Moartea lui Iisus pe cruce a fost reală sau aparentă?
„De la ceasul al șaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată țara. Și pe la ceasul al nouălea, Iisus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?”, adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”
Unii dintre cei ce stăteau acolo, când au auzit aceste vorbe, au zis: „Strigă pe Ilie!” Și îndată, unul dintre ei a alergat de a luat un burete, l-a umplut cu oțet, l-a pus într-o trestie și I-a dat să bea. Dar ceilalți ziceau: „Lasă, să vedem dacă va veni Ilie să-L mântuiască.” Isus a strigat iarăși cu glas tare și Și-a dat duhul.”
Matei 27,45-50
O moarte răscumpărătoare
Lumea creștină privește cu mare bucurie spre evenimentul glorios și aducător de speranță al învierii Domnului Iisus Christos. Cu toate acestea, răscumpărarea omului păcătos nu s-a realizat prin învierea, ci prin moartea Fiului lui Dumnezeu.
Învierea lui Iisus Christos este partea luminoasă a actului răscumpărării noastre și garanția că moartea Sa răscumpărătoare a fost primită de Dumnezeu, omul păcătos și pocăit putând privi cu încredere spre ziua în care mântuirea lui va deveni realitate.
Scriitorii Noului Testament subliniază deseori adevărul că Iisus Christos a murit pentru păcatele noastre, jertfa Sa reprezentând actul răscumpărător al neamului omenesc în cadrul marelui Plan al Mântuirii.
Scriindu-le credincioșilor din Corint, apostolul Pavel le reamintește acestora: „V-am învățat înainte de toate, așa cum am primit și eu, că Christos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, că a fost îngropat și a înviat a treia zi după Scripturi” (1 Corinteni 15,3.4). Același adevăr îl reamintește și credincioșilor din Roma: „Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat odată pentru totdeauna, iar prin viața pe care o trăiește, trăiește pentru Dumnezeu” (Romani 6,10).
Iar apostolul Petru, unul dintre martorii oculari ai vieții, morții și învierii Mântuitorului, întărește și el acest mare adevăr în prima sa epistola: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru că noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați” (1 Petru 2,24).
Pe tot parcursul vieții și lucrării Mântuitorului, Satana s-a folosit de toate mijloacele pentru ca să-L abată pe Fiul lui Dumnezeu de pe calea jertfei Sale răscumpărătoare (vezi Matei 4,1‑11; 16,21‑23). Și pentru că ispitirile și intrigile sale nu au dat rod, după ce jertfa pe cruce a fost adusă, el a încercat să zdruncine credința urmașilor lui Christos în realitatea morții Sale răscumpărătoare.
De altfel, evanghelistul Matei ne arată că încă din ziua învierii Mântuitorului, a fost lansat în lume zvonul că învierea lui Iisus nu a fost de fapt reală, ci rezultatul unei conspirații, în care ucenicii ar fi furat trupul Domnului, lăsând mormântul gol și răspândind apoi vestea că Iisus a înviat (vezi Matei 28,11‑15).
Dacă unii (îndeosebi evrei – vezi Matei 28,15) pun învierea Domnului pe seama unei conspirații a ucenicilor Săi și a unei înșelătorii, alții încearcă să minimalizeze actul morții răscumpărătoare a Mântuitorului, susținând că, de fapt, Iisus nu ar fi murit cu adevărat pe cruce. A fost vorba, spun aceștia, doar de un leșin, de o stare de comă trecătoare, de o moarte aparentă, din care ulterior El Și-a revenit, lăsând impresia că a înviat din morți.
Întrebarea la care ne propunem să răspundem în această ocazie este următoarea: Moartea lui Iisus pe cruce a fost reală sau a fost vorba doar de o moarte aparentă? Întrebarea ar putea părea absurdă pentru un creștin devotat. Însă, deoarece teoria morții aparente a lui Iisus circulă în lumea tot mai secularizată și sceptică în care trăim, merită să ne aplecăm asupra ei, încercând să-i înțelegem absurditatea.
Moartea în lumea medicală
În lumea medicală se vorbește despre trei feluri de moarte. Există o moarte aparentă, cunoscută și sub numele de „comă”, în care funcțiile vitale sunt prezente (activitatea inimii și respirația), însă ele sunt atât de slabe încât sunt percepute doar cu ajutorul aparatelor speciale.
În moartea aparentă, creierul funcționează, există cel puțin un reflex, iar pacientul respiră spontan, fără ajutorul aparatelor. Au existat cazuri în care, chiar după mulți ani, omul aflat în comă și-a revenit, ducând mai departe o viața relativ normală.
Există și cazuri de moarte clinică, în care funcțiile vitale încetează. Omul nu mai respiră, inima nu mai bate, însă creierul încă nu a fost afectat ireversibil. În moartea clinică organismul nu mai reacționează la diverși stimuli externi, însă, deși funcțiile vitale sunt oprite, creierul încă mai poate funcționa un timp relativ scurt. Se apreciază că, în lipsa oxigenului, celulele nervoase încă supraviețuiesc timp de 5‑10 minute. Dacă în acest răstimp nu intervin manevrele de resuscitare, aceste celule mor ireversibil.
Perioada de timp în care este posibilă resuscitarea, adică reluarea funcțiilor vitale (respirația și activitatea inimii), variază de la om la om, în funcție de vârstă, sex și prezența unor afecțiuni ale organismului. În cazurile de înec, au existat situații în care, chiar și după câteva ore, cel aflat în moarte clinică a putut fi resuscitat. Dacă în intervalul de timp de aproximativ 5‑10 minute (sau mai mult, în unele cazuri), creierul nu primește oxigen, celulele nervoase mor ireversibil și se ajunge la moartea cerebrală, din care nu mai există întoarcere.
Moartea cerebrală, absolută, definitivă, numită și moarte biologică și singura care este considerată moarte legală, constă în absența funcțiilor vitale și alterarea severă a creierului, astfel încât el nu mai poate comanda funcțiile organismului. Abia în această faza poate fi confirmat decesul.
La interval de șase ore se fac encefalografii și se testează reflexele. Dacă reiese că pacientul este ținut în viață doar de aparate, se consideră că nu mai există nicio șansă de revenire, existând posibilitatea prelevării organelor pentru transplant.
Patimile lui Christos
După ce am trecut în revistă cele trei feluri de moarte (aparentă, clinică și cerebrală sau biologică), revenim la întrebarea: Ce fel de moarte a suferit Iisus pe cruce? A fost vorba doar de o moarte aparentă sau clinică, sau a fost o moarte totală, absolută, biologică?
Dacă am accepta (prin absurd) teoria că Iisus ar fi suferit doar o moarte aparentă, o comă din care Și-a revenit în dimineața învierii, s-ar naște o mulțime de dileme greu de rezolvat. Cele patru Evanghelii relatează pe larg despre suferințele și torturile fizice la care a fost supus Mântuitorul din clipa arestării Sale până în momentul în care Și-a dat duhul pe cruce.
Iisus a fost arestat în seara zilei de joi, după ce a luat Paștele cu ucenicii Săi și S-a rugat în grădina Ghetsemani (vezi 1 Corinteni 11,23; Matei 26,31; Ioan 18,3). Dacă ținem seama de raportul doctorului Luca, timpul petrecut în rugăciune de Iisus a fost un timp de zbucium sufletesc a cărui intensitate este greu de imaginat.
Luca consemnează faptul că Mântuitorul „a ajuns într-un chin ca de moarte și a început să se roage și mai fierbinte, și sudoarea i Se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau la pământ” (Luca 22,44). Pentru unii oameni care au o rezistență fizică scăzută, o astfel de tensiune sufletească ar fi suficientă să-i răpună, fără vreo altă intervenție din afară.
În noaptea care a urmat, la tensiunea resimțită din plin în Ghetsemani s-a adăugat și oboseala fizică și psihică provocate de desele audieri. Purtat de la Ana la Caiafa (vezi Ioan 18,13.24), interogat, lovit și batjocorit de cei care-L escortau (vezi Luca 22,63‑65), Iisus a fost dus în zorii zilei de vineri înaintea dregătorului roman Pilat pentru a fi judecat (vezi Luca 23,1; Matei 27,2). După un prim interogatoriu, Iisus a fost trimis sub escortă la Irod, într-o încercare a lui Pilat de a evita luarea unei decizii în privința Lui (vezi Luca 23,6.7).
După un interogatoriu scurt, în care Irod a pus mai multe întrebări la care Iisus a ales tăcerea, (vezi Luca 23,9), și după noi batjocuri și insulte, Iisus a fost trimis din nou la Pilat (vezi Luca 23, 11), unde a fost supus unui nou interogatoriu. Neajungând la niciun compromis cu fruntașii poporului care cereau răstignirea lui Iisus, Pilat L-a dat pe Acesta în mâinile soldaților romani pentru a fi bătut cu nuiele înainte de răstignire (vezi Marcu 15,15‑20).
În acest punct, trebuie să zăbovim puțin pentru a înțelege torturile la care era supus și suferințele pe care trebuia să le îndure un condamnat la moarte prin crucificare, atât înainte, cât și în timpul cât el atârna pe cruce.
Înainte de răstignire, condamnatul era supus unor torturi atât de cumplite încât ele însele puteau cauza moartea sa. De regulă, el era biciuit cu un bici special, numit „flagellum” sau „flagrum”, alcătuit din mănunchiuri de curele care aveau în vârf bucăți de lemn, de os sau chiar de metal. Loviturile de bici sfârtecau adesea până la os carnea celui condamnat. Deși la evrei exista o lege care limita numărul loviturilor la 39, la romani nu exista nicio limită, totul fiind lăsat la bunul plac al călăilor.
În cazul lui Iisus, la suferințele cauzate de biciuire, care I-a sfârtecat carnea, lăsând răni sângerânde adânci, s-au adăugat și palmele și loviturile cu pumnul primite de la membrii Sinedriului (vezi Matei 26,67), precum și rănile provocate de cununa de spini (vezi Matei 27,29).
Deși Evangheliile nu amintesc nimic despre o altă tortură la care a fost probabil supus Mântuitorul, una dintre profețiile mesianice ale Vechiului Testament ne vorbește și despre acest gen de tortură la care urma să fie supus Mesia: „Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau, și obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns fața de ocări și de scuipări” (Isaia 50,6).
Dincolo de toate aceste suferințe care precedau pironirea pe cruce, răstignirea însăși presupunea chinuri cumplite, de neimaginat. Contrar celor prezentate în filmele produse la Hollywood, cel răstignit nu avea picioarele întinse pe cruce, ci genunchii erau îndoiți la 45*, ceea ce făcea ca întreaga greutate a corpului să fie susținută de mușchii coapsei și de piroanele bătute în articulația mâinilor.
Dar, după câteva minute de mișcări în susul și în josul crucii, pentru a permite plămânilor să respire, mușchii coapsei și ai gambei oboseau, întreaga greutate a corpului fiind suportată de încheieturile din brațe și umeri. Rezultatul era dislocarea articulațiilor celui crucificat: întâi a umerilor, apoi a coatelor și mâinilor, astfel încât membrele superioare ajungeau să fie cu aproximativ 9 cm mai lungi decât în mod normal. Aceasta este exact imaginea pe care o sugerează Psalmul 22,14: „Am ajuns ca apa care se scurge și toate oasele Mi se despart.”
Biciuirea care preceda crucificarea, apoi pironirea pe cruce și rănile provocate de acestea produceau pierderi mari de sânge. La toate acestea, în cazul crucificării lui Iisus, șederea pe cruce sub soarele arzător timp de circa șase ore (vezi Matei 27,45‑50; Marcu 15,25) trebuie să-I fi provocat o deshidratare accentuată, care L-a determinat pe Iisus să spună: „Mi-e sete!” (Ioan 19,28‑30).
Iisus a îndurat pe cruce șase ore de chin până să-Și dea duhul, rostind ultimele Sale cuvinte de pe cruce: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!” (Luca 23,46). Soldații romani au constatat moartea Lui, dar, pentru a fi siguri că Iisus a murit cu adevărat și nu era vorba doar de o moarte aparentă, L-au împuns cu lancea în coaste (vezi Ioan 19,31‑37). Din rana provocată de lance a curs sânge amestecat cu apă, această dovedind că moartea sa a fost reală și nu aparentă.
Și acum, având în vedere toate aceste detalii cutremurătoare cu privire la torturile care precedau crucificarea și chinurile pe care le suporta un condamnat pe cruce, să ne punem câteva întrebări. Să presupunem (prin absurd!) că Iisus nu era mort cu adevărat în momentul în care a fost dat jos de pe cruce și îngropat în mormântul lui Iosif din Arimateea (vezi Ioan 19,38), și că El Și-ar fi revenit din starea de moarte aparentă chiar în timp ce Se afla în mormânt.
1) Cum ar fi putut Iisus să înlăture singur fâșiile de pânză de in cu care fusese înfășurat și îmbălsămat, așa cum era practica la evrei (vezi Luca 23,53; Ioan 19,39.40)? Mâinile și picioarele Mântuitorului erau legate, așa că, nici chiar dacă Și-ar fi revenit din presupusa moarte aparentă, El nu S-ar fi putut dezlega singur.
2) Dacă Isus S-ar fi putut totuși dezlega singur, cum ar fi putut da El la o parte piatra de la gura mormântului (vezi Matei 27,60; Marcu 15,46; Luca 24,1.2; Ioan 20,1)? Din cele relatate de evangheliști, piatra de la intrarea în mormânt trebuie să fi fost foarte mare, astfel încât ea să astupe intrarea în el.
Matei specifică acest amănunt atunci când relatează despre înmormântarea lui Iisus: „Iosif a luat trupul, l-a înfășurat într-o pânză curată de in și l-a pus într-un mormânt nou al lui însuși, pe care-l săpase în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră mare la ușa mormântului și a plecat” (Matei 27,59.60). De asemenea, în dimineața învierii, femeile care s-au dus la mormânt ca să ungă trupul lui Iisus se întrebau cu vădită grijă: „Cine ne va prăvăli piatra de la ușa mormântului?” (Marcu 16,3).
În aceste condiții, ne întrebăm din nou: Cum ar fi putut un om plin de răni mari și încă sângerânde, cu spatele sfârtecat până la oase în urma biciuirii, cu articulațiile mâinilor dislocate, care pierduse mult de sânge, deshidratat și slăbit din cauza lipsei de hrană, și pe deasupra legat cu fâșii de pânză, să dea la o parte o piatră atât de mare?
3) Să presupunem, prin absurd, că Iisus ar fi reușit singur să se elibereze de fâșiile de pânză și singur să dea la o parte piatră de la ușa mormântului. Însă atunci apare o altă întrebare: Cum ar fi reușit El să treacă de garda romană, care păzea mormântul la porunca lui Pilat și la sugestia conducătorilor religioși iudei (vezi Matei 27,62‑66)?
Aceeași întrebare este valabilă și în ipoteza că ucenicii ar fi venit noaptea și ar fi furat trupul lui Iisus, răspândind apoi vestea că El ar fi înviat (vezi Matei 28,11‑15). Și dacă ucenicii ar fi reușit să fure trupul lui Iisus, se ridică o mulțime de alte întrebări fără răspuns:
– De ce femeile (Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov și Salome – vezi Marcu 16,1) care s-au dus la mormânt în dimineața învierii nu știau de acest lucru?
– De ce relatările femeilor care au găsit mormântul gol li s-au părut „basme” ucenicilor, dacă ei ar fi plănuit luarea trupului lui Iisus (vezi Luca 24,9‑11)?
– De ce Petru, alergând la mormânt ca să se convingă de spusele femeilor, s-a mirat că a găsit mormântul gol, din moment ce el trebuia să fie primul care să știe că trupul lui Iisus nu mai era acolo (vezi Luca 24,12)?
– De ce ucenicii „plângeau și se tânguiau” în dimineața primei zile a săptămânii (vezi Marcu 16,10) atunci când Maria Magdalena le-a spus că a găsit mormântul gol, dacă ei ar fi plănuit luarea trupului lui Iisus?
– De ce cei doi ucenici (unul dintre ei numit Cleopa) care se îndreptau spre Emaus în după-amiaza zilei întâi a săptămânii nu știau nimic despre eventuala luare a trupului lui Iisus de către ucenici (vezi Luca 24,13‑15)?
– Însă întrebarea cea mai dificilă, legată de ipoteza furtului trupului lui Iisus de către ucenici, de abia acum urmează: Cum ar fi putut un grup de unsprezece oameni să plănuiască furtul trupului lui Iisus din mormânt, apoi să răspândească vestea că El a înviat, iar în final toți cei unsprezece să fie dispuși să moară ca martiri, în chinuri groaznice, pentru o mare minciună? Ar fi o culme a absurdului…
4) Dacă Iisus, revenindu-Și din presupusa moarte aparentă, ar fi reușit să se dezlege singur din fâșiile de pânză de in, dacă ar fi reușit singur să dea la o parte piatra de la ușa mormântului și să treacă de garda romană fără să fie observat, cum ar fi putut El să apară în fața Mariei Magdalena fără să fie recunoscut de aceasta (vezi Ioan 20,14.15)?
Cum ar fi arătat din punct de vedere fizic un om supus atâtor torturi și chinuri pe cruce, privat de odihnă, hrană și apă, cu trupul zdrențuit de loviturile de bici, cu fața brăzdată de rănile provocate de cununa de spini și cu rănile provocate de piroane încă nevindecate și la vedere, să stea în picioare înaintea Mariei, iar aceasta să nu observe nimic din urmele răstignirii?
5) Aceeași întrebare se ridică și în cazul celor doi ucenici care mergeau spre Emaus în după-amiaza zilei învierii. Dacă Iisus nu ar fi înviat din morți prin puterea lui Dumnezeu, ci doar Și-ar fi revenit dintr-o moarte aparentă, cum ar fi fost El capabil să meargă atâția kilometri pe jos alături de acești ucenici, iar chinurile și rănile Sale să nu fie observate de cei doi? Distanța dintre Ierusalim și Emaus este de 60 de stadii (vezi Luca 24,13), ceea ce reprezintă aproximativ 11 km. O astfel de distanță poate fi parcursă în circa două ore și jumătate de un om sănătos și în putere.
Dacă evenimentul s-ar fi petrecut la câteva luni distanță de momentul răstignirii, am fi înțeles că Iisus Și-ar fi revenit complet, iar rănile I s-ar fi vindecat. Dar a accepta ideea că un crucificat supus la atâtea torturi și aflat într-o stare de slăbiciune extremă ar fi putut merge atâția kilometri alături de doi ucenici fără ca urmele crucificării să le atragă atenția acestora, este o absurditate pe care numai necredința în Cuvântul lui Dumnezeu o poate susține.
Concluzii
Scriindu-le credincioșilor din Corint, apostolul Pavel dorește să-i convingă de faptul că noi, creștinii, „umblăm prin credință, nu prin vedere” (2 Corinteni 5,7). „Vederea” lucrurilor (rațiunea) își are rolul și importanța ei în viață, însă credința este superioară, căci doar ea ne poate conduce dincolo de limitele rațiunii.
Cu toate acestea, credința pe care o cere Dumnezeu de la copiii Săi nu este oarbă. Credința adevărată are rațiunile ei, are dovezi pe care Dumnezeu le oferă pentru a o întări. Credința adevărată este o credință inteligentă, care își pune întrebări și caută răspunsuri. Iar celui ce caută cu sinceritate adevărul, Dumnezeu îi va ieși în întâmpinare, oferindu-i răspunsurile de care are nevoie. Căci Însuși Mântuitorul a promis: „Cereți, și vi se va da; căutați, și veți găsi; bateți, și vi se va deschide. Căci oricine cere, capătă; cine caută, găsește; și celui ce bate, i se deschide” (Matei 7,7.8).
Scepticii și batjocoritorii din toate timpurile au atacat fiecare afirmație și fiecare adevăr al Cuvântului lui Dumnezeu, încercând să submineze credința copiilor Lui. Unul dintre aceste adevăruri este cel al morții răscumpărătoare a Domnului Christos, despre care se susține că nu a fost o moarte reală, absolută, biologică, ci doar o moarte aparentă, din care El Și-a revenit, lăsând falsa impresie că a înviat din morți.
Am trecut în revistă câteva argumente logice care ne ajută să credem că moartea lui Iisus pe cruce a fost o moarte reală, iar jertfa Sa a fost o jertfă deplină, nu o înșelătorie. Însă mai presus de argumentele pe care le oferă rațiunea, și dincolo de mărturia oferită de apostolii care au fost martori oculari ai suferințelor, morții și învierii Mântuitorului, avem cel mai puternic argument în acest sens: mărturia Fiului lui Dumnezeu, făcută după mai bine de șase decenii de la evenimentele petrecute pe Golgota.
Spre sfârșitul secolului I d.Ch., bătrânului apostol Ioan, exilat pe insula Patmos „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Iisus Christos” (vezi Apocalipsa 1,9), i s-a dat o „descoperire a lui Iisus Christos” (vezi Apocalipsa 1,1) care, fiind scrisă, a devenit cartea Apocalipsei.
În prima sa viziune, relatată pe larg în primul capitol al cărții, Ioan aude un glas care se recomandă: „Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă” (Apocalipsa 1,11). Apoi, întorcându-se să-L vadă pe Cel ce vorbea, el zărește o Persoană plină de slavă:
„Și în mijlocul celor șapte sfeșnice pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare și încins la piept cu un brâu de aur. Capul și părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă și arsă într-un cuptor; și glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ținea șapte stele. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri, și Fața Lui era ca soarele, când strălucește cu toată puterea lui. Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort” (Apocalipsa 1,13‑17).
Este evident că descrierea persoanei plină de slavă Îl are în vedere pe Domnul Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului, care, la câteva decenii distanță de momentul jertfei de pe Calvar, afirmă: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale locuinței morților” (Apocalipsa 1,17.18).
„Am fost mort”… Acest adevăr este rostit de Însuși Fiul lui Dumnezeu. Nu a fost vorba doar un simplu leșin, doar de o stare de comă sau moarte aparentă, ci a fost o moarte adevărată. Căci numai Cineva care a murit cu adevărat și a înviat cu adevărat poate deține „cheile morții și ale locuinței morților.”
Lori Balogh
