Instantanee din viata lui Ellen G. White

Instantanee din viata lui Ellen G. White

 

Film sau fotografie? 

     Ce diferenta exista intre un film si o fotografie? Specialistii ( si nu numai ei! ) vor afirma ca diferentele sunt enorme. In timp ce un film prezinta o imagine de perspectiva asupra parcursului vietii unui personaj sau asupra derularii unei actiuni, fotografia surprinde doar instantanee din viata personajului respectiv sau din derularea unui anumit eveniment.

Din punct de vedere al avantajelor, se pare ca filmul bate fotografia, oferindu-ne o imagine mai larga, de perspectiva si mai dezvoltata in timp cu privire la un anumit subiect. Si totusi, de ce fotografia este considerata o arta asemenea altor arte recunoscute?

Artistii fotografi, dar si publicul larg care se bucura de realizarile in domeniu, sunt de parere ca o singura fotografie bine realizata poate transmite mai mult decat un film intreg. Ea poate scoate in evidenta detalii care de obicei ne scapa atunci cand vizionam un film, detalii care pot fi decisive atunci cand vrem sa ne facem o imagine corecta despre un anumit lucru.

Acelasi lucru se intampla cu studiul Scripturii. Citirea Bibliei la rand, de doua ori pe an, o data pe an sau o data la trei ani, este, fara indoiala, folositoare si de dorit in viata unui crestin sincer. Insa atunci cand zabovesti asupra unui verset, asupra unei afirmatii sau asupra unei scene biblice, poti vedea si intelege detalii pe care, de obicei, le pierzi din vedere atunci cand citesti cursiv ( si poate cotra cronometru ) cateva capitole din Biblie.

Meditatia asupra unui text biblic este asemenea unei fotografii, iar citirea cursiva a Bibliei este asemenea unui film. Ambele sunt necesare, insa daca dorim sa cunoastem profunzimile unui lucru, meditatia ( „fotografia” ) este absolut necesara.

Despre viata si lucrarea lui Ellen G. White s-a scris mult. Si pro, dar si contra. Ca si in cazul celor mai renumite si premiate filme, si biografia lui Ellen White a avut si are inca criticii ei. In acest articol nu imi propun sa imi asum rolul avocatului sau, ci doar sa prezint cateva instantanee, cateva „fotografii” surprinse din viata si activitatea ei. Poate ca acestea, daca sunt citite cu obiectivitate, fara prejudecati, ne vor ajuta sa ne formam o imagine mai corecta despre omul din spatele persoanei pe care Biserica Adventista de Ziua a Saptea o considera mesagerul lui Dumnezeu pentru timpul sfarsitului, acel timp care preceda revenirea in glorie a Domnului Iisus Christos.

Aceste instantanee ne prezinta doar detalii din viata, personalitatea si caracterul lui Ellen G. White, dar, asa cum observam adesea fiecare dintre noi, detaliile conteaza.

 

O scena din copilarie

     Ellen White, dupa numele de fata Ellen Harmon, a iubit animalele inca din copilarie. Toamna, cand se coceau nucile si cadeau din pom, fratii si surorile ei obisnuiau sa cutreiere padurile din statul american Maine, adunandu-le in cos. Insa ei nu le adunau doar pe cele cazute pe pamant, ci cautau si scorburile de veverite in care micile vietati isi facusera provizii serioase pentru iarna.

Fratii si surorile lui Ellen nu aveau nicio remuscare atunci cand jefuiau bietele veverite de proviziile lor. Ellen insa nu era de acord cu acest obicei si, pentru ca la varsta ei inca nu avea curajul sa faca opinie separata fatza de fratii si surorile ei, apela la o alta metoda pentru a-si linisti constiinta.

Atunci cand gasea o scorbura de veverita, lua nucile, dar punea in loc boabe de porumb pe care le luase de acasa. Dupa ce facea acest schimb, ea zicea: „Imi pare rau, micutelor, ca nu mai aveti nuci, dar iata niste porumb, care sper sa va placa la fel de mult.”

Viata unui crestin poate fi evaluata si prin atitudinea pe care o are fatza de Creatia lui Dumnezeu. Caci este scris: „Cel neprihanit se indura de vite, dar inima celui rau este fara mila.” ( Proverbe 12, 10 )

 

Accidentul

     Copil fiind, Ellen a fost o fetita draguta, sanatoasa si foarte inteligenta. La scoala din Portland, pe care a frecventat-o impreuna cu sora ei Elisabeth, Ellen era cea mai buna eleva. Pentru ca scoala nu dispunea de suficiente carti pentru toti elevii, de multe ori profesorii apelau la ea ca sa citeasca lectia in fatza clasei.

Totul promitea o educatie elevata si un viitor frumos pentru tanara Ellen. Insa in cel de-al treilea an de scoala, un accident stupid i-a schimbat viata radical. Dupa terminarea cursurilor, Ellen, sora ei Elisabeth si inca o colega se indreptau spre casa. Pe neasteptate, s-au intalnit cu o alta colega de scoala, foarte suparata dintr-un motiv necunoscut.

Incercand sa o evite, fetele si-au strans la piept cartile si au inceput sa fuga. Dar in clipa in care Ellen si-a intors privirea spre fata cea nervoasa ca sa vada cat de departe sau aproape se afla de ele, a fost lovita cu o piatra drept in fatza. A cazut la pamant inconstienta, iar fatza si hainele sale erau pline de sange.

Dupa ce a examinat-o pe Ellen, medicul chemat de doamna Harmon ( mama Ellenei ) nu i-a mai dat de trait fetitei decat cateva zile. Cu fatza desfigurata, Ellen a stat in coma trei saptamani. Cand si-a revenit, Ellen nu si-a mai putut aminti nimic din cele intamplate. Dar atunci cand s-a privit pentru prima data in oglinda dupa accident, ea a realizat ca niciodata nu va mai fi aceeasi fata ca cea dinainte. Era atat de desfigurata incat la intoarcerea dintr-o calatorie de afaceri tatal ei nu a mai recunoscut-o. Nefericitul accident i-a schimbat radical viata fetitei Ellen, multe visuri si planuri de viitor spulberandu-se in neant.

Dupa cateva luni de la accident, iesind la joaca cu copiii vecinilor, Ellen a trebuit sa se confrunte cu respingerea. Vazand-o desfigurata, copiii i-au intors spatele, refuzand sa se joace cu ea.

Dupa un timp, Ellen a incercat sa-si reia studiile, insa ori de cate ori incerca sa citeasca, cuvintele de pe o pagina de carte acestea incepeau sa danseze sub privirile ei. Nu putea nici sa sa citeasca, nici sa scrie. Mana ii tremura si lesina adesea. La indemnul profesorilor, parintii lui Ellen au retras-o de la scoala, iar educatia ei in scolile publice s-a incheiat.

Cu toate acestea, Dumnezeu a vegheat asupra tinerei Ellen. Mama ei, Eunice Harmon, care fusese profesoara inainte de casatorie, s-a ocupat personal de fiica ei, iar rezultatele nu au intarziat sa apara. Treptat, Ellen si-a recapatat abilitatea de a citi, lucru pe care l-a facut pana la sfarsitul vietii, cand biblioteca sa personala numara nu mai putin de 2 000 de volume.

De asemenea, lui Ellen i-a disparut si tremurul mainilor, in cei circa 70 de ani de activitate in jur de 100 000 de pagini adunate in carti, articole, corespondenta si manuscrise. Aceasta dovedeste ( pentru a cata oara? ) ca Dumnezeu are intotdeauna o solutie la oricare din incercarile si suferintele aduse de cel rau in viata omului.

     „Binecuvinteaza, suflete, pe Domnul si nu uita niciuna din binefacerile Lui! El iti iarta toate faradelegile tale; El iti vindeca toate bolile tale. El iti izbaveste viata din groapa, El te incununeaza cu bunatate si indurare. El iti satura de bunatati batranetea si te face sa intineresti iarasi ca vulturul” ( Psalmul 103, 2-5 ).

 

Dumnezeu poarta de grija

     Dupa Marea Dezamagire a crestinilor milleriti din 22 octombrie 1844, la varsta de doar 17 ani, Ellen, pe atunci domnisoara Ellen Harmon, a primit prima viziune de la Dumnezeu. Era o intalnire de rugaciune in casa unei prietene crestine, doamna Haines. Viziunea consta intr-o descoperire divina cu privire la calatoria pe care poporul advent o avea inca de facut inainte de revenirea Domnului Christos.

Dupa o saptamana, Ellen a primit o noua viziune, dar si o insarcinare clara transmisa de ingerul care a calauzit-o in viziune: „Spune oamenilor ceea ce ti-am spus eu.” Hotararea de a urma chemarea lui Dumnezeu nu a fost usor de luat. Ellen era o tanara timida, avand o sanatate precara si deci foarte vulnerabila. Au existat chiar momente in care Ellen isi dorea mai degraba moartea decat sa mearga si sa le transmita oamenilor mesajele trimise de Dumnezeu in viziune.

Totusi, increderea in Dumnezeu si dragostea pe care o simtea pentru Mantuitorul ei au biruit si Ellen Harmon a inceput sa calatoreasca in diferite parti ale tarii pentru a transmite mesajele primite. Intotdeauna era insotita de una sau doua surori, precum si de tanarul James White, viitorul sau sot. Insa calatoriile misionare costau nu doar timp si energie, ci si bani, pe care Ellen nu-i avea intotdeauna.

Intr-una din aceste ocazii, lui Ellen i s-a aratat ca trebuie sa mearga in ziua urmatoare in localitatea Portsmouth, unde trebuia sa le transmita crestinilor de acolo un mesaj de avertizare.  Un anumit gen de fanatism pusese stapanire pe crestinii din acea localitate si unele invataturi false incepusera sa circule prin biserica.

Ellen urma sa fie insotita de sora Sarah si tanarul James White, insa niciunul din ei nu avea banii necesari pentru calatorie. Ellen a pus problema in mana lui Dumnezeu si s-a pregatit de calatorie, ca si cand ar fi avut acei bani. Chiar in clipa in care s-au auzit primele semnale de sosire a trenului, Ellen a observat o cunostinta care venea in mare graba cu trasura spre casa familiei Harmon. Din trasura a coborat un barbat care a dat buzna in casa, intreband: „Are cine de aici nevoie de bani? Am un sentiment profund ca cineva de aici are nevoie de bani.”

Ellen i-a vorbit despre chemarea lui Dumnezeu de a merge in aceasta calatorie, dar si despre lipsa banilor necesari pentru acest demers. In clipa urmatoare, barbatul a scos banii necesari celor trei bilete dus-intors, i-a inmanat Ellenei, dupa care s-a oferit sa-i duca cu trasura pe cei trei pana la gara. Cei trei abia au apucat sa urce in tren si sa-si ocupe locurile, ca trenul s-a si pus in miscare.

Iata un exemplu de implinire a unei promisiuni facute de Insusi Mantuitorul: „Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui si toate celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu va ingrijorati de ziua de maine, caci ziua de maine se va ingrijora de ea insasi. Ajunge zilei necazul ei.” ( Matei 6, 33.34 )

„Si aruncati asupra Lui toate ingrijorarile voastre, caci El Insusi ingrijeste de voi.” ( 1 Petru 5, 7 )

 

Lucrare cu sacrificii

     In primii ani de casnicie sotii White au fost foarte saraci. Cu toate acestea, putinele resurse financiare de care dispuneau erau impartite intre nevoile familiei si cele ale lucrarii lui Dumnezeu. Cumpatarea si spiritul de economie de care dadea dovada Ellen White i-a ajutat de multe ori pe cei doi soti sa iasa din situatii de criza.

Un astfel de moment a fost cel in care James White a venit odata acasa foarte necajit, lucru care a fost imediat observat de Ellen. Intrebat de sotie de ce este atat de necajit, James White i-a raspuns:

„Trebuie sa mai scoatem un numar din Review, dar nu avem destula hartie si nici bani ca sa platim comanda care a sosit.”

     „De cati bani ai nevoie?” – il intreba ea.

„Imi mai trebuie 64 $” – a raspuns James.

In clipa urmatoare, Ellen a deschis usa de la camera si a luat o soseta neagra pe care o agatase demult in cuiul din spatele usii. Apoi a pus soseta in mainile sotului sau inca nedumerit de ceea ce se intampa.

     „Ce-i asta?” – intreba James.

Ellen zambi fara sa divulge secretul. James a intorsa soseta pe dos si din ea au cazut pe masa o multime de monede de 50, 25, 10 si 5 centi. Mut de uimire, James a intrebat:

„De unde au aparut astia?”

Ellen i-a raspuns:

„James, tu stii ca eu cred ca oamenii trebuie sa puna deoparte cate ceva pentru zile negre. In ultimele luni am economisit cat am putut de mult. Asta e o zi neagra si sper sa fie destul pentru a putea plati ziarul.”

Numarand monedele, James a ajuns la concluzia ca suma era suficienta pentru ridicarea comenzii de hartie, astfel incat ziarul Advent Review and Sabbath Herald a putut sa fie tiparit la timp.

 

Tenacitatea

     Desi a avut o fire foarte timida si nici nu s-a bucurat de o sanatate prea buna, Ellen White a avut o trasatura de caracter care a ajutat-o sa depasesca toate piedicile si greutatile vietii si mai ales sa-si duca misiunea incredintata de Dumnezeu la bun sfarsit. Ellen White a fost o femeie foarte tenace si luptatoare, care nu renunta prea usor atunci cand stia ca ceea ce vrea sa faca este dupa voia lui Dumnezeu.

Aceasta calitate a ajutat-o ca, dupa trei ani de eforturi supraomenesti sa-si ajute sotul, James White, sa se recupereze dupa un grav atac vascular cerebral. Prin aceeasi vointa de fier si spirit luptator, ea l-a salvat pe fiul sau Willie de la moarte sigura.

Era in anii de inceput ai existentei Bisericii Adventiste si uneori aveau loc doua sesiuni ale Conferintei Generale  intr-un singur an. In 1856, la inceputul primaverii, urma sa aiba loc o noua intalnire de acest gen la Battle Creek. Gazdele celor care urmau sa participe la lucrarile Conferintei Generale erau membrii bisericii din Battle Creek, printre acestia numarandu-se si familia White.

In asteptarea oaspetilor, toata casa familiei White era in febra pregatirilor si a curateniei generale. Cu cateva zile inainte de inceperea lucrarilor, Jennie, menajera lui Ellen White, spala podelele cu apa dintr-o galeata. Micutul Willie, care avea doar un an si opt luni, se afla si el pe acolo. Deoarece lemnele din soba din bucatarie erau pe terminate, Jennie a iesit pentru cateva clipe sa aduca un brat de lemne. Un singur moment a fost suficient ca Willie sa dispara. Cand s-a intors cu lemnele in brate, Jennie nu l-a vazut pe Willie nicaieri. Apoi, privind ingrozita spre galeata cu apa, a zarit un piciorus de copil iesind din galeata.

     „Willie s-a inecat! Willie s-a inecat! – a inceput ea sa strige ingrozita. Venind intr-o suflare si dandu-si seama de gravitatea situatiei, Ellen l-a smuls pe Willie din mainile menajerei, intreband-o daca apa era calda sau rece.

Jennie i-a raspuns ca apa era rece, dupa care Ellen i-a spus menajerei sa trimita dupa doctor si dupa James, tatal copilului. A luat o foarfeca si a iesit in graba in curtea casei, a pus copilul jos si i-a taiat hainele, dupa care a inceput sa-l rostogoleasca pe micutul Willie prin iarba. Din gura si nasul copilului a inceput sa iasa apa ca spuma, dar copilul tot nu si-a revenit. Ellen a continuat totusi sa-l rostogoleasca pe ambele parti, ridicandu-l din cand in cand pentru a observa semnele vitale.

Cand James a ajuns acasa, curtea era plina de vecini care priveau cum tanara mama facea eforturi supraomenesti pentru resuscitarea copilului. Una dintre vecine i-a spus acesteia:

„Oh, luati copilul acela mort de la ea! E mort, luati-l de la ea!”

James a reactionat dojenind-o aspru pe vecina:

„Las-o in pace! Stie exact ce face. Nimeni n-o sa i-l ia!”

In acest timp, Ellen continua sa faca eforturi pentru resuscitarea copilului sub privirile neincrezatoare si compatimitoare ale celor prezenti. Dar dupa un timp, care li s-a parut tuturor a fi o vesnicie, copilul a tras o gura de aer, apoi inca una, iar apoi a inceput sa planga. Ellen l-a imbratisat, l-a invelit cu o patura calda si l-a asezat in patut, schimbandu-i paturile una dupa alta, pana cand micutul s-a incalzit bine.

Tenacitatea si sangele rece au ajutat-o pe Ellen White sa-si salveze copilul de la o moarte sigura. Ea stia un lucru care s-a demonstrat relativ recent si anume ca o victima salvata de la inec in apa rece are sanse mai mari de a reveni la viata decat una care s-a inecat in apa calda. In ceea ce priveste rostogolirea prin iarba pe ambele parti, aceasta era un mod simplu si practic de a-i face micutului respiratie artificiala.

Willie si-a revenit complet si fara sechele, iar la maturitate i-a fost mamei sale un mare ajutor in lucrarea pe care o avea de facut. Willie a avut sapte copii si aproape de la fiecare dintre ei a avut nepoti. Iata cate vieti au aparut pe pamant pentru ca intr-un moment tragic, de criza, Ellen White nu si-a pierdut cumpatul, ci, cu sange rece, a perseverat pana la un final fericit.

 

Despartirea

     Pe „scara Richter” a traumelor sufletesti pe care le poate suporta un om, decesul tovarasului de viata sau a unui copil ocupa primul loc. Nu exista durere mai mare decat durea despartirii de cineva drag. Ellen White a cunoscut si ea durerea despartirii prin moarte de unii din cei dragi din familie. Sa ingropi doi dintre cei patru copii intr-un interval de doar trei ani nu este deloc usor de suportat. Nici moartea prematura a sotului sau, James White, in varsta de doar 60 de ani, nu a fost o durere mai mica pentru ea.

Tocmai se intorsesera dintr-o calatorie misionara in care participasera la o adunare evanghelistica, cand sotii White au racit sever. Dr. Kellog a intervenit de urgenta pentru a-i trata, insa James White nu dadea nici un semn de ameliorare. Ellen, care raspunsese bine la tratament si se simtea mai bine, a fost dusa in camera sotului muribund. Imediat ce l-a vazut, Ellen si-a dat seama ca va muri. S-a apropiat de el si l-a intrebat:

     „James, Il pretuiesti pe Iisus?”

„Da, o da!” – raspunse el cu un glas stins.

Apoi Ellen si cei prezenti au ingenunchiat in jurul patului si s-au rugat pentru muribund, care era linistit si fara sa simta vreo durere. Dupa rugaciune, Ellen i s-a adresat din nou sotului:

     „Iisus te iubeste. Bratele Sale vesnice te sustin.”

Apoi, cei veniti in vizita s-au retras, continuand sa se roage pentru muribund o parte din noapte, in timp ce Ellen a ramas la capataiul lui toata noaptea. A doua zi, in Sabat dupa-amiaza pe data de 6 august 1881, putin dupa ora 17, James White si-a dat ultima suflare.

Inmormantarea a fost programata in Sabatul urmator, astfel incat si fiul lor Willie, aflat in California, sa poata veni la timp. In Sabatul din 13 august 1881, in ziua inmormantarii liderului adventist, multi dintre proprietarii de magazine din Battle Creek si-au inchis magazinele in semn de respect pentru stimatul membru al comunitatii care plecase dintre ei.

La serviciul funebru au participat in jur de 2 500 de persoane, fiind una dintre cele mai mari inmormantari din oras. Predica a fost tinuta de Uriah Smith. Cand acesta si-a incheiat discursul, Ellen White s-a ridicat in picioare in ciuda durerii sufletesti si a slabiciunilor fizice pe care le resimtea, rostind cateva cuvinte cu mana proptita de sicriul sotului sau:

     „Scumpul meu Mantuitor a fost puterea si sprijinul meu in timp de nevoie” – a spus ea. ”Cand am fost dusa din patul meu de spital ca sa fiu impreuna cu sotul meu in ultimele sale clipe de viata, la inceput, repeziciunea cu care se petrecuse atacul mi se parea prea greu de suportat si am strigat catre Dumnezeu sa-l crute, sa nu il ia de langa mine si sa nu ma lase sa trudesc singura”

Apoi, Ellen White a facut o mica pauza, dupa care a rememorat unele momente din viata traita impreuna:

     „Acum doua saptamani stateam unul langa altul la acest birou; dar data viitoare cand voi sta inaintea dv., el nu va mai fi. Nu va mai fi acolo ca sa ma ajute… Acum imi voi continua singura munca de o viata. Cand am ascultat ultima suflare a sotului meu, am simtit ca Iisus era mai pretios pentru mine decat a fost in oricare din momentele din viata mea de dinainte. Iar acum, cel caruia i-am daruit toata afectiunea mea nemasurata, cel alaturi de care am trudit – si am trudit uniti timp de 36 de ani – este luat de langa mine. Dar pot sa imi pun mainile deasupra ochilor si sa spun: „Imi incredintez comoara in mainile Tale pana in dimineata invierii.”

Dupa incheierea seviciului funerar din Tabernacol, cortegiul alcatuit din 95 de trasuri si sutele de participanti care mergeau pe jos s-au indreptat spre mormant. Din acel moment, 13 august 1881, si pana la sfarsitul vietii, in 1915, Ellen White a trebuit sa duca mai departe povara lucrarii sale singura. Insa un om care Il are pe Iisus ca Prieten nu este niciodata singur. El avea sa o calauzasca si sa o sprijine in toti anii care urmau cu provocarile si greutatuile lor.

Aceastea au fost doar cateva „fotografii”, cateva instantanee din viata de slujire a celei care a indeplinit rolul de mesager al Domnului pentru biserica asteptatoare a revenirii lui Iisus. „Filmul” intreg il vom vedea la sfarsit, la incheierea tuturor lucrurilor. Cu adevarat, pe astfel de oameni „dupa roadele lor ii veti cunoaste” ( Matei 7, 20 )

Lori Balogh