„Ferice de cei flamanzi si insetati dupa neprihanire…”

„Ferice de cei flamanzi si insetati dupa neprihanire…”

„Ferice de cei flamanzi si insetati dupa neprihanire, caci ei vor fi saturati.”

( Matei 5, 6 )

Logica Fericirilor

     Ordinea in care au fost rostite Fericirile la inceputul Predicii de pe Munte are o anumita logica. Daca tinem seama de obiceiurile vremii, auditoriul Mantuitorului trebuie sa fi fost format din mai multe categorii de ascultatori, asezati in jurul Sau in cercuri concentrice. Cel mai aproape de Iisus se aflau ucenicii, urmati de „greii” societatii: fariseii, carturarii si saducheii, adica oamenii bogati si influenti ai vremii. Dupa acestia, ceva mai departe de vorbitor, se aflau barbatii, apoi femeile cu copii in brate, iar cel mai departe de Iisus se aflau marginalizatii societatii: cersetorii, schilozii, orbii si prostituatele.

In mod normal, orice vorbitor s-ar fi adresat mai intai celor aflati chiar in preajma sa, iar abia dupa aceea s-ar fi adresat si celor de la marginea auditoriului. Insa Mantuitorul i-a socat si de aceasta data pe ascultatorii Sai. Primele Fericiri nu le adreseaza celor mai apropiati dintre ascultatori, ci dimpotriva, celor mai indepartati si marginalizati dintre ei, pentru ca, in final, sa-si indrepte atentia si spre categoriile de oameni care se aflau in imediata apropiere.

Exista insa si o alta logica a Fericirilor, una legata de evolutia sufleteasca pe care o traieste orice om care se intoarce cu fatza spre Dumnezeu, cautand mantuirea printr-o relatie vie cu El. Asemenea omului care-si vede petele de pe haina pe masura ce se apropie de o sursa de lumina, cel care se apropie de Dumnezeu devine din ce in ce mai constient de natura sa decazuta si de saracia sa spirituala. Acesta este mesajul primei Fericiri.

Apoi, vazand diferenta ametitoare dintre caracterul sfant si neprihanit al lui Dumnezeu si propriul sau caracter, omul este coplesit si nu-si mai poate opri lacrimile de durere. Este plansul pocaintei despre care vorbeste cea de-a doua Fericire. Nevazand nimic bun in propria sa fiinta, omul isi schimba atitudinea fatza de semenii sai. Cu mandria ingenunchiata, el devine bland si smerit cu inima in relatiile  pe care le are cu Dumnezeu si cu cei din jur. Aceasta este cea de-a treia Fericire.

Insa lucrurile nu se opresc aici. Un om constient de saracia sa spirituala nu se va resemna cu starea lui, ci va „flamanzi” si va „inseta” dupa ceva mai bun, mai nobil si mai inalt. Si ce poate fi mai bun, mai nobil si mai inalt decat neprihanirea – acea viata sfanta, fara de pacat ?

Asa se face ca cel care se intoarce cu fatza spre Creatorul sau, dupa ce devine constient de saracia sa spirituala, plangand din aceasta cauza, dupa ce isi revizuieste relatia cu Dumnezeu si cu cei din jur, asezand la temelia ei blandetea, va avea o tinta noua, un ideal moral inalt. Adica o viata neprihanita, care va primi in final sigiliul aprobarii divine.

Se poate ajunge la aceasta etapa a evolutiei spirituale fara sa parcurgi primele etape? Greu de crezut ! Un om care nu e constient de saracia sa spirituala nu va plange pentru acest lucru. Mai mult decat atat, el va ramane la fel de arogant ca intotdeauna, considerandu-se bogat si atotsuficient. Un astfel de om nu va flamanzi niciodata dupa o viata neprihanita. Iata de ce Mantuitorul le adreseaza cu durere unor astfel de oameni nu o Fericire, ci un Vai: „Vai de voi care sunteti satui acum ! Pentru ca voi veti flamanzi” ( Luca 6, 25 ).

 

Vidul din noi

     La inceput totul a fost minunat. Cu o intreaga vesnicie in fatza lor, primilor nostri parinti nu le lipsea nimic: un camin ca o gradina de vis, tovarasia ingerilor sfinti, libertatea de a calatori nestingherit in imensa Creatie, dar mai ales privilegiul de a comunica nemijlocit cu Creatorul lor.

Perspectivele existentei umane erau practic nelimitate, orice aspiratie a omului putand fi implinita: fericire, armonie, dragoste, implinire – toate acestea purtand pecetea vesniciei. Intr-o astfel de lume desavarsita ar fi trebuit sa ne nastem si noi astazi, avandu-i in viata pe toti stramosii nostri si privind cu nadejde la nesfarsitul timpului care ne asteapta sa-l traim plenar.

Din nefericire, in caminul edenic s-a strecurat neobservat „sarpele”, numit de Scripturi „sarpele cel vechi, numit Diavolul si Satana, acela care inseala intreaga lume” ( Apocalipsa 12, 9 ). Insa el nu s-a dus acolo doar ca sa viziteze Edenul si sa-i admire frumusetile inegalabile, nici sa-i salute cu respect pe fericitii ei locuitori. Scopul „sarpelui” era altul: sa-i convinga pe primii nostri parinti ca fericirii lor depline ii lipsea ceva. Ceva atat de marunt, si totusi atat de promitator: doar un fruct-minune, care ascundea in placerea de a-l manca secretul indumnezeirii.

Ce a urmat, stim cu totii. Dar mai ales, traim cu totii: dezamagire, goliciune, dezbinare, instrainare, suferinta si, in final, moarte. Parasind Edenul, de acum pierdut, Adam si Eva au ramas doar cu amintirile. Frumoasele amintiri ale unei vieti plenare, traita la cele mai inalte cote alaturi de Izvorul tuturor binecuvantarilor.

Insa ei au mai ramas cu ceva: cu un mare gol sufletesc in forma de Dumnezeu si cu acel „gand al vesniciei” pierdute ( vezi Eclesiastul 3, 11 ). De atunci si pana astazi, toti cei ce s-au nascut pe frumoasa, dar razvratita Planeta Albastra, s-au nascut cu acest vid in inima. Si pentru ca vidul se cere umplut cu ceva, tot de atunci, de la portile de acum ferecate ale Edenului, toti urmasii lui Adam au cautat clipa de clipa, zi dupa zi, an dupa an si secol dupa secol sa-si umple vidul sufletesc. Cu ce anume ? Cu tot felul de surogate, oferite de vrajmasul sufletelor noastre, care sa umple locul pe care ar fi trebuit sa-l ocupe doar Creatorul.

 

Baloane de sapun

     De-a lungul mileniilor, la urechile celor care cauta sa-si umple vidul s-au auzit tot felul de soapte ademenitoare. „Negustorii” de suflete si-au deschis tarabele pline de o multime de oferte, invitandu-i pe oameni sa-si gaseasca implinirea in tot felul de lucruri atragatoare, mai putin in Dumnezeu. Unii le-au sugerat oamenilor cautatori de fericire ca aceasta poate fi gasita in marimea conturilor bancare, a actiunilor si a posesiunilor materiale. Soaptele ademenitoare i-au facut pe multi sa-si sacrifice sanatatea, relatiile, familia, viata si chiar mantuirea pentru un pumn de bani sau pentru un act de proprietate in plus. Rezultatul ? Cand si-au atins scopul, asemenea neinteleptului Solomon, au constatat ca „in toate este numai desertaciune si goana dupa vant” ( Eclesiastul 2, 11 ). Iar vidul din suflet, in loc sa fie umplut, s-a marit si mai mult.

Alti „negustori” au venit cu o alta oferta ademenitoare: „Carpe diem !” ( „Traieste clipa !” ). Dar nu oricum, ci profitand la maximum de orice oportunitate pentru a te distra si a gusta din placerile vietii. Si astfel, multi urmasi ai lui Adam au ajuns sa-si aprinda „lumanarea” vietii la ambele capete, storcand din viata, ca dintr-o lamaie, si ultima picatura de placere. Pahare golite unul dupa altul, muzica cu cat mai multi decibeli, relatii intime ocazionale si nelegitime, imbuibari, droguri, lux si sentimente exprimate fara bariere.

Rezultatul ? Familii distruse, sanatate ruinata, averi risipite si vieti irosite. Depresiile si sinuciderile din randul hedonistilor demonstreaza cat de imens a ramas vidul lor sufletesc.

Dar sunt si alti „negustori” de suflete care vin cu oferta lor rafinata si atragatoare pentru omul post-modern. Considerand ratiunea ca fiind cea mai inalta capacitate a omului, ei ne sugereaza ca fericirea poate fi atinsa doar prin educatie, stiinta si tehnologie. Insa cat de adevarata este afirmatia ca cel care-si uita istoria risca sa-i repete greselile !

Solomon a fost unul dintre cei care si-au plecat urechea la astfel de glasuri. A cautat fericirea nu doar in bogatii, placeri si faima, ci si in educatie si stiinta. El insusi marturiseste: „Mi-am pus inima sa cercetez si sa adancesc in intelepciune tot ce se intampla sub ceruri… Mi-am pus inima sa cunosc intelepciunea si sa cunosc prostia si nebunia” ( Eclesiastul 1, 13.17 ).

Dar care a fost concluzia sa finala ? „Dar am inteles”, spune el, „ca si aceasta este goana dupa vant. Caci unde este multa intelepciune, este si mult necaz, si cine stie multe, are si multa durere” ( Eclesiastul 1, 17.18 ).

De la Adam si pana la ultimul prunc nascut, cu totii venim in lume cu acest imens vid sufletesc in forma de Dumnezeu. Cei mai multi incearca sa-si umple vidul cu surogate, insa orice incercare de felul acesta este sortita esecului. Locul Creatorului din fiinta noastra nu poate fi ocupat ne nimeni si de nimic din acest Univers.

Sunt insa si oameni ( din nefericire, prea putini ! ) care, refuzand sa mai aculte de glasurile ademenitoare ale vrajmasului sufletelor noastre, au gasit secretul fericirii: foamea si setea dupa neprihanire, dupa Dumnezeu.

Dar ce fericire este aceea in care flamanzesti si insetezi chiar si dupa un lucru atat de nobil ca neprihanirea ? Unii considera ca fericirea consta in simplul fapt ca acesti oameni vor fi saturati, impliniti. Insa acest lucru este doar o fatza a monedei. Fericirea lor consta tocmai in faptul ca flamanzesc si inseteaza dupa neprihanire. Ei sunt fericiti chiar inainte de a atinge idealul neprihanirii. Cum este posibil ?

Raspunsul este simplu: Dupa cum foamea si setea fizica sunt un semn al sanatatii trupului, la fel foamea si setea dupa neprihanire reprezinta dovada sanatatii spiritului. Oamenii acestia sunt fericiti pentru ca sunt vii din punct de vedere spiritual si sunt pe calea cea buna spre neprihanire, spre desavarsire. Sa fii flamand si insetat si totusi sa fii fericit – acesta este unul din paradoxurile Fericirilor.

 

Flamanzi si insetati dupa Dumnezeu

     Metafora flamanzirii si a insetarii, folosita de Iisus in cadrul Predicii de pe Munte, era cat se poate de potrivita pentru o tara in care media anuala a precipitatiilor nu depaseste 650 mm. In aceste conditii, este evident ca multi din ascultatorii Mantuitorului cunosteau pe viu chinurile foamei si ale setei, fiind mult mai receptivi la invatatura Sa.

Pornind de la o realitate dureroasa, pe care o traiau cei mai multi dintre ascultatorii Sai, Iisus vorbeste despre o altfel de foame si sete: cea a sufletului. O foame si o sete mult mai chinuitoare decat cea fizica, asa cum reiese din versurile Psalmului 42, scris de fii lui Core:

„Cum doreste un cerb izvoarele de apa, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule ! Sufletul meu inseteaza dupa Dumnezeu, dupa Dumnezeul cel viu; cand ma voi duce si ma voi arata inaintea lui Dumnezeu ? Cu lacrimi ma hranesc zi si noapte, cand mi se zice fara incetare: „Unde este Dumnezeul tau ?” ( Psalmul 42, 1-3 ).

Psalmul 42 reda sentimentele unui om care suspina dupa prezenta lui Dumnezeu, un om care a avut cu Creatorul sau nu o relatie de mana a doua, ci una la superlativ. In momentul scrierii psalmului, autorul traversa probabil o perioada de seceta spirituala pe care o detesta. El nu-si putea imagina viata decat traita in prezenta lui Dumnezeu, in prezenta neprihanirii Sale.

Se pare ca in momentul scrierii psalmului, autorul se afla departe de serviciile divine de la templu, fapt care-i provoaca o durere sufleteasca greu de exprimat in cuvinte. In astfel de momente, comuniunea cu Dumnezeu este cea mai mare nevoie pe care o resimte. Aici nu e vorba de desfatare, ci de o nevoie sufleteasca absoluta.

Nevoia comuniunii sale cu Dumnezeu nu era o nevoie intre altele, ci una legata de viata si de moarte. Psalmistul simte ca daca nu-l va intalni pe Dumnezeu, va muri, asemenea calatorului in pustie care ori gaseste hrana si apa si traieste, ori nu le gaseste si moare.

Dar haideti sa privim afirmatiile psalmistului ca fiind si un veritabil „termometru” spiritual, cu ajutorul caruia ne putem masura „temperatura” propriei noastre relatii cu Dumnezeu ! In mijlocul confortului, luxului si placerilor pe care ni le ofera aceasta lume, mai flamanzim si insetam dupa neprihanire, dupa Dumnezeu ? Mai avem simtamanatul ca oricate lucruri am poseda in aceasta lume, daca ne lipseste prezenta lui Dumnezeu, de fapt nu avem nimic ? Suntem constienti de desertaciunea lucrurilor din aceasta lume ? Am ajuns la convingerea ca nu exista nimic care sa ne umple marele vid sufletesc in forma de Dumnezeu ?

Foamea noastra dupa Dumnezeu nu este o simpla fantezie. Ea nu deriva dintr-o teama ancestrala pe care am fi mostenit-o de la parintii nostri, ci ea a fost asezata inca din zorii Creatiei in fiecare fiinta umana.

Nimeni nu poate fi implinit si fericit daca viata sa este golita de prezenta divina. Nu am fost creati pentru a fi fericiti separati de Creatorul nostru, nici de semenii nostri, ci bucurandu-ne de prezenta Sa si de cei din jurul nostru. Mai curand sau mai tarziu, vom pierde bunurile materiale, sanatatea, prietenii si chiar pe cei dragi. Insa cei care-si umplu golul sufletesc cu prezenta lui Dumnezeu nu se vor simti niciodata singuri si abandonati.

Daca si pentru noi este la fel de importanta prezenta lui Dummnezeu, daca si noi flamanzim si insetam dupa nerpihanire ca si cerbul care cauta izvoarele de apa, atunci este bine cu sufletul nostru. Daca nu…

 

O „masa” bogata

     In Predica de pe Munte, Mantuitorul ne asigura: „Ferice de cei flamanzi si insetati dupa neprihanire, caci ei vor fi saturati” ( Matei 5, 6 ). Insa El nu precizeaza nici cand, nici unde, nici modul in care se va implini aceasta promisiune. Cand vor fi saturati cei care flamanzesc si inseteaza dupa neprihanirea lui Dumnezeu ? Unde se va intampla acest lucru ? Si, mai ales, care va fi „meniul” care li se va oferi, astfel incat foamea si setea lor dupa neprihanire sa le fie satisfacuta ?

Raspunsul la aceste intrebari il primim tot de la Fiul lui Dumnezeu. Dupa aproximativ o jumatate de an de la rostirea Predicii de pe Munte, Mantuitorul a tinut un alt discurs in care a clarificat secretul implinirii fagaduintei. A doua zi dupa minunea inmultirii painilor, multimile Il cautau disperate pe Iisus. L-au cautat pe tarm, precum si la bordul corabiilor ancorate, dar El era de negasit.

In cele din urma, cei mai multi dintre ei s-au suit in cateva corabii, indreptandu-se spre Capernaum. Acolo, in sfarsit, L-au gasit pe Cel care savarsise minunea din ziua precedenta. In acel moment incepe un dialog intre Iisus si multimile care-L cautau. Iisus scoate la lumina motivatia cautarii lor: „Adevarat, adevarat va spun ca Ma cautati nu pentru ca ati vazut semne, ci pentru ca ati mancat din painile acelea si v-ati saturat” ( Ioan 6, 26 ). Iar ei Ii cer Mantuitorului un semn comparabil cu cel al caderii manei in pustie, prin care sa-L recunoasca drept Mesia: „Ce semn faci Tu, deci”, i-au zis ei, „ca sa vedem si sa credem in Tine ? Ce lucrezi Tu ?” ( Ioan 6, 30 ).

Raspunsul Domnului nu a fost insa pe placul celor mai multi, motiv pentru care unii din ucenicii Sai L-au parasit, argumentandu-si atitudinea: „Vorbirea aceasta este prea de tot; cine poate s-o sufere ?” ( Ioan 6, 60 ). Dar ce „meniu” le-a prezentat Mantuitorul acestor oameni, astfel incat ei sa-l considere nedigerabil ?

Iata ce le oferea Iisus ca solutie la foamea si setea dupa neprihanire: „Iisus le-a zis: „Eu sunt Painea vietii. Cine vine la Mine, nu va flamanzi niciodata; si cine crede in Mine, nu va inseta niciodata… Eu sunt Painea vie care s-a pogorat din cer. Daca mananca cineva din painea aceasta, va trai in veac; si painea pe care i-o voi da Eu este trupul Meu, pe care Il voi da pentru viata lumii” ( Ioan 6, 35.51 ).

Pe acest pamant, Iisus nu le promite oamenilor o viata lipsita de griji, o viata traita in lux, cu limuzine scumpe la poarta si cu conturile bancare pline. El nu le promite oamenilor o paine mai mare si mai alba decat cea pe care o castiga cu greu. El le ofera insa altceva mult mai important: Iisus Se ofera pe Sine. De ce ? Pentru ca doar neprihanirea Sa poate satura cu adevarat sufletul omenesc.

Cu orice altceva din lumea aceasta am incerca sa ne saturam sufletele, nu ne va tine de foame. Vom flamanzi iar si iar, pana ce, obositi de atata cautare, vom cobora in mormant la fel de flamanzi. Doar Iisus ne poate hrani sufletul, caci „in El sunt ascunse toate comorile intelepciunii si ale stiintei” ( Coloseni 2, 3 ).

Cel in care „locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii” ( Coloseni 2, 9 ), Se ofera pe Sine sa ne fie „Paine a vietii” si „Apa a vietii”. „Voi aveti totul deplin in El” ( Coloseni 2, 10 ) – ne asigura apostolul Pavel. Iar cand el ne asigura de acest lucru, inseamna ca in Christos vor fi implinite toate nevoile fizice, sufletesti si spirituale, toate aspiratiile nobile si toate dorintele sfinte ale fiintei umane. Cel care Il are pe Christos, are totul si nu va flamanzi niciodata.

In Predica de pe Munte, vorbind despre Fericiri, Mantuitorul Se foloseste de doua nevoi fundamentale ale fiintei umane: foamea si setea, pentru ca sa ne transmita doua adevaruri importante:

1) Lipsa hranei spirituale, ca si in cazul hranei fizice, duce la moarte. Insa daca lipsa hranei fizice duce la moarte fizica, lipsa celei spirituale va duce in mod inevitabil la moarte spirituala. Ceea ce este infinit mai grav.

2) Hranirea spiritului, ca si a trupului, cu alimente nepotrivite sau otravite, de asemenea duce la moarte. Daca vrem sa traim plenar, nu doar cu trupul, ci si cu spiritul, depinde de noi sa alegem „hrana” si „bautura” pe care le folosim.

Indemnul psalmistului rasuna peste veacuri, ajungand pana la noi: „Gustati si vedeti ce bun este Domnul !” ( Psalmul 34, 8 ). Si pentru ca nu s-a descoperit inca nicio metoda de a cunoaste gustul unei mancari decat gustand din ea, haideti la „masa” !

„Voi, toti cei insetati, veniti la ape, chiar si cel ce n-are bani ! Veniti si cumparati bucate, veniti si cumparati vin si lapte, fara bani si fara plata ! De ce cantariti argint pentru un lucru care nu hraneste ? De ce va dati castigul muncii pentru ceva care nu satura ? Ascultati-ma, dar, si veti manca ce este bun, si sufletul vostru se va desfata cu bucate gustoase. Luati aminte si veniti la Mine, ascultati si sufletul vostru va trai” ( Isaia 55, 1-3 pp. )

Lori Balogh