei. Insa dincolo de frumusetea si delicatetea lor, ea vedea in ele manifestarea dragostei lui Dumnezeu. In 11 aprilie 1859, ea scria in jurnalul ei ca isi petrecuse cea mai mare parte din zi facand o gradina pentru copiii ei: „Ma simt dispusa sa fac caminul nostru cat mai placut pentru ei, astfel incat acasa sa fie cel mai placut loc dintre toate.” ( 17 )
„Prin florile de camp”, scria ea in anii senectutii, „Dumnezeu ne trage atentia la frumusetea caracterului Domnului Chistos… Dumnezeu iubeste frumosul. El doreste ca noi sa apreciem frumoasele flori de camp si sa invatam de la ele lectia increderii in El” ( 18 )
La varsta de 70 de ani, E. White avea inca obiceiul de a se scula la ora patru si jumatate dimineata, pentru ca la ora cinci sa fie in gradina, sapand pamantul si pregatindu-l pentru plantarea florilor si legumelor.
Trasaturi ale personalitatii
Una dintre trasaturile care ies in evidenta in personalitatea lui E. White este tenacitatea – o trasatura in absenta careia ea nu si-ar fi putut duce la bun sfarsit misiunea, in mijlocul piedicilor si greutatilor prin care a trecut in viata. Atunci cand stia ca are de facut un lucru dupa voia lui Dumnezeu, nu renunta usor si se lupta pana ce isi atingea tinta.
Cand sotul ei, James White, a facut primul accident vascular cerebral, l-a dus la Institutul de Reforma a Sanatatii din Dansville, New York. Acolo se intamplau multe lucruri bune, dar si unele cu care E. White nu era de acord, caci nu corespundeau cu lucrurile pe care le primise personal in viziune in privinta reformei sanatatii.
Medicii de acolo sustineau ca pacientii trebuiau sa evite eforturile intelectuale precum si anumite activitati fizice, recomandand in schimb dansul, jocul de carti si frecventarea teatrului. E. White nu era de acord cu aceste idei si l-a luat pe sotul sau de acolo, ducandu-l la o mica ferma unde, cu tenacitate, a pus in practica tot ceea ce ii descoperise Dumnezeu in viziune cu privire la reforma sanatatii.
In tot acest timp, ea l-a incurajat pe sotul ei sa-si exerseze capacitatile intelectuale, sa fie cat se poate de activ si sa nu ramana intr-o stare de neputinta permanenta. James White incerca sa evite contactul cu oamenii, dar si unele activitati fizice. Insa E. White nu si-a lasat sotul in aceasta stare de resemnare si neputinta. Cu multa rabdare si perseverenta, ea a reusit sa-l repuna pe pe picioare pe sotul ei.
Desi era perseverenta si luptatoare, E. White nu era nici ingusta la minte, nici rigida. In privinta alimentatiei era foarte flexibila si toleranta. Despre alimentatia familiei, ea scria: „Ceilalti membri ai familiei mele nu mananca aceleasi lucuri pe care le mananc eu. Nu ma consider un criteriu pentru ei. Las pe fiecare sa-si urmeze propriile pareri legate de ce este cel mai bine pentru el. Nu leg constiinta nimanui de constiinta mea. O persoana nu poate sluji drept criteriu pentru alta in ce priveste alimentatia. Este cu neputinta sa faci o regula pe care s-o urmeze toti.” ( 19 )
Ellen White a fost de o bunatate rara. Atunci cand a vizitat pentru prima data o inchisoare de maxima siguranta, i s-a facut mila de cei inchisi acolo, multi dintre ei fiind tineri. Ea i-a spus sotului ei: „Am incercat sa-mi inchipui ca tinerii din jurul meu erau baietii mei si sa le vorbesc din inima unei mame, plina de dragoste si mila.” ( 20 )
Fatza de cei gresiti, era destul de intelegatoare. Avea multa rabdare cu copiii ei pe care nu-i certa pentru anumite esecuri, ci statea langa ei, inavatandu-i ce sa faca pentru a reusi un lucru sau altul. Era de asemenea foarte miloasa fatza de animale. Intr-o ocazie, calatorind cu trasura, a vazut un om batand fara mila un ponei. Imediat a oprit trasura si i s-a adrest omului: „Prietene, ti-ai pierdut mintile ? Nu vezi ca biata faptura face tot ce poate ca sa transporte acea incarcatura grea la deal ?” Barbatul si-a cerut scuze, dupa care l-a despovarat pe bietul ponei de o parte din povara sa.
Ellen White s-a luptat intreaga viata cu timiditatea ei innascuta. Pana la varsta de 15 ani, ea nu avusese curajul sa se roage in public. Dupa primirea primei viziuni, in decembrie 1844, in sufletul ei s-a dus o lupta teribila. Pe de o parte era chemarea lui Dumnezeu de a spune altora ceea ce i s-a descoperit, iar pe de alta parte era timiditatea ei, care o determina sa caute tot felul sa scuze: sanatatea precara, faptul ca era prea tanara ( avea doar 17 ani ) si faptul ca se simtea fragila si vulnerabila. Lupta sufleteasca a fost atat de intensa incat tinara E. White isi dorea chiar moartea, doar ca sa scape de responsabilitatea pusa de Dumnezeu asupra ei.
Hotararea de a se preda cu totul in mainile lui Dumnezeu nu a fost usoara, insa ea a venit in cele din urma. In ciuda timiditatii ei innascute, E. White a fost combativa pana la sfarsitul vietii, luand apararea adevarului atat inaintea celor din interiorul confesiunii adventiste, cat si fatza de cei din afara ei.
Cea mai buna dovada a spiritului sau combativ il gasim in Marturiile pentru biserica in care nu se sfieste sa mustre pacatul, fie ca era vorba de intreaga biserica, fie ca transmitea mesaje particulare. Insa E. White nu se simtea deloc bine atunci cand era nevoita sa mustre pacatele fratilor ei. Cu toate acestea, ea nu ezita sa spuna adevarul, oricat ar fi costat acest lucru, dupa care nu uita niciodata sa lege ranile facute cu ajutorul „balsamului” Evangheliei.
Ellen White stia sa ierte si sa cedeze in fatza nedreptatilor, fiind dispusa mai degraba sa piarda decat ca biserica sa fie defaimata sau Numele lui Dumnezeu sa fie dezonorat. Un exemplu al sensibilitatii si al spiritului sau iertator il constituie procesul care i-a fost intentat de William B. Walling, o ruda a sa mai indepartata.
In 1873, acesta a rugat-o pe E. White sa aiba grija de fiicele sale timp de cateva luni, lucru pe care ea l-a facut cu mare placere. Insa lunile au devenit ani, timp in care E. White le-a crescut si educat pe fete ca si cum ar fi fost ale ei, fara ca tatal lor sa se mai intereseze de ele. Apoi, dupa 18 ani de abandon, acest Walling si-a reamintit brusc de faptul ca este tatal a doua fete, chemandu-le sa se intoarca la el si sa aiba grija de casa.
Cum era de asteptat, fetele au refuzat, dorind sa ramana mai departe cu „matusa White”. Acest refuz l-a determinat pe tatal fetelor sa o dea in judecata pe E. White si sa ceara despagubiri morale in valoare de 25 000 $ pe motiv ca aceasta l-ar fi privat de afectiunea fiicelor sale.
Procesul a durat aproape 4 ani. Insa, desi toate probele din instanta erau in favoarea lui E. White, ea a cautat sa ajunga la intelegere amiabila cu Walling, platind suma de 1 500 $ avocatului si 2 000 $ lui Walling, intr-o vreme in care un om castiga in medie 2 $ pe zi. Pierderea materiala si emotionala a fost mare pentru E. White, insa ea a preferat sa piarda o buna parte din averea sa doar pentru a fi pace si liniste si a nu fi defaimata biserica sau Numele lui Dumnezeu.
„As fi putut sa merg in instanta”, scrie ea, „dar acest lucru le-ar fi adus pe fete in situatia de a fi obligate sa depuna marturie sub juramant impotriva tatalui lor, ceea ce ar fi dus la necazuri nesfarsite. Mama ar fi fost adusa si ea in instanta… Cine stie ce fel de minciuni ar fi fost rostite sub juramant sau cata rusine ar fi venit asupra noastra, a tuturor.” ( 21 )
Asadar, E. White a preferat sa piarda material decat sa amplifice acest conflict cu efecte imprevizibile pentru acea familie, dar si pentru intreaga biserica.
Concluzii
Acestea au fost doar cateva aspecte legate de viata si personalitatea celei care a fost E. G. White. Este deosebit de greu ( chiar imposibil ! ) sa creionezi in doar cateva fraze personalitatea si activitatea de peste 70 de ani a unui om care a trait viata la cote maxime, iubindu-L pe Dumnezeu si biserica Sa si lucrand cu toata energia pentru cauza Lui.
Doar in vesnicie se vor putea vedea in intregime toate rezultatele lucrarii acestui om al lui Dumnezeu – un om obisnuit, ca oricare dintre noi, cu multe calitati, dar si cu slabiciuni si defecte, pe care Providenta divina l-a folosit pentru zidirea bisericii si pregatirea ei pentru marele eveniment al revenirii Mantuitorului.
„Si eu sunt om” – ii spunea Petru sutasului roman Corneliu in momentul in care acesta era ispitit sa i se inchine, considerandu-l un supraom. Intreaga lucrare a lui E. White poarta aceeasi pecete: „Si eu sunt om ! Nu priviti la mine, ci la Mantuitorul ! Nu considerati scrierile mele o alta Scriptura, ci doar un indemn de a va apropia mai mult de Biblie si de Christos. Si eu sunt un om ca si voi, dar chemat de Dumnezeu pentru o lucrare speciala, intr-un timp special, pentru ca voi , cei care va pregatiti sa-L intampinati pe Iisus la revenirea Sa, sa fiti cu adevarat OAMENI.”
Lori Balogh
Referinte:
( 1 ) Dudley Canright, Life of Mrs. E. G. White, ed. cit., p. 160
( 2 ) Jud Lake, Ellen White trece proba focului, ed. Viata si Sanatate, Pantelimon, 2018, p. 100
( 3 ) Ibidem, p. 100
( 4 ) Dudley Canright, Seventh-day Adventist Renounced, p. 136
( 5 ) Jud Lake, Ellen White trece proba focului, ed. Viata si Sanatate, Pantelimon, 2018, p. 100
( 6 ) G. R. Knight, Ellen White, femeia din spatele profetului, ed. Viata si Sanatate, Pantelimon, 2016, p. 19.20
( 7 ) E. G. White, Scrisoarea 19, 1886
( 8 ) DER catre Ernest Llyod, 15 octombrie 1948, citat de G. R. Knight in Ellen White – Femeia din spatele profetului, Ed. Viata si Sanatate, Pantelimon, 2016, p. 20.21
( 9 ) G. R. Knight in Ellen White – Femeia din spatele profetului, Ed. Viata si Sanatate, Pantelimon, 2016, p. 25
( 10 ) E. G. White, Scrisoarea 36a, 1893
( 11 ) E. G. White, Caminul adventist, p. 431
( 12 ) E. G. White, Solii pentru tineret, p. 363
( 13 ) E. G. White, Scrisoarea 127, 1903
( 14 ) E. G. White, Scrisoarea 12, 1872
( 15 ) E. G. White, Scrisoarea 1, 1878
( 16 ) Health Reformer, august 1873
( 17 ) Review and Herald, 27 februarie 1936
( 18 ) Signs of the Times, 19 iunie 1893
( 19 ) E. G. White, Dieta si hrana, p. 491
( 20 ) E. G. White, Scrisoarea 32, 1878
( 21 ) E. G. White, Scrisoarea 128, 1896
