„Ferice de cei blânzi…”
„Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul”
Matei 5, 5
Oi în mijlocul lupilor
Ce șanse de supraviețuire au niște biete oi neajutorate în mijlocul unei haite de lupi fioroși? Din perspectiva omenească, niciuna. Cu toate acestea, paradoxal, oile se numără cu milioanele, în timp ce lupii sunt pe cale de dispariție, fiind nevoie de legi speciale care să le protejeze specia. Oare nu tocmai această realitate paradoxală vrea să ne-o deslușească Mântuitorul în cea de-a treia „Fericire”?
Astăzi, când citim Fericirile, poate că nu realizăm șocul pe care trebuie să-l fi provocat Predica de pe Munte în rândurile ascultătorilor. În epoca drepturilor omului, a toleranței și a nediscriminării, enunțul lor nu ne șochează la fel de mult ca pe vremea Mântuitorului.
Să ne reamintim faptul că în primul secol Palestina se afla sub stăpânire romană. Starea de ocupație în care se aflau îi făcea pe evreii contemporani cu Iisus să-L aștepte pe Mesia cu și mai multă ardoare. Însă ei nu așteptau un Mesia care să moară pe o cruce romană, așa cum se va întâmpla cu Iisus, ci unul care să-i conducă într-o ofensivă militară victorioasă împotriva Romei.
Într-o vreme în care zeloții aveau mâinile mereu pe sabie, gata să lupte pentru eliberarea de sub opresiunea romană, într-o societate în care grecii îi batjocoreau pe cei blânzi, considerând blândețea ca fiind un viciu, într-un timp în care nici între ucenicii Domnului nu erau prea mulți blânzi, iar fariseii influenți erau departe de a încuraja blândețea în relațiile dintre oameni, vine Iisus, Fiul lui Dumnezeu, și afirmă ceva greu de digerat: „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul” ( Matei 5, 5 ).
Ce șoc trebuie să fi produs acest scurt enunț în rândurile unor oameni care vedeau în lupta și revolta militară singura soluție de a se elibera! Cum să te lupți cu cohortele romane fiind blând? Ce legătură există între război și blândețe?
Dar astăzi, cum aplicăm această „Fericire” într-o lume ca o junglă, în care câștigă cei mai puternici, care dau cel mai mult din coate, care au pile și relații și care fentează legile, călcând pe cadavrele semenilor lor pentru a-și atinge scopurile? Ce înseamnă să fii blând în ziua de azi și ce șanse de supraviețuire au astfel de oameni?
Lumea noastră gândește posibilitatea de a stăpâni pământul în termenii forței, nicidecum în cei ai blândeții. Oamenii cred că dacă ești blând, vine unul cu tupeu și-ți ia farfuria de sub nas, lăsându-te flămând. Oare nu ar trebui să ne adaptăm mediului pentru a supraviețui?
Dacă s-ar aplica teoria selecției naturale a lui Darwin în relațiile dintre oameni, cei blânzi nu ar avea nicio șansă de supraviețuire. Ei ar dispărea curând ca „specie” morala de pe pământ, lăsând locul celor violenți, cinici, fără inimă și fără scrupule. Cu toate acestea, contrar teoriei lui Darwin, cei blânzi există. Îi putem găsi pe toate meridianele și paralelele globului, înconjurați de „lupi”, dar supraviețuind în pofida tuturor pronosticurilor omenești. Secretul? Mieii nu trebuie să învețe să urle ca lupii, ci să rămână miei în mijlocul acestora.
Ei nu sunt singuri în această lume, ci sunt trimiși de către Cel care afirmă despre Sine: „Eu sunt Păstorul cel Bun” ( Ioan 10, 11 ). Iar un Pastor care-și trimite „oile” în mijlocul „lupilor” ( vezi Matei 10, 16 ), nu le va lăsa niciodată singure.
Un pas mai sus
Nu este greu să observăm că în enunțul „Fericilor” există o anumită progresie. Pe măsură ce trecem de la o „Fericire” la alta, ele cresc în dificultate, ridicând mai multe întrebări în legătură cu fericirea adusă celor care împlinesc condițiile.
De ce a treia „Fericire” este mai dificil de înțeles și de trăit decât primele două? Un răspuns posibil este acesta: Dacă în primele două „Fericiri” ne ocupăm de noi înșine, în cea de-a treia ne ocupăm de cei din jurul nostru.
Nu-i așa că ne este relativ ușor să ne recunoaștem propria sărăcie spirituală, iar apoi să plângem în interiorul ființei noastre pentru păcătoșenia noastră? Dar cât de greu ne este când cei din jur vorbesc despre sărăcia noastră spirituală! Instinctiv, nu ne place ca alții să afirme despre noi că suntem păcătoși sau că avem deficiențe în relația noastră cu Dumnezeu și cu semenii. Preferăm ca noi înșine să ajungem la această concluzie, fără ajutorul semenilor noștri.
În prima „Fericire”, eu sunt cel care constat starea mea spirituală deplorabilă, pentru ca în a doua „Fericire” să iau atitudinea corectă: să-mi deplâng starea. Dar începând cu cel de-al treilea enunț, în ecuație apar și semenii mei. Ei sunt cei care constată lipsurile mele, le discută, le critică, le condamnă și le popularizează. Cum voi reacționa când alții îndreaptă reflectorul asupra mea?
Aceasta este problema pe care o tratează cea de-a treia „Fericire”. Însă, în fața uriașei provocări de a te afla sub reflectorul criticilor celor din jur, Mântuitorul ne oferă o soluție cerească, singura acceptată de Dumnezeu: blândețea.
Dar cum să fii blând când în jurul tău toți își flutură amenințător săbiile violenței fizice sau verbale? Când toți fac slalom printre legile omenești și divine pentru a-și atinge scopurile egoiste? Cum poți să fii blând când prin natura ta decăzută ești „un fiu al tunetului”, un fiu al mâniei, asemenea lui Iacov și Ioan?
Adesea îi admirăm și-i invidiem pe oamenii care sunt blânzi prin natura lor, fără să facă niciun efort în sensul acesta. Însă Mântuitorul nu-i fericește aici pe cei care au o blândețe firească, care s-au născut cu un temperament mai domol și mai rezistent la provocări. Blândețea de care vorbește Iisus în cea de-a treia „Fericire” este acea blândețe divină, care vine în viața omului ca rod al Duhului Sfânt.
„Căci roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” ( Galateni 5, 22.23 ).
Dacă așa stau lucrurile, înseamnă că sensul corect al celei de-a treia „Fericiri” este următorul: „Ferice de cei mânioși, violenți și recalcitranți, dar care se lăsă îmblânziți de Duhul Sfânt, căci ei vor moșteni pământul.”
Slăbiciune sau virtute?
În general, lumea percepe blândețea ca pe o slăbiciune a naturii umane. A fi blând, în concepția ei, înseamnă a fi prost, bleg, naiv, lipsit de personalitate și de curaj și resemnat în fața provocărilor vieții. Blândețea, așa cum o percep oamenii, este un gen de moliciune, inactivitate, pasivitate, lașitate, fiind însoțită de acceptarea în tăcere a nedreptății. Într-un singur cuvânt, blândețea este percepută ca o slăbiciune, nicidecum ca o virtute.
Cuvântul lui Dumnezeu, însă, conferă cuvântului „blândețe” un înțeles cu totul diferit. Priviți la Moise, despre care Scriptura afirmă că „era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe fața pământului” ( Numeri 12, 3 ). A fost el un om lipsit de personalitate și las în fața provocărilor vieții? Ați citit undeva ca el ar fi tăcut în fața nedreptăților pe care le vedea și că nu ar fi avut curajul să-i înfrunte pe împotrivitori? Ne lasă biografia lui Moise imaginea unui om slab, fără putere și fără coloană vertebrală?
Ar fi absurd să susținem asemenea lucruri despre Moise. Pe cel care a avut curajul și puterea să-l înfrunte pe faraon și să slăbească un întreg sistem pe care se sprijinea acesta, cel care a avut puterea și răbdarea de a conduce un popor de peste două milioane de sclavi, timp de patruzeci de ani, în cele mai vitrege condiții de viață, spre Țara Promisă, nu-l putem bănui nici măcar pentru o clipă de slăbiciune, naivitate sau resemnare.
Exemplul Mântuitorului este chiar mai concludent decât al lui Moise. Invitația plină de dragoste pe care o face tuturor oamenilor cu conștiințele împovărate de păcat, este cu atât mai atractivă cu cât El Se recomanda pe Sine ca fiind „blând și smerit cu inima.”
„Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre” ( Matei 11, 29 ).
Ne oferă însă Evangheliile vreun indiciu de pasivitate, fugă de răspundere, moliciune, lipsă de personalitate și demnitate din partea lui Iisus? Nicidecum ! Dimpotrivă, mai mult decât la orice om care a trăit pe pământ, remarcăm în viața pământească a Mântuitorului o atitudine mereu fermă, curajoasă și demnă. Blândețea Sa nu a însemnat nicidecum naivitate, moliciune, fugă de răspundere sau resemnare. Blândețea Sa nu a fost un defect, ci o virtute.
Dacă în concepția biblică blândețea este cu totul altceva decât gândește lumea, atunci în ce constă ea? Să revenim la Moise ! În ce context afirmă Scriptura că el era cel mai blând om de pe fața pământului? Capitolul 12 din Numeri relatează despre un moment de maximă tensiune din istoria Exodului biblic. Lui Moise, în calitate de lider al poporului, îi era contestată autoritatea de conducător și implicit autenticitatea chemării sale de către Dumnezeu în această misiune specială.
Ironia sorții era că această contestare venea nu de la niște străini, ci din propria sa familie: de la fratele său Aaron și sora sa Maria. Dar tocmai în astfel de situații limită, încărcate de un dramatism și o încărcătură emoțională ieșite din comun, se vede dacă un om este blând sau nu. Nu în timpul serviciilor divine, când totul ne transpune în atmosfera cerului, nici în zilele în care toate ne merg bine, când avem totul din belșug și suntem apreciați de cei din jur. Adevăratul examen al blândeții se dă în condiții extreme, ca acelea prin care trecea Moise în acele momente.
Finalul capitolului 12 scoate în evidență caracterul blând al marelui om al credinței. În loc să fie satisfăcut că Dumnezeu i-a dat dreptate, și în loc să țină o predică moralistă contestatarilor săi, Moise se roagă pentru vindecarea Mariei.
Da, a te ruga pentru cei vinovați, pentru cei ce te judecă pe nedrept și îți contestă chemarea și autoritatea, aceasta înseamnă blândețe. Oare câți dintre noi procedăm asemenea lui Moise atunci când cineva ne vorbește de rău, ne jignește și ne nedreptățește? Câți dintre noi, în situații mult mai puțin dramatice că aceea prin care a trecut el, nu cerem să cadă foc din cer peste cei ce ne-au rănit sufletește?
Exemplul lui Moise, dar mai ales cel al Mântuitorului, ne arată ca modul lui Dumnezeu de exercitare a autorității nu este forța, ci blândețea. În profețiile mesianice din Isaia, Mesia este numit „Robul Domnului”. Cu toate acestea, se spune despre El că „El nu va striga, nu-Și va ridica glasul și nu-l va face să se audă pe ulițe. Trestia frânta n-o va zdrobi și mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa, până va așeza dreptatea pe pământ” ( Isaia 42, 1‑4 ).
Când ucenicii lui Iisus se certau pentru poziția cea mai înaltă în împărăția mesianică pe care o așteptau, Mântuitorul le-a arătat principiul guvernării lui Dumnezeu și adevăratul mod ceresc de a conduce Universul: „Iisus i-a chemat și le-a zis: „Știți că domnitorii neamurilor domnesc peste ele și mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie așa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; și oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” ( Matei 20, 25‑28 ).
Așadar, blândețea este modul lui Dumnezeu de a conduce Universul, lumea, Biserica și viața fiecărui om care Îl recunoaște că Domn. Or aceasta nu are nimic de-a face cu slăbiciunea. Dimpotrivă, blândețea este putere. O putere aflată sub controlul dragostei.
Îmblânzirea „fiarei” din noi
Darea Legii pe Sinai a fost urmată, la o distanță de doar câteva zile, de una dintre cele mai mari apostazii ale poporului Israel: închinarea înaintea vițelului de aur ( vezi Exodul 32 ).
Au urmat momente tensionate care au făcut ca în Scripturi să apară subtitluri de capitole ca: „Mânia lui Dumnezeu” și „Mânia lui Moise”. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Moise s-a rugat pentru poporul amărât, rostind câteva cuvinte-cheie, care ne vorbesc despre o schimbare radicală de atitudine.
„Îndată Moise s-a plecat până la pământ și s-a închinat. El a zis: „Doamne, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, Te rog să mergi în mijlocul nostru, Doamne; poporul acesta este în adevăr un popor încăpățânat, dar iartă-ne fărădelegile și păcatele noastre și ia-ne în stăpânirea Ta!” ( Exodul 34, 8.9 ).
Acesta a fost momentul totalei „îmblânziri” a lui Moise: dorința sa exprimată ca Dumnezeu să stăpânească peste el și peste poporul său. Prin natura noastră decăzută, nouă nu ne place să avem stăpâni peste noi. Asemenea lui Lucifer în curțile cerești, noi vrem să fim proprii noștri stăpâni și, dacă se poate, să stăpânim peste cât mai mulți oameni și peste cât mai multe lucruri. Spiritul de independență este lipit de eul nostru la fel cum eticheta unei băuturi este lipită de ambalajul în care este îmbuteliată.
Dar unde ne duce în final acest spirit de independență? Pe Lucifer l-a izgonit definitiv din slava cerului, iar pe fiul risipitor l-a dus la porci, tânjind de foame după roșcovele pe care le mâncau aceștia. Belșugul în viața acestui fiu nerecunoscător și rebel a revenit doar atunci când și-a recunoscut dependența de tatăl său: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău! Fă-mă ca pe unul din argații tăi… Dar tatăl a zis robilor săi: „Aduceți repede haina cea mai bună și îmbrăcați-l cu ea; puneți-i un inel în deget și încălțăminte în picioare. Aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l! Să mâncăm și să ne veselim, căci acest fiu al meu era mort și a înviat; era pierdut și a fost găsit” ( Luca 15, 18.19.22.23 ).
Blândețea înseamnă, așadar, dependență de Dumnezeu, supunere totală față de voia Sa, așa cum este ea exprimată în Cuvântul Său. Aceasta este dimensiunea verticală a blândeții. Ea are însă și o dimensiune orizontală, evidentă în relațiile pe care le avem cu semenii noștri.
Noul Testament este plin de îndemnuri cu privire la exercitarea blândeții în Biserică și societate:
„Fraților, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greșeală, voi, care sunteți duhovnicești, să-l îndreptați cu duhul blândeții. Și ia seama la tine însuți, să nu fii ispitit și tu!” ( Galateni 6, 1 )
„Și robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toți, în stare să învețe pe toți, plin de îngăduința răbdătoare, să îndrepte cu blândețe pe protivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăință, ca să ajungă la cunoștință adevărului” ( 2 Timotei 2, 24.25 ).
„Propovăduiește Cuvântul, stăruiește asupra lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura” ( 2 Timotei 4, 2 )
„Ci sfințiți în inimile voastre pe Christos ca Domn. Fiți întotdeauna gata să răspundeți oricui va cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândețe și cu teamă” ( 1 Petru 3, 15 )
În lumina Cuvântului lui Dumnezeu, blândețea nu înseamnă nici nepăsare, nici moliciune, nici lipsă de personalitate și demnitate. Ea înseamnă delicatețe în relația cu cei căzuți și cu inima zdrobită. Ea înseamnă tact în rezolvarea problemelor spinoase ale Bisericii și societății; înseamnă bunăvoință față de cei ce doresc să se întoarcă la Dumnezeu, dar și fermitate față de cei nesinceri și ipocriți.
Blândețea înseamnă a renunța la apucăturile de lup. Așa cum se exprimă un comentator al „Fericilor”, blândețea înseamnă să ne tăiem „ghearele” cu care-i zgâriem pe cei din jur, să ne scoatem „colții” cu care-i mușcam pe alții și să renunțăm la „copitele” cu care îi lovim pe alții. Blândețea înseamnă să biruim fiara din noi, devenind miei în mijlocul lupilor.
Dar poți fi fericit fiind miel într-o lume a lupilor? Dacă Domnul o spune, cu siguranță că răspunsul este afirmativ. Pentru că fericirea celor blânzi constă tocmai în esența lucrurilor. Blândețea, ca și bunătatea și facerea de bine, aduce cu sine în mod natural și pace, mulțumire și echilibru. Aduce fericire. De ce? Pentru că așa a fost construit de Creator întregul Univers împreună cu ființele inteligente din el.
După cum cruzimea, răutatea, mânia, invidia și alte „găuri negre” ale caracterului omului firesc fac rău în primul rând celui care cultivă aceste trăsături, la fel și blândețea face bine în primul rând celui care o dorește și o cultivă în viața sa. John Bunyan spunea: „Cine este jos, nu are de ce să se teamă de cădere.” Și dacă nu ai de ce să te temi, ești un om fericit.
De milenii, Diavolul, însoțit de „haita” sa de „lupi”, se luptă împotriva poporului lui Dumnezeu ca să-l stârpească. Totuși, cei ce vor moșteni pământul nu vor fi „lupii”, ci „mieii”. Nu cei ce se luptă pentru stăpânirea pământului îl vor stăpâni, ci cei ce îl vor primi că moștenire.
Când moștenești ceva, intri în posesia acelui lucru fără să te lupți pentru el. Îl primești pur și simplu și te bucuri de el. Îl primești pentru că ești iubit. Și pentru că „Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4, 8 )
Lori Balogh
