Galateni 4,21‑31: Agar și Sara
„Spuneți-mi voi, care voiți să fiți sub Lege, n-ascultați voi Legea? Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din roabă, și unul din femeia slobodă. Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduință.
Lucrurile acestea trebuie luate într-un alt înțeles: acestea sunt două legăminte: unul de pe muntele Sinai, naște robie și esta Agar, căci Agar este muntele Sinai din Arabia, și răspunde Ierusalimului de acum, care este în robie împreună cu copiii săi. Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, și el este mama noastră.
Fiindcă este scris: „Bucură-te, stearp-o, care nu naști deloc! Izbucnește de bucurie și strigă tu, care nu ești în durerile nașterii! Căci copiii celei părăsite vor fi în număr mai mare decât copiii celei fără de bărbat.”
Și voi, fraților, ca și Isaac, voi sunteți copii ai făgăduinței. Și cum s-a întâmplat atunci, că cel ce se născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul, tot așa se întâmplă și acum. Dar ce zice Scriptura? „Izgonește pe roabă și pe fiul ei, căci fiul roabei nu va moșteni împreună cu fiul femeii slobode.”
De aceea, fraților, noi nu suntem copiii celei roabe, ci ai femeii slobode. Christos ne-a izbăvit ca să fim slobozi.”
Pasajul din Galateni 4,21‑31 este invocat de creștinii antinomianiști ca argument în favoarea ideii că Legea lui Dumnezeu, dată poporului Israel pe Sinai, nu mai este valabilă în dispensațiunea Noului Testament. Potrivit acestei interpretări, încercarea de a ne conforma cerințelor Legii date pe Sinai este considerată „robie”, Christos, prin jertfa Sa, eliberându-ne de acest „jug al robiei” (vezi Galateni 5,1), adică de obligativitatea de a asculta de această Lege.
Însă atunci când analizăm analogiile folosite de apostolul Pavel în epistolele sale, mai ales în epistolele către romani și galateni, este foarte riscant să le scoatem din contextul lor. Este ca și cum, mergând pe un traseu montan, în loc să ținem seama de toate indicatoarele și marcajele traseului, ne oprim doar în fața unuia singur, încercând să aflăm direcția de mers după acel singur marcaj sau indicator.
Cei care se folosesc de pasajul din Galateni 4,21‑31 pentru a dovedi că în Noul Testament Legea morală nu mai este valabilă, ar trebui să țină cont de toate „marcajele” și „indicatoarele” pe care apostolul Pavel le-a lăsat în epistolele sale în legătură cu Legea lui Dumnezeu (indiferent dacă prin „Lege” el înțelege uneori doar Decalogul, iar alteori întregul sistem iudaic, cu normele sale morale, civile, ceremoniale sau sanitare).
Oare același apostol care afirmă că „tăierea împrejur nu este nimic, și netăierea împrejur nu este nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 7,19) se putea contrazice pe sine, afirmând contrariul?
Același apostol, care afirmă că „nu cei ce aud Legea sunt neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea această vor fi socotiți neprihăniți” (Romani 2,13), putea apoi să se contrazică, spunând că Legea nu mai este valabilă?
Putea oare apostolul Pavel să nege importanța ascultării de Lege, când el le scria credincioșilor din Roma că „Legea, negreșit, este sfântă, iar porunca este sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7,12), și că această poruncă a Legii trebuie să fie împlinită în noi, cei care trăim după îndemnurile Duhului (vezi Romani 8,4)?
Pe un traseu montan, indicatoarele și marcajele nu se contrazic și nu se anulează între ele. Dimpotrivă, ele se completează și se armonizează, ajutându-l pe călător să ajungă la destinație. În mod asemănător, pe „traseul” omului spre neprihănire și mântuire, „marcajele” și „indicatoarele” lăsate în Scripturi nu se contrazic, ci se armonizează și se completează.
Așadar, pasajul din Galateni 4,21‑31 nu trebuie înțeles ca o afirmație contradictorie față de celelalte afirmații ale apostolului Pavel legate de Legea lui Dumnezeu, ci mai degrabă ca o completare. Însă, pentru a-i înțelege sensul, avem nevoie să cunoaștem contextul istoric și ideologic în care a scris Pavel Epistola către galateni.
Citind cu atenție Epistola către galateni, vom observa o anumită tensiune existentă între apostol și credincioșii din bisericile Galatiei, întemeiate de Pavel și Barnaba în prima lor călătorie misionară (45‑47 d.Ch.). Lipsa cuvintelor de apreciere din introducere, prezente în toate celelalte epistole, cât și lipsa saluturilor personale din încheierea epistolei, ne arată că ceva nedorit s-a întâmplat în aceste biserici după plecarea lui Pavel.
Apostolul le scrie galatenilor despre unii care încercau să-i dezlipească pe credincioși de el (vezi Galateni 4,17). Indignarea lui Pavel este atât de mare încât rostește o imprecație neașteptat de dură: „Și schilodească-se odată cei ce va tulbura!” (vezi Galateni 5,12). Cât despre anatema pe care o rostește de două ori împotriva celor care le-au predicat galatenilor o altă Evanghelie (vezi Galateni 1,8.9), aceasta ne aduce o dovadă în plus că în bisericile Galatiei s-a întâmplat ceva foarte grav, un fapt care punea în pericol însăși mântuirea credincioșilor.
Care era acel lucru grav care afecta nu doar relația apostolului cu bisericile întemeiate de el, dar chiar însăși mântuirea lor? Cartea Faptele apostolilor ne oferă câteva detalii istorice și teologice în acest sens:
„Câțiva oameni, veniți din Iudeea, învățau pe frați și ziceau: „Dacă nu sunteți tăiați împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteți fi mântuiți”… Atunci unii din partida fariseilor care crezuseră, s-au ridicat și au zis că neamurile trebuie tăiate împrejur și să li se ceară să păzească Legea lui Moise” (Fapte 15,1.5).
Așadar, unii evrei convertiți la creștinism au început să răspândească învățătura că Legea lui Moise, inclusiv circumcizia, trebuia ținută și de creștinii veniți dintre neamuri, dacă aceștia doreau să fie mântuiți. De fapt, care era mesajul din spatele acestor pretenții?
Mesajul era clar: jertfa lui Christos nu era suficientă pentru mântuire. Omul care dorea să fie mântuit trebuia să facă și el ceva: să împlinească cerințele Legii lui Moise, mai ales trebuia să accepte circumcizia. Era o cu totul altă Evanghelie decât cea predicată de Pavel, care afirma cu tărie că neprihănirea și mântuirea sunt daruri ale lui Dumnezeu, primite de omul păcătos doar prin credință, fără faptele Legii.
Controversa era între învățătura neprihănirii prin credință, predicată de apostolul Pavel, și cea legalistă, a neprihănirii prin fapte, predicată de învățătorii iudaizanți. Analogia apostolului Pavel din Galateni 4,21‑31 apare în contextul acestei controverse. Pavel se folosește de istoria nașterii lui Isaac, realizată în mod supranatural și prin făgăduință, și cea a nașterii lui Ismael, realizată în mod natural și prin eforturi omenești.
Folosind această analogie, apostolul nu intenționează nicidecum să discute despre Lege: dacă ea mai trebuie să fie ținută sau nu mai este valabilă pentru creștini. Am văzut deja poziția apostolului față de Legea lui Dumnezeu în alte epistole, mai ales în Romani și 1 Corinteni. Pe apostol îl frământa cu totul alt subiect: poziția creștinului față de Legea lui Dumnezeu în legătură cu propria sa mântuire.
Dacă omul ascultă de Lege (indiferent dacă e vorba de Decalog sau Legea lui Moise) pentru a dobândi merite înaintea lui Dumnezeu în vederea mântuirii, atunci el este un creștin legalist, un urmaș al lui Agar, care zădărnicește harul lui Dumnezeu și își pune în primejdie mântuirea. Un astfel de om s-a așezat de bunăvoie din nou „sub jugul robiei” (vezi Galateni 5,1), anulând marele adevăr al Evangheliei în care „este descoperită o neprihănire pe care o da Dumnezeu prin credință și care duce la credință, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credință” (Romani 1,17).
Prin intermediul acestei analogii, Pavel ne vorbește despre două religii total deosebite. Prima este religia lui Isaac – o religie a harului, care constă în lucrurile pe care Dumnezeu le-a promis și le-a făcut pentru mântuirea omului. A doua este religia lui Ismael – o religie a naturii umane, care constă în lucrurile pe care omul le promite și le face pentru mântuirea sa.
Cei care trăiesc religia lui Isaac sunt liberi, având încredere deplină în ceea ce face Dumnezeu pentru ei, în timp ce aceia care trăiesc religia lui Ismael sunt robi, având încredere în ceea ce fac ei pentru propria lor neprihănire și mântuire.
În concluzie, pasajul din Galateni 4,21‑31 nu tratează problema dacă Legea morală mai trebuie ținută sau nu de către creștini, ci subiectul este legat de atitudinea corectă a unui om mântuit prin harul lui Dumnezeu față de cerințele Legii divine. Ea nu produce mântuire, dar are rolul ei important în viața unui copil al lui Dumnezeu. După cum o oglindă nu ne spală, dar ne trimite la baie, și după cum un diagnostic nu ne vindecă, dar ne trimite la farmacie, la fel și Legea divină nu ne mântuie, dar ne trimite la Cel care ne poate oferi mântuirea Sa.
Lori Balogh
