„Si eu sunt om” ( IV )
E. G. White – omul din spatele profetului
„Dar Petru l-a ridicat si i-a zis: „Scoala-te, si eu sunt om !”
Fapte 10, 26
Un puzzle complex
Viata unui om este un puzzle complex. Ceea ce vedem la cei de langa noi reprezinta doar cateva „piese” izolate, incapabile sa redea imaginea de ansamblu a adevaratei lor personalitati. Ca sa avem o imagine completa si corecta a unei fiinte umane, ar trebui sa-i cunoastem toate gandurile, aspiratiile si tendintele; ar trebui sa cunoastem tot ceea ce face sau nu face atunci cand este singur; ar trebui sa avem in vedere ceea ce planuieste si intentioneaza sa faca daca ar avea ocazia; ar trebui sa auzim toate cuvintele pe care le rosteste si sa vedem toate faptele pe care le face sau nu le face in diferinte momente ale vietii, insotite de adevaratele motivatii care se afla in spatele lor.
Dar exact aceste „piese de puzzle” ne lipsesc. Si daca ele ne lipsesc, cum putem emite judecati asupra unei persoane despre care stim cate ceva din auzite, iar unele informatii pe care le avem provin din surse dubioase si tendentioase?
Iata unul din motivele pentru care Mantuitorul ne interzice sa rostim sentinte asupra unei persoane, chiar daca avem falsa impresie ca o cunoastem foarte bine: „Nu judecati, ca sa nu fiti judecati ! Caci cu ce judecata judecati, veti fi judecati, si cu ce masura masurati, vi se va masura” ( Matei 7, 1.2 ).
Daca este cineva care detine toate „piesele” complexului puzzle al vietii unui om, Acele este doar Dumnezeu, Cel despre care psalmistul David scrie : „Doamne, Tu ma cercetezi de aproape si ma cunosti, stii cand stau jos si cand ma scol si de departe imi patrunzi gandul. Stii cand umblu si cand ma culc si cunosti toate caile mele. Caci nu-mi ajunge cuvantul pe limba si Tu, Doamne, il si cunosti in totul. Tu ma inconjori pe dinapoi si pe dinainte si-Ti pui mana peste mine. O stiinta atat de minunata este mai presus de puterile mele, este prea inalta ca s-o pot prinde.” ( Psalmul 139, 1-6 )
Impotriva lui Ellen White s-a scris si probabil se va mai scrie mult pana la final de istorie. Internetul este impanzit de site-uri in care critici si detractori ai persoanei si scrierilor sale isi risipesc energia incercand sa o zugraveasca in culorile cele mai intunecate. Din nefericire pentru ei si spre propria lor pierzare, acesti „anti Ellen White” pierd din vedere atat indemnul Domnului Christos de a nu judeca pe cineva in absenta unor date esentiale, cat si criteriul clar prezentat de El cu privire la deosebirea profetilor falsi de cei adevarati:
„Paziti-va de proroci mincinosi. Ei vin la voi imbracati in haine de oi, dar pe dinauntru sunt niste lupi rapitori. Ii veti cunoaste dupa roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din maracini ? Tot asa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rau face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rau nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este taiat si aruncat in foc. Asa ca dupa roadele lor ii veti cunoaste.” ( Matei 7, 15-20 )
Da, dupa „roadele” lor ii vom cunoaste pe oameni si le vom evidentia valoarea. Noi nu stim ceea ce ascund in cutele sufletului si nu cunoastem motivatiile din spatele cuvintelor sau faptelor lor, dar putem vedea influenta vietii si lucrarii lor in biserica si societate. A fost Ellen White un profet fals, care a indus in eroare o lume intreaga prin scrierile ei, sau dimpotriva, a fost un adevarat mesager al lui Dumnezeu pentru biserica Sa din timpul sfarsitului?
Roadele vietii si lucrarii sale vorbesc cu putere. Daca Dumnezeu nu ar fi folosit-o pe Ellen White in lucrarea Lui, Biserica Adventista de Ziua a Saptea sau nu ar fi existat deloc, sau ar fi devenit o confesiune oarecare, nesemnificativa si pierduta intre miile de confesiuni crestine existente.
In ceea ce ma priveste, pot da marturie inaintea intregului cer ca ori de cate ori citesc vreuna din lucrarile sale, fie ca sunt mustrat pentru pacatele mele, fie ma simt mangaiat si incurajat sa merg inainte pe calea credintei. Intotdeauna sunt zidit sufleteste, simtindu-ma mai apropiat de Scriptura si de Dumnezeul mantuirii mele. Poate fi acest un rod rau? Si daca „rodul” este incontestabil bun, cum trebuie sa fie „pomul”?
Vom continua in spatiul acestui articol sa surprindem alte aspecte din viata si lucrarea acestui controversat mesager al lui Dumnezeu, lasand ca fiecare sa decida pentru sine: Este Ellen White un „pom” bun, sau unul rau? Este un profet fals sau unul adevarat?
Ca vecina si prietena
Ellen White iubea oamenii, chiar si pe cei greu de iubit. In perioada sederii in Australia, avea vecini niste familii de puscariasi care au lasat-o adesea fara proviziile din gradina de zarzavaturi si din magazie. Intr-o ocazie, i s-a furat chiar si hrana pregatita pentru Sabat, impreuna cu oalele, farfuriile si tacamurile pe care le avea. Cum a reactionat ea in aceasta situatie ?
In urma unui consiliu de famile si a unor discutii pe aceasta tema cu membrii bisericii, ea s-a decis sa nu se planga in niciun fel. Mai mult decat atat, i-a vizitat pe vecinii bolnavi, i-a adus in propria ei casa, i-a tratat pe cei suferinzi pana ce biserica a gasit un loc special pentru acest lucru. Cel mai apropiat spital se afla la peste 30 km departare, iar ajutorul dat celor bolnavi a castigat repede inimile vecinilor ei.
Ellen White se ingrijea nu doar de sanatatea vecinilor ei, ci si de problemele lor financiare. Este cunoscut cazul unei familii numeroase pe care ea a ajutat-o platind cheltuielile scolare pentru patru copii ai acelei familii.
In timpul crizei economice din 1890, Ellen White a gazduit mai multi oameni napastuiti, le-a confectionat haine cu propria sa mana si le-a oferit hrana celor loviti de saracie. Pentru a respecta demnitatea celor in nevoie, ea nu le oferea haine uzate, de care nu mai avea nevoie, ci le croia ea insasi haine din materiale noi, pe care avusese ocazia sa le cumpere la pret redus. Casa sa era intodeauna plina cu oameni aflati in nevoie. Iar acest lucru nu s-a intamplat doar in perioada in care a locuit in Australia, ci pe tot parcursul vietii. Avea o grija deosebita fatza de copiii orfani, pe care ii ingrijea un timp, dupa care cauta familii care sa-i adopte.
In jurnalul ei zilnic din 1859, pe data de 1 martie, ea scria: „O, daca ar cunoaste toti bucuria de a darui celor saraci, de a ajuta la facerea de bine si a-i face pe ceilalti fericiti! Doamne, dechide-mi inima pentru a face tot ce-mi sta in putere ca sa-i ajut pe cei din jurul meu!” ( 1 )
La masa lui Ellen White mancau de fiecare data mult mai multi oameni decat membrii familiei. In 1870, ea scria: „Eu am o masa pregatita in toate ocaziile… Nu vreau niciodata sa fiu surprinsa nepregatita si sa nu fiu in stare sa primesc la masa mea intre una si sase persoane in plus, care s-ar intampla sa vina la noi acasa.” ( 2 )
Ca sotie si mama
Ellen White s-a bucurat de o casnicie bazata pe dragoste si respect reciproc, insa nu ferita de unele tensiuni inerente oricarei casnicii. Corespondenta dintre cei doi soti, in perioadele in care James White era plecat in lucrare departe de casa, demonstreaza cat de mult tineau unul la altul.
In 1860, dupa nasterea celui de-al patrulea copil, Ellen ii scria sotului sau plecat la niste intruniri importante ale bisericii: „Poti sa fii sigur ca imi lipsesc micile tale vizite in camera mea; dar gandul ca faci voia lui Dumnezeu ma ajuta sa suport lipsa companiei tale.” ( 3 )
Sotii White se apreciau reciproc in mod sincer. In 1874, Ellen ii scria sotului sau: „Am cea mai mare stima pentru capacitatea ta” ( 4 ), iar dupa cativa ani de la moartea lui, ea era convinsa ca „el este cel mai bun om care a existat vreodata.” ( 5 ) De partea sa, James White scria despre sotia sa ca a fost „cununa mea de slava.” ( 6 )
In privinta lucrarii lui Dumnezeu, cei doi soti au colaborat armonios, el ocupandu-se partea doctrinala, iar ea de partea spirituala si devotionala. Cu privire la viziunile primite de Ellen White, ea le relata cand si cum putea, insa sotul sau, James, era cel care corecta greselile gramaticale si elimina repetitiile inutile, pregatind materialul pentru publicare.
Insa viata de casnicie nu a fost lipsita de unele probleme si tensiuni, multe dintre acestea fiind cauzate de faptul ca adesea caminul lor nu le oferea intimitatea de care orice cuplu casatorit are nevoie. Casa lor era un fel de gara centrala sau hotel, in care permanent fratii de credinta veneau si plecau sau erau gazduiti, ceea ce ii priva pe cei doi de tihna de care aveau nevoie dupa eforturile depuse zilnic in lucrarea lui Dumnezeu.
Fiind doua personalitati puternice, sotii White au trecut si ei prin perioade dificile, mai ales dupa primul atac cerebral suferit de James White, care i-au schimbat in mod involuntar comportamentul. Fiind o fire energica si obisnuit sa munceasca cat trei sau patru oameni odata, James White nu a putut concepe sa ramana inactiv dupa atacul cerebral. Unele tensiuni dintre sotii White au aparut pe fondul acestor modificari de comportament al lui James White. Uneori vederile lor cu privire la mersul lucrarii lui Dumnezeu erau diferite. In timp ce J. White insista ca cei doi sa participe la intalnirile de lucru ale bisericii, Ellen White dorea sa se dedice scrisului.
Totusi, in ciuda acestor tensiuni inerente oricarei casnicii, sotii White s-au iubit pana la moarte, avand puterea de a-si cere iertare unul altuia pentru greselile facute. Iata ce ii scria Ellen sotului sau:
„Ma intristeaza faptul ca am spus sau scris ceva care sa te supere. Iarta-ma, iar eu voi avea grija sa nu deschid niciun subiect care te deranjeaza si te tulbura… Poate ca eu nu inteleg toate lucrurile la fel ca tine, dar nu cred ca sunt in pozitia sau ca este de datoria mea sa incerc sa te fac sa vezi cum vad eu si sa simti cum simt eu. Imi pare rau pentru ocaziile in care am facut lucrul acesta.
Vreau sa am o inima smerita, un duh bland si linistit… Nu pretind ca sunt infailibila si nici nu am un caracter crestin desavarsit. Am facut si eu greseli in viata. Daca L-as fi urmat pe Mantuitorul meu mai indeaproape, nu ar fi trebuit sa deplang atat de mult lipsa mea de asemanare cu chipul Sau drag.” ( 7 )
De partea lui, presimtindu-si sfarsitul, James White i-a cerut iertare sotiei sale pentru „orice cuvant sau fapta care ti-au adus suparare. Nu trebuie sa fie nimic care sa ne zadarniceasca rugaciunea. Totul trebuie sa fie in regula intre noi si intre noi si Dumnezeu.” ( 8 )
Dupa moartea sotului sau, lui Ellen White ii era dor de el. „Imi este din ce in ce mai dor de tata”, ii scria ea fiului sau Willie. „Ii simt lipsa in special aici, in munti. Una este sa fiu in munti cu sotul meu si alta este sa fiu fara el. Sunt pe deplin incredintata ca viata mea a fost atat de impletita sau intretesuta cu cea a sotului meu, incat imi este aproape imposibil sa fiu de prea mare folos fara el.” ( 9 )
La 17 ani de la moartea sotului sau, Ellen White afirma: „Cat de mult imi lipseste! Cat de mult doresc sfaturile si cuvintele lui intelepte! Cat de mult doresc sa aud rugaciunile lui impletindu-se cu rugaciunile mele pentru lumina si calauzire, pentru intelepciunea de a sti cum sa planuiesc si sa indeplinesc lucrarea!” ( 10 )
Dupa moartea sotului, Ellen a refuzat gandul recasatoririi, afirmand: „De 21 de ani, de cand am fost despartita de sotul meu prin moarte, nu am avut nici cea mai vaga idee de a ma recasatori. De ce? Nu pentru ca Dumnezeu mi-a interzis. Nu. Ci a ramane singura a fost cel mai bine pentru mine, deoarece nimeni nu trebuia sa sufere impreuna cu mine in continuarea lucrarii ce mi-a fost incredintata de Dumnezeu. Nimeni nu trebuia sa aiba dreptul de a ma influenta in niciun fel cu privire la responsabilitatea si lucrarea mea de a-mi vesti marturiile de incurajare si de mustrare.” ( 11 )
Ca mama, Ellen White a cunoscut durerea de a-si pierde doi dintre cei patru fii intr-un interval de doar trei ani: Herbert, la varsta de patru luni, si Henry, la varsta de 16 ani, rapus de pneumonie.
Ellen White nu s-a confruntat doar cu doliul pentru copiii sai, ci si cu problemele legate de Edson, fiul cel mare care apucase pe cai gresite si care le-a provocat parintilor lui multe dureri sufletesti. Edson a fost un fiu risipitor. Cand Ellen era in varsta de 43 de ani, el i-a spus mamei sale ca el nu are nicio inclinatie religioasa si ca nu se simte crestin. Ellen se simtea zdrobita sufleteste din aceasta cauza, iar criticii ei o aratau cu degetul, afirmand ca nici macar fiii ei nu credeau in misiunea mamei lor. „Vai de mine”, scria ea, „ca am adus pe lume un fiu care ajuta la ingrosarea randurilor rebelului care Il sfideaza pe Dumnezeu!” ( 12 )
Viata de slujire
Ellen White a avut intotdeauna convingerea ferma ca are o chemare speciala din partea lui Dumnezeu pentru a sluji biserica Sa. Totusi, ea nu a pretins niciodata titlul de profet. In 3 octombrie 1904, ea declara inaintea a 2500 de oameni din Battle Creek ca ea nu pretinde titulul de profet. Afirmatia ei a starnit discutii vii in biserica, precum si in presa locala din acea vreme.
Ca urmare a acelei afirmatii, in 1906 ea a revenit cu o explicatie: „Unii s-au poticnit in afirmatia mea ca nu pretind a fi profet si au intrebat de ce am spus lucrul acesta. Eu nu am declarat altceva cu privire la mine decat ca mi s-a spus ca sunt solul Domnului, ca El m-a chemat din tinerete sa fiu solul Sau, sa primesc Cuvantul Sau si sa vestesc o solie clara si hotarata in Numele Domnului Iisus. Inca din primii ani ai tineretii mele, am fost intrebata de cateva ori: Esti un profet? Eu am raspuns intotdeauna: Sunt solul Domnului. Stiu ca multi m-au denumit profet, dar eu nu am pretins niciodata titlul acesta… Daca altii imi atribuie acest titlu, eu nu intru in controversa cu ei.” ( 13 )
Ellen White nu a detinut o pozitie administrativa in Biserica Adventista de Ziua a Saptea, insa a avut autorizatie de pastor hirotonit o buna parte din viata. Dintre toate activitatile in care s-a implicat de-a lungul vietii de slujire, incepand cu vizitele misionare, ajutorarea celor in nevoie, predicarea si participarea la sesiunile Conferintei Generale si la adunarile in corturi, cea careia i-a dedicat cele mai multe dintre energiile sale a fost scrisul.
Era constienta de seriozitatea cu care trebuia sa se apropie de acest domeniu, fapt care reiese din cele cateva randuri pe care le-a scris presedintelui Conferintei Generale din acea vreme: „Nu stiu cum sa vorbesc sau sa astern pe hartie marele subiect al jertfei ispasitoare. Nu stiu cum sa prezint subiectele in puterea vie in care le vad eu. Ma cutremur si ma tem ca nu cumva sa scad din valoarea Planul de Mantuire folosind cuvinte ieftine. Imi plec sufletul in evlavie si reverenta inaintea lui Dumnezeu si zic: „Cine este indeajuns de bun pentru aceste lucruri? Cum sa le vorbesc, cum sa le scriu fratilor mei, ca ei sa prinda razele de lumina care stralucesc din cer?” ( 14 )
Cand a reusit Ellen White, cu o familie atat de numeroasa si cu atatea obligatii si activitati in biserica si societate, sa scrie un volum atat de impresionant de carti, articole si scrisori? Cele mai multe din cele aproximativ 100 000 de pagini le-a scris noaptea, sacrificand din orele de somn, in timp ce restul familiei dormea. Ellen White se culca in jurul orei 8 seara, dar se trezea la ora 1 sau 2 si scria, simtind ca mintea ii era clara in acele ore.
Uneori scria si cate 5 ore continuu, lasand apoi grija corecturii fie in seama sotului, fie a dactilografei sale. Alteori scria chiar in timpul serviciilor divine, folosindu-si Biblia ca masa de scris. In timpul unei predici tinute de John Andrews, ea a scris 6 pagini dintr-o marturie, concentrandu-se atat de mult asupra subiectului, incat nu l-a auzit pe vorbitor.
Este uimitor faptul ca o femeie, care trebuia sa intretina o gospodarie atat de mare, care a avut 4 copii, care a calatorit atat de mult de la un capat la celalalt al Americii, in Europa si Australia, sa reuseasca sa scrie peste 5 000 de articole, peste 8 000 de scrisori si o multime de carti si manuscrise. La varsta de 86 de ani, Ellen White inca isi supraveghea publicarea propriilor lucrari, scrisul ramanand pasiunea ei pentru tot timpul vietii.
Insa nu doar scrisul a fost preocuparea lui Ellen White in ceea ce priveste slujirea in biserica. Era nu doar un scriitor prolific, ci si un predicator influent, calatorind enorm de mult pentru a raspunde tuturor solicitarilor de a vorbi la diverse intruniri ale bisericii. A traversat teritoriul SUA din California pana pe coasta de est de zeci de ori. Si aceasta in conditiile deloc confortabile pe care le oferea la acea data transportul pe calea ferata.
La acestea trebuie sa adaugam nenumaratele calatorii misionare in diferite state ale Americii de Nord, dar si in Europa si Australia. In timpul vietii, Ellen White a tinut mii de predici in fatza unor audiente diferite, fiind apreciata ca fiind o buna vorbitoare atat de catre adventisti, cat si de neadventisti. Iata ce isi aminteste L. H. Christian despre capacitatea de a se exprima verbal a lui Ellen White, dupa ce a auzit-o pentru prima data predicand in cadrul lucrarilor Conferintei Generale de la Minneapolis, din 1888:
„A inceput sa vorbeasca cu vocea ei joasa, placuta si melodioasa, despre planul lui Dumnezeu si scopul Lui de a mantui omenirea… Ne-a vorbit simplu despre dragostea minunata a lui Dumnezeu si despre eforturile Sale de a salva omenirea. Ne-a vorbit despre Iisus intr-un mod aproape cu totul nou, ca despre un prieten personal foarte drag. Nu mai auzisem o asemenea predica pana atunci… Un lucru care m-a impresionat a fost vocea ei. Era splendid de naturala. Aveai impresia ca vorbeste la persoane care stateau la un metru, un metru si jumatate de ea. M-am intrebat daca ceilalti o puteau auzi.
Mai tarziu, la conferinta din 1905, din Takoma Park…., am avut ocazia sa-i testez vocea. Statea pe podiumul larg din fatza, adresandu-se unei asistente de 5 000 de oameni, unii aflati tocmai in spatele cortului celui mare. Eu stateam in fatza si mi-am zis: „Cei din spate nu o aud niciodata si si nu stiu ce zice.” Strecurandu-ma, am iesit din cort si am mers in partea din spate a acestuia, iar cand am intrat si m-am asezat in spatele acelei mari multimi, puteam auzi fiecare cuvant si aproape fiecare silaba a fiecarui cuvant la fel de clar ca atunci cand ma aflam in fatza.” ( 15 )
Toti cei care au ascultat-o vorbind pe Ellen White au remarcat faptul ca gesticula foarte putin in timpul predicilor. Nu se plimba de colo-colo pe podium si rareori se misca in spatele amvonului. Nu era nimic izbitor, strident si nenatural in vocea si comportamentul ei atunci cand predica. Principalul ei instrumnent de comunicare a mesajului era vocea ei cu care ii captiva pe ascultatori, facandu-i sa fie atenti chiar daca ea isi prelungea vorbirea pana la 90 de minute sau chiar mai mult.
De obicei nu folosea notite, ramanand calma si cand in sala se crea confuzie din cauza unor agitatori fanatici. Intr-o astfel de ocazie, un fanatic s-a aruncat de pe balcon, aterizand pe podium la circa un metru de ea. In timp ce organizatorii l-au scos afara pe agitator, ea a continuat sa vorbeasca cu calm ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.
Nu doar credinciosii adventisti erau cuceriti de talentul de vorbitor al lui Ellen White, ci si neadventistii. Ziarele din Minneapolis, unde s-au tinut lucrarile Conferintei Generale din 1888, scriau despre ea: „Vorbea in tonuri joase, clare si impresionante. Fiecare cuvant pe care il rostea parea sa impresioneze ascultatorii.” ( 16 )
Intensitatea trairilor ei atunci cand predica a fost surprinsa de nepoata ei, Ella, care povesteste ca, in timp ce Ellen White predica despre dragostea inegalabila a lui Christos, s-a oprit in mijlocul predicii, exclamand: „O, Iisuse, Te iubesc ! Te iubesc ! Te iubesc !.” ( 17 ) Apoi si-a continuat mesajul.
Ellen White avea obiceiul de a face apeluri de la inima la inima. Dupa ce termina predica, ii chema in fatza pe cei neconvertiti si ii idemna sa-si consacre viata lui Dumnezeu. De multe ori cobora in sala si se amesteca printre ascultatorii sai, invitandu-i sa se consacre lui Dumnezeu.
Concluzii
Criticii si detractorii lui Ellen White, fie ca au o imagine deformata cu privire la personalitatea si lucrarea ei, fie sunt deranjati de mesajul ei, care descopera pacatele ascunse ale oamenilor, la fel cum liderii religiosi ai vremii erau deranjati de viata, lucrarea si predicile Mantuitorului. Insa la fel ca si in cazul lucrarii lui Iisus si a apostolilor Sai, in ciuda tuturor criticilor si piedicilor, lucrarea lui Ellen White continua sa aduca roade pentru Imparatia lui Dumnezeu. Doar la final, cand Dumnezeu va trage linia si va face suma, se va vedea cat de mari sunt aceste roade si cate mii de suflete vor fi fost smulse din pieirea vesnica prin lucrarea acestui mesager al lui Dumnezeu.
Ellen White a fost o femeie modesta, simpla si fara o educatie inalta, care a fost nevoita sa supravietuiasca intr-o lume dominata de barbati, in conditiile dificile prin care trecea America in a doua jumatatea a secolului al XIX-lea. A avut parte de suferinte fizice si sufletesti ca oricare alt om, a cunoscut dezamagirea si frustrarea, a cunoscut doliul si saracia. Insa simtamantul ca este chemata de Dumnezeu pentru o lucrare speciala in biserica Sa i-a dat putere sa treaca peste orice piedica, fiind o invingatoare.
Viata si lucrarea ei demonstreaza inca o data, daca mai era nevoie, ca ceea ce spune Cuvantul lui Dumnezeu este perfect adevarat: „De pilda, fratilor, uitati-va la voi, care ati fost chemati: printre voi nu sunt multi intelepti in felul lumii, nici multi puternici, nici multi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca sa faca de rusine pe cele intelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca sa faca de rusine pe cele tari. Dumnezeu a ales lucrurile josnice si lucrurile dispretuite, ba inca lucrurile care nu sunt, pentru ca nimeni sa nu se laude inaintea lui Dumnezeu.” ( 1 Corinteni 1, 26-29 )
Cei care s-au luptat sau inca se lupta sa o discrediteze pe Ellen White, minimalizandu-i lucrarea, intr-o zi vor constata cu amaraciune ca s-au luptat, fara sa stie, chiar impotriva lui Dumnezeu. Insa, din fericire, este inca timp de iertare, indreptare si har.
Lori Balogh
Referinte:
( 1 ) Review and Herald, 27 februarie 1936
( 2 ) Marturii pentru biserica, vol. 2, p. 487
( 3 ) Scrisoarea 10, 1860
( 4 ) Scrisoarea 41, 1874
( 5 ) Manuscrisul 131, 1906
( 6 ) Life Skeetches of James and Ellen White, ed. originala in limba engleza, 1888, p. 125
( 7 ) E. G. White, Fiice ale lui Dumnezeu, p. 272
( 8 ) In Memoriam: A Sketch of the Last Sikness and Death of Elder James White, p. 47
( 9 ) Scrisoarea 17, 1881
( 10 ) E. G. White, Solii alese, vol. 2, p. 259
( 11 ) E. G. White, Solii alese, vol. 3, p. 66.67
( 12 ) Scrisoarea 123, 1893
( 13 ) E. G. White, Solii alese, vol. 1, p. 31.32.34
( 14 ) Scrisoarea 40, 1892
( 15 ) The Fruitage of Spiritual Gifts, Review and Herald Publishing Association, Washington, D. C., 1947, p. 45.46
( 16 ) Minneapolis Journal, 20 octombrie 1888
( 17 ) Youth Instructor, 30 martie 1948
