Moartea lui Iisus pe cruce a fost reala sau aparenta ?
„De la ceasul al saselea pana la ceasul al noualea s-a facut intuneric peste toata tara. Si pe la ceasul al noualea, Iisus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani ?”, adica: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit ?”
Unii din cei ce stateau acolo, cand au auzit aceste vorbe, au zis: „Striga pe Ilie!” Si indata, unul din ei a alergat de a luat un burete, l-a umplut cu otet, l-a pus intr-o trestie si I-a dat sa bea. Dar ceilalti ziceau: „Lasa, sa vedem daca va veni Ilie sa-L mantuiasca.” Isus a strigat iarasi cu glas tare si Si-a dat duhul.”
( Matei 27, 45 – 50 )
O moarte rascumparatoare
Lumea crestina priveste cu mare bucurie spre evenimentul glorios si aducator de speranta al invierii Domnului Iisus Christos. Cu toate acestea, rascumpararea omului pacatos nu s-a realizat prin invierea, ci prin moartea Fiului lui Dumnezeu.
Invierea lui Iisus Christos este partea luminoasa a actului rascumpararii noastre si garantia ca moartea Sa rascumparatoare a fost primita de Dumnezeu, omul pacatos si pocait putand privi cu incredere spre ziua in care mantuirea lui va deveni realitate.
Scriitorii Noului Testament subliniaza deseori adevarul ca Iisus Christos a murit pentru pacatele noastre, jertfa Sa reprezentand actul rascumparator al neamului omenesc in cadrul marelui Plan al Mantuirii.
Scriindu-le credinciosilor din Corint, apostolul Pavel le reaminteste acestora: „V-am invatat inainte de toate, asa cum am primit si eu, ca Christos a murit pentru pacatele noastre, dupa Scripturi, ca a fost ingropat si a inviat a treia zi dupa Scripturi” ( 1 Corinteni 15, 3.4 ). Acelasi adevar il reaminteste si credinciosilor din Roma: „Fiindca prin moartea de care a murit, El a murit pentru pacat o data pentru totdeauna, iar prin viata pe care o traieste, traieste pentru Dumnezeu” ( Romani 6,10 ).
Iar apostolul Petru, unul din martorii oculari ai vietii, mortii si invierii Mantuitorului, intareste si el acest mare adevar in prima sa epistola: „El a purtat pacatele noastre in trupul Sau pe lemn, pentru ca noi, fiind morti fatza de pacate, sa traim pentru neprihanire; prin ranile Lui ati fost vindecati” ( 1 Petru 2,24 ).
Pe tot parcursul vietii si lucrarii Mantuitorului, Satana s-a folosit de toate mijloacele pentru ca sa-L abata pe Fiul lui Dumnezeu de pe calea jertfei Sale rascumparatoare ( vezi Matei 4, 1-11; 16, 21-23 ). Si pentru ca ispitirile si intrigile sale nu au dat rod, dupa ce jertfa pe cruce a fost adusa, el a incercat sa zdruncine credinta urmasilor lui Christos in realitatea mortii Sale rascumparatoare.
De altfel, evanghelistul Matei ne arata ca inca din ziua invierii Mantuitorului, a fost lansat in lume zvonul ca invierea lui Iisus nu a fost de fapt reala, ci rezultatul unei conspiratii in care ucenicii ar fi furat trupul Domnului, lasand mormanatul gol si raspandind vestea ca Iisus a inviat ( vezi Matei 28, 11-15 ).
Daca unii ( indeosebi evrei – vezi Matei 28, 15 ) pun invierea Domnului pe seama unei conspiratii a ucenicilor sai si a unei inselatorii, altii incearca sa minimalizeze actul mortii rascumparatoare a Mantuitorului, sustinand ca, de fapt, Iisus nu ar fi murit cu adevarat pe cruce. A fost vorba, spun acestia, doar de un lesin, de o stare de coma trecatoare, de o moarte aparenta, din care ulterior El Si-a revenit, lasand impresia ca a inviat din morti.
Intrebarea la care ne propunem sa raspundem in aceasta ocazie este urmatoarea: Moartea lui Iisus pe cruce a fost reala sau a fost vorba doar de o moarte aparenta ? Intrebarea ar putea parea absurda pentru un crestin devotat. Insa, deoarece teoria mortii aparente a lui Iisus circula in lumea tot mai secularizata si sceptica in care traim, merita sa ne aplecam asupra ei, incercand sa-i intelegem absurditatea.
Moartea in lumea medicala
In lumea medicala se vorbeste despre trei feluri de moarte. Exista o moarte aparenta, cunoscuta si sub numele de „coma”, in care functiile vitale sunt prezente ( activitatea inimii si respiratia ), insa ele sunt atat de slabe incat sunt percepute doar cu ajutorul aparatelor speciale.
In moartea aparenta, creierul functioneaza, exista cel putin un reflex, iar pacientul respira spontan, fara ajutorul aparatelor. Au existat cazuri in care, chiar dupa multi ani, omul aflat in coma si-a revenit, ducand mai departe o viata relativ normala.
Exista si cazuri de moarte clinica, in care functiile vitale inceteaza. Omul nu mai respira, inima nu mai bate, insa creierul inca nu a fost afectat ireversibil. In moartea clinica organismul nu mai reactioneaza la diversi stimuli externi, insa, desi functiile vitale sunt oprite, creierul inca mai poate functiona un timp relativ scurt. Se apreciaza ca, in lipsa oxigenului, celulele nervoase inca supravietuiesc timp de 5-10 minute. Daca in acest rastimp nu intevin manevrele de resuscitare, aceste celule mor ireversibil.
Perioada de timp in care este posibila resuscitarea, adica reluarea functiilor vitale ( respiratia si activitatea inimii ), variaza de la om la om, in functie de varsta, sex si prezenta unor afectiuni ale organismului. In cazurile de inec, au existat situatii in care, chiar si dupa cateva ore, cel aflat in moarte clinica a putut fi resuscitat. Daca in intervalul de timp de aproximativ 5-10 minute ( sau mai mult in unele cazuri ), creierul nu primeste oxigen, celulele nervoase mor ireversibil si se ajunge la moarte cerebrala, din care nu mai exista intoarcere.
Moartea cerebrala, absoluta, definitiva, numita si moarte biologica si singura care este considerata moarte legala, consta in absenta functiilor vitale si alterarea severa a creierului, astfel incat el nu mai poate comanda functiile organismului. Abia in aceasta faza poate fi confirmat decesul.
La interval de sase ore se fac encefalografii si se testeaza reflexele. Daca reiese ca pacientul este tinut in viata doar de aparate, se considera ca nu mai exista nicio sansa de revenire, existand posibilitatea prelevarii organelor pentru transplant.
Patimile lui Christos
Dupa ce am trecut in revista cele trei feluri de moarte ( aparenta, clinica si cerebrala sau biologica ), revenim la intrebarea: Ce fel de moarte a suferit Iisus pe cruce ? A fost vorba doar de o moarte aparenta sau clinica, sau a fost o moarte totala, absoluta, biologica ?
Daca am accepta ( prin absurd ) teoria ca Iisus ar fi suferit doar o moarte aparenta, o coma din care Si-a revenit in dimineata invierii, s-ar naste o multime de dileme greu de rezolvat. Cele patru Evanghelii relateaza pe larg despre suferintele si torturile fizice la care a fost supus Mantuitorul din clipa arestarii Sale si pana in momentul in care Si-a dat duhul pe cruce.
Iisus a fost arestat in seara zilei de joi, dupa ce a luat pastele cu ucenicii Sai si S-a rugat in gradina Ghetsemani ( vezi 1 Corinteni 11, 23; Matei 26,31; Ioan 18,3 ). Daca tinem seama de raportul doctorului Luca, timpul petrecut in rugaciune de Iisus a fost un timp de zbucium sufletesc a carui intensitate este greu de imaginat.
Luca consemneaza faptul ca Mantuitorul „a ajuns intr-un chin ca de moarte si a inceput sa se roage si mai fierbinte, si sudoarea i Se facuse ca niste picaturi mari de sange, care cadeau la pamant” ( Luca 22,44 ). Pentru unii oameni care au o rezistenta fizica scazuta, o astfel de tensiune sufleteasca ar fi suficienta sa-i rapuna, fara vreo alta interventie din afara.
In noaptea care a urmat, la tensiunea resimtita din plin in Ghetsemani s-a adaugat si oboseala fizica si psihica provocate de desele audieri. Purtat de la Ana la Caiafa ( vezi Ioan 18, 13.24 ), interogat, lovit si batjocorit de cei care-L escortau ( vezi Luca 22,63-65 ), Iisus a fost dus in zorii zilei de vineri inaintea dregatorului roman Pilat pentru a fi judecat ( vezi Luca 23,1; Matei 27,2 ). Dupa un prim interogatoriu, Iisus a fost trimis sub escorta la Irod, intr-o incercare a lui Pilat de a evita luarea unei decizii in privinta Lui ( vezi Luca 23,6.7 ).
Dupa un interogatoriu scurt, in care Irod a pus mai multe intrebari la care Iisus a ales tacerea, ( Luca 23,9 ), si dupa noi batjocuri si insulte, Iisus a fost trimis din nou la Pilat ( Luca 23, 11 ), unde a fost supus unui nou interogatoriu. Neajungand la niciun compromis cu fruntasii poporului care cereau rastignirea lui Iisus, Pilat L-a dat pe Acesta in mainile soldatilor romani pentru a fi batut cu nuiele inainte de rastignire ( vezi Marcu 15, 15-20 ).
In acest punct, trebuie sa zabovim putin pentru a intelege torturile la care era supus si suferintele pe care trebuia sa le indure un condamnat la moarte prin crucificare, atat inainte, cat si in timpul cat el atarna pe cruce.
Inainte de rastignire, condamnatul era supus unor torturi atat de cumplite incat ele insele puteau cauza moartea sa. De regula, el era biciuit cu un bici special, numit „flagellum” sau „flagrum”, alcatuit din manunchiuri de curele care aveau in varf bucati de lemn, de os sau chiar de metal. Loviturile de bici sfartecau adesea pana la os carnea celui condamnat. Desi la evrei exista o lege care limita numarul loviturilor la 39, la romani nu exista nicio limita, totul fiind lasat la bunul plac al calailor.
In cazul lui Iisus, la suferintele cauzate de biciuire, care I-a sfartecat carnea, lasand rani sangerande adanci, s-au adaugat si palmele si loviturile cu pumnul primite de la membrii Sinedriului ( vezi Matei 26, 67 ), precum si ranile provocate de cununa de spini (vezi Matei 27,29 ).
Desi Evangheliile nu amintesc nimic despre o alta tortura la care a fost probabil supus Mantuitorul, una din profetiile mesianice ale Vechiului Testament ne vorbeste si despre acest gen de tortura la care urma sa fie supus Mesia: „Mi-am dat spatele inaintea celor ce Ma loveau, si obrajii inaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns fatza de ocari si de scuipari” ( Isaia 50, 6 ).
Dincolo de toate aceste suferinte care precedau pironirea pe cruce, rastignirea insasi presupunea chinuri cumplite si de neimaginat. Contrar celor prezentate in filmele produse la Hollywood, cel rastignit nu avea picioarele intinse pe cruce, ci genunchii erau indoiti la 45*, ceea ce facea ca intreaga greutate a corpului sa fie sustinuta de muschii coapsei si de piroanele batute in articulatia mainilor.
Dar, dupa cateva minute de miscari in susul si in josul crucii, pentru a permite plamanilor sa respire, muschii coapsei si ai gambei oboseau, intreaga greutate a corpului fiind suportata de incheieturile din brate si umeri. Rezultatul era dislocarea articulatiilor celui crucificat: intai a umerilor, apoi a coatelor si mainilor, astfel incat membrele superioare ajungeau sa fie cu aproximativ 9 cm mai lungi decat in mod normal. Aceasta este exact imaginea pe care o sugereaza Psalmul 22,14: „Am ajuns ca apa care se scurge si toate oasele Mi se despart.”
Biciuirea care preceda crucificarea, apoi pironirea pe cruce si ranile provocate de acestea produceau pierderi mari de sange. La toate acestea, in cazul crucificarii lui Iisus, sederea pe cruce sub soarele arzator timp de circa sase ore ( vezi Matei 27, 45-50 ; Marcu 15,25 ) trebuie sa-I fi provocat o deshidratare accentuata, care L-a determinat pe Iisus sa spuna: „Mi-e sete !” ( Ioan 19, 28-30 ).
Iisus a indurat pe cruce sase ore de chin pana sa-Si dea duhul, rostind ultimele Sale cuvinte de pe cruce: „Tata, in mainile Tale Imi incredintez duhul !” ( Luca 23, 46 ). Soldatii romani au constatat moartea Lui, dar, pentru a fi siguri ca Iisus a murit cu adevarat si nu era vorba doar de o moarte aparenta, L-au impuns cu lancea in coaste ( vezi Ioan 19, 31-37 ). Din rana provocata de lance a curs sange amestecat cu apa, aceasta dovedind ca moartea sa a fost reala si nu aparenta.
Si acum, avand in vedere toate aceste detalii cutremuratoare cu privire la torturile care precedau crucificarea si chinurile pe care le suporta un condamnat pe cruce, sa ne punem cateva intrebari. Sa presupunem ( prin absurd ! ) ca Iisus nu era mort cu adevarat in momentul in care a fost dat jos de pe cruce si ingropat in mormantul lui Iosif din Arimatea ( vezi Ioan 19, 38 ), si ca El Si-ar fi revenit din starea de moarte aparenta chiar in timp ce Se afla in mormant.
1) Cum ar fi putut Iisus sa-Si inlature singur fasiile de panza de in cu care fusese infasurat si imbalsamat, asa cum era practica la evrei ( vezi Luca 23, 53; Ioan 19, 39.40 ) ? Mainile si picioarele Mantuitorului erau legate, asa ca, nici chiar daca Si-ar fi revenit din presupusa moarte aparenta, El nu S-ar fi putut dezlega singur.
2) Daca Isus S-ar fi putut totusi dezlega singur, cum ar fi putut da El la o parte piatra de la gura mormantului ( vezi Matei 27, 60; Marcu 15,46; Luca 24, 1.2; Ioan 20, 1 ) ? Din cele relatate de evanghelisti, piatra de la intrarea in mormant trebuie sa fi fost foarte mare, astfel incat ea sa astupe intrarea in el.
Matei specifica acest amanunt atunci cand relateaza despre inmormantarea lui Iisus: „Iosif a luat trupul, l-a infasurat intr-o panza curata de in si l-a pus intr-un mormant nou al lui insusi, pe care-l sapase in stanca. Apoi a pravalit o piatra mare la usa mormantului si a plecat” ( Matei 27, 59.60 ). De asemenea, in dimineata invierii, femeile care s-au dus la mormant ca sa unga trupul lui Iisus se intrebau cu vadita grija: „Cine ne va pravali piatra de la usa mormantului ?” ( Marcu 16, 3 )
In aceste conditii, ne intrebam din nou: Cum ar fi putut un om plin de rani mari si inca sangerande, cu spatele sfartecat pana la oase in urma biciuirii, cu articulatiile mainilor dislocate, care pierduse mult de sange, deshidratat si slabit din cauza lipsei de hrana, si pe deasupra legat cu fasii de panza, sa dea la o parte o piatra atat de mare ?
3) Sa presupunem, prin absurd, ca Iisus ar fi reusit singur sa se elibereze de fasiile de panza si singur sa dea la o parte piatra de la usa mormantului. Insa atunci apare o alta intrebare: Cum ar fi reusit El sa treaca de garda romana, care pazea mormantul la porunca lui Pilat si la sugestia conducatorilor religiosi iudei ( vezi Matei 27, 62-66 ) ?
Aceeasi intrebare este valabila si in ipoteza ca ucenicii ar fi venit noaptea si ar fi furat trupul lui Iisus, raspandind apoi vestea ca El ar fi inviat ( vezi Matei 28, 11-15 ). Si daca ucenicii ar fi reusit sa fure trupul lui Iisus, se ridica o multime de alte intrebari fara raspuns:
– De ce femeile ( Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov si Salome – vezi Marcu 16, 1 ) care s-au dus la mormant in dimineata invierii nu stiau de acest lucru ?
– De ce relatarile femeilor care au gasit mormantul gol li s-au parut „basme” ucenicilor, daca ei ar fi planuit luarea trupului lui Iisus ( vezi Luca 24, 9-11 ) ?
– De ce Petru, alergand la mormant ca sa se convinga de spusele femeilor, s-a mirat ca a gasit mormantul gol, din moment ce el trebuia sa fie primul care sa stie ca trupul lui Iisus nu mai era acolo ( vezi Luca 24,12 ) ?
– De ce ucenicii „plangeau si se tanguiau” in dimineata primei zile a saptamanii ( vezi Marcu 16, 10 ) atunci cand Maria Magdalena le-a spus ca a gasit mormantul gol, daca ei ar fi planuit luarea trupului lui Iisus ?
– De ce cei doi ucenici ( unul din ei numit Cleopa ) care se indreptau spre Emaus in dupa-amiaza zilei intai a saptamanii nu stiau nimic despre eventuala luare a trupului lui Iisus de catre ucenici ( vezi Luca 24, 13-15 ) ?
– Insa intrebarea cea mai dificila, legata de ipoteza furtului trupului lui Iisus de catre ucenici, de abia acum urmeaza: Cum ar fi putut un grup de unsprezece oameni sa planuiasca furtul trupului lui Iisus din mormant, apoi sa raspandeasca vestea ca El a inviat, iar in final toti cei unsprezece sa fie dispusi sa moara ca martiri, in chinuri groaznice, pentru o mare minciuna ? Ar fi o culme a absurdului…
4) Daca Iisus, revenindu-Si din presupusa moarte aparenta, ar fi reusit sa se dezlege singur din fasiile de panza de in, daca ar fi reusit singur sa dea la o parte piatra de la usa mormantului si sa treaca de garda romana fara sa fie observat, cum ar fi putut El sa apara in fatza Mariei Magdalena fara sa fie recunoscut de aceasta ( vezi Ioan 20, 14.15 ) ?
Cum ar fi aratat din punct de vedere fizic un om supus atator torturi si chinuri pe cruce, privat de odihna, hrana si apa, cu trupul zdrentuit de loviturile de bici, cu fatza brazdata de ranile provocate de cununa de spini si cu ranile provocate de piroane inca nevindecate si la vedere, sa stea in picioare inaintea Mariei, iar aceasta sa nu observe nimic din urmele rastignirii ?
5) Aceeasi intrebare se ridica si in cazul celor doi ucenici care mergeau spre Emaus in dupa-amiaza zilei invierii. Daca Iisus nu ar fi inviat din morti prin puterea lui Dumnezeu, ci doar Si-ar fi revenit dintr-o moarte aparenta, cum ar fi fost El capabil sa mearga atatia kilometri pe jos alaturi de acesti ucenici, iar chinurile si ranile Sale sa nu fie observate de cei doi ? Distanta dintre Ierusalim si Emaus este de 60 de stadii ( vezi Luca 24, 13 ), ceea ce reprezinta aproximativ 11 km. O astfel de distanta poate fi parcursa in circa doua ore si jumatate de un om sanatos si in putere.
Daca evenimentul s-ar fi petrecut la cateva luni distanta de momentul rastignirii, am fi inteles ca Iisus Si-ar fi revenit complet, iar ranile I s-ar fi vindecat. Dar a accepta ideea ca un crucificat supus la atatea torturi si aflat intr-o stare de slabiciune extrema ar fi putut merge atatia kilometri alaturi de doi ucenici fara ca urmele crucificarii sa le atraga atentia acestora, este o absurditate pe care numai necredinta in Cuvantul lui Dumnezeu o poate sustine.
Concluzii
Scriindu-le credinciosilor din Corint, apostolul Pavel doreste sa-i convinga de faptul ca noi, crestinii, „umblam prin credinta, nu prin vedere” ( 2 Corinteni 5,7 ). „Vederea” lucrurilor ( ratiunea ) isi are rolul si importanta ei in viata, insa credinta este superioara, caci doar ea ne poate conduce dincolo de limitele ratiunii.
Cu toate acestea, credinta pe care o cere Dumnezeu de la copiii Sai nu este oarba. Credinta adevarata are ratiunile ei, are dovezi pe care Dumnezeu le ofera pentru a o intari. Credinta adevarata este o credinta inteligenta, care isi pune intrebari si cauta raspunsuri. Iar celui ce cauta cu sinceritate adevarul, Dumnezeu ii va iesi in intampinare, oferindu-i raspunsurile de care are nevoie. Caci Insusi Mantuitorul a promis: „Cereti, si vi se va da; cautati, si veti gasi; bateti, si vi se va dechide. Caci oricine cere, capata; cine cauta, gaseste; si celui ce bate, i se deschide” ( Matei 7, 7.8 ).
Scepticii si batjocoritorii din toate timpurile au atacat fiecare afirmatie si fiecare adevar al Cuvantului lui Dumnezeu, incercand sa submineze credinta copiilor Lui. Unul dintre aceste adevaruri este cel al mortii rascumparatoare a Domnului Christos, despre care se sustine ca nu a fost o moarte reala, absoluta, biologica, ci doar o moarte aparenta, din care El Si-a revenit , dand falsa impresie ca a inviat din morti.
Am trecut in revista cateva argumente logice care ne ajuta sa credem ca moartea lui Iisus pe cruce a fost o moarte reala, iar jertfa Sa a fost o jertfa deplina, nu o inselatorie. Insa mai presus de argumentele pe care le ofera ratiunea, si dincolo de marturia oferita de apostolii care au fost martori oculari ai suferintelor, mortii si invierii Mantuitorului, avem cel mai puternic argument in acest sens: marturia Fiului lui Dumnezeu, facuta dupa mai bine de sase decenii de la evenimentele petrecute pe Golgota.
Spre sfarsitul secolului I d.Chr., batranului apostol Ioan, exilat pe insula Patmos „din pricina Cuvantului lui Dumnezeu si din pricina marturiei lui Iisus Christos” ( Apocalipsa 1, 9 ), i s-a dat o „descoperire a lui Iisus Christos” ( Apocalipsa 1,1 ) care, fiind scrisa, a devenit cartea Apocalipsei.
In prima sa viziune, relatata pe larg in primul capitol al cartii, Ioan aude un glas care se recomanda: „Eu sunt Alfa si Omega, Cel dintai si Cel de pe urma” ( Apocalipsa 1,11 ). Apoi, intorcandu-se sa-L vada pe Cel ce vorbea, el zareste o Persoana plina de slava:
„Si in mijlocul celor sapte sfesnice pe cineva care semana cu Fiul omului, imbracat cu o haina lunga pana la picioare, si incins la piept cu un brau de aur. Capul si parul Lui erau albe ca lana alba, ca zapada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsa si arsa intr-un cuptor; si glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. In mana dreapta tinea sapte stele. Din gura Lui iesea o sabie ascutita cu doua taisuri, si Fatza Lui era ca soarele, cand straluceste cu toata puterea lui. Cand L-am vazut, am cazut la picioarele Lui ca mort” ( Apocalipsa 1, 13-17 pp ).
Este evident ca descrierea persoanei plina de slava Il are in vedere pe Domnul Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu si Fiul omului, care, la cateva decenii distanta de momentul jertfei de pe Calvar, afirma:
„Nu te teme ! Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma, Cel viu. Am fost mort, si iata ca sunt viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale locuintei mortilor” ( Apocalipsa 1, 17.18 ).
„Am fost mort”… Acest adevar este rostit de Insusi Fiul lui Dumnezeu. Nu a fost vorba doar un simplu lesin, doar de o stare de coma sau moarte aparenta, ci a fost o moarte adevarata. Caci numai Cineva care a murit cu adevarat si a inviat cu adevarat poate detine „cheile mortii si ale locuintei mortilor.”
Lori Balogh
