Rolul lui E. G. White in aparitia si dezvoltarea Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea ( I )
„Dar, printr-un proroc a scos Domnul pe Israel din Egipt si printr-un proroc a fost pazit Israel.”
( Osea 12, 13 )
Cum ar fi aratat Biserica Adventista de Ziua a Saptea fara prezenta si activitatea Ellenei White? Greu de spus! Doar vesnicia ne va putea dezvalui pe deplin un asemenea scenariu posibil.
Probabil ca Biserica Adventista, in cazul in care ar fi supravietuit framantarilor care au urmat marii dezamagiri din 22 octombrie 1844, ar fi aratat astazi cu totul altfel, pierzandu-si identitatea in marea masa a miilor de confesiuni crestine existente.
Istoria ne arata ca in urma amarnicei dezamagiri traite de asteptatorii revenirii Mantuitorului in toamna anului 1844, miscarea millerita s-a fragmentat in numeroase grupari religioase. Paradoxal, desi adventistii de ziua a saptea reprezentau cea mai neinsemnata grupare aparuta dupa zguduirea miscarii millerite, la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea ei devenisera cea mai numeroasa si raspandita grupare.
Cum poate fi explicat acest fenomen, in contextul in care Biserica Adventista de Ziua a Saptea este o confesiune sabatariana ( deci nepopulara! ), avand o doctrina radical deosebita de cea a celorlalte confesiuni? Cum este posibil ca o grupare neinsemnata de credinciosi, care crede altceva decat marea masa a crestinatatii si care din punct de vedere al crezului sau inoata contra curentului, sa se bucure de o asemenea dezvoltare, in ciuda piedicilor si provocarilor carora a fost nevoita sa le faca fatza?
Raspunsul este simplu, trimitandu-ne la experienta unica a Exodului poporului Israel – un fenomen care nu poate fi explicat decat prin interventia evidenta a lui Dumnezeu. Insa Dumnezeu a lucrat prin oameni, iar cel prin care a realizat efectiv minunea Exodului a fost profetul Moise.
In cateva cuvinte simple, profetul Osea ne dezvaluie secretul succesului neasteptat al miscarii advente din a doua jumatate a secolului al XIX-lea: „Dar, printr-un proroc a scos Domnul pe Israel din Egipt si printr-un proroc a fost pazit Israel.” ( Osea 12, 13 )
Daca rememoram istoria Exodului, nu putem sa nu recunoastem faptul ca eliberarea poporului Israel a fost o actiune divina. Cu toate acestea, Dumnezeu S-a folosit de lucrarea unui profet chemat in mod providential pentru aceasta lucrare. Dumnezeu ar fi putut elibera poporul Israel si fara Moise, nu-i asa? Desigur! Acolo unde omul nu mai vede nicio cale, Dumnezeu are inca mii se cai de rezolvare. De ce totusi El alege aceasta cale pentru a-Si atinge planurile? De ce El Se foloseste de oameni ca Moise pentru a-Si elibera poporul din robie si pentru a-l ocroti de atacurile furibunde ale celui rau?
Nu cunoastem toate raspunsurile acum. Si aceasta pentru ca noi, oamenii limitati, nu suntem capabili sa patrundem in gandurile si planurile Creatorului nostru. Doar in vesnicie cei mantuiti vor primi toate raspunsurile la intrebarile care acum nu au raspuns. Cu toate acestea, acum putem doar intrezari un raspuns posibil, bazat pe cunoasterea unor principii fundamentale dupa care Creatorul conduce Universul. Unul dintre aceste principii este asigurarea liberului arbitru pentru fiintele inteligente create.
Daca Dumnezeu ar fi renuntat la Moise si ar fi luat in propriile Sale maini intreaga lucrare pe care a facut-o profetul Sau, daca El ar fi vorbit direct poporului Sau in fiecare zi si daca El Si-ar fi aratat zilnic prezenta fizica ( lucru pe care omul nu l-ar putea suporta in natura sa decazuta! ), unde ar mai fi fost libertatea poporului de a asculta sau nu de voia Sa? Cu totii, fara exceptie ( inclusiv egiptenii in frunte cu faraon ), ar fi fost constransi sa asculte de vointa lui Dumnezeu. Daca nu din convingere, cu siguranta din teama de a nu fi pedepsiti si nimiciti.
Insa prezenta omului-profet, ca intermediar intre Dumnezeu si popor, a garantat liberul arbitru al oamenilor. Daca fatza de Dumnezeu nu ar fi avut curaj sa se revolte, sa carteasca si sa aleaga altceva decat voia El, fatza de Moise, un om ca si ei, israelitii Exodului si-au permis sa se revolte, sa carteasca si sa-si exprime propria vointa. Intr-un cuvant, prezenta lui Moise le-a garantat israelitilor dreptul sa asculte de voia lui Dumnezeu sau sa I se impotriveasca.
In mod similar, Dumnezeu ar fi putut aduce la existenta Biserica Adventista de Ziua a Saptea si ar fi putut sa o ocrotesca direct, fara lucrarea lui E. G. White. Insa in acesta caz unde ar mai fi fost liberul arbitru al omului? Pe Ellen White multi au contestat-o, atacandu-i lucrarea prin toate mijloacele posibile. Pe Dumnezeu, in cazul in care ar fi condus nemijlocit lucrarea, cine ar fi avut curajul sa-L conteste sau sa-I atace lucrarea?
Dumnezeu nu doreste sa aiba in Universul creat de El niste roboti care sa actioneze mecanic la poruncile Sale. Un Dumnezeu al iubirii nu se poate multumi cu o astfel de ordine universala, caci dragostea niciodata nu constrange, ci doar convinge.
O biserica aparuta si condusa cu mana tare de un Dumnezeu care nu poate fi contestat nu este ceea ce doreste El. Daca Isi doreste ceva, Dumnezeu doreste ca Biserica Sa, poporul Sau, sa fie alcatuit doar din oameni care-I slujesc din dragoste si convingere, nu de groaza unei pedepse vesnice in focul iadului.
Rolul lui E. G. White in aparitia si dezvoltarea adventismului in a doua jumatate a secolului al XIX-lea a fost major. In studiul de fatza nu ma voi referi la rolul pe care l-a avut E. G. White in aparitia Bisericii Adventiste, ci la rolul sau in ceea ce priveste ocrotirea bisericii in mijlocul numeroaselor pericole si provocari cu care aceasta s-a confruntat in primele decenii de existenta.
Biserica Adventista de Ziua a Saptea s-a nascut din marea dezamagire a asteptatorilor revenirii Mantuitorului in toamna anului 1844. La fel ca si crestinismul, care si el s-a nascut din marea dezamagire a ucenicilor care asistau neputinciosi si debusolati la moartea Domnului lor pe cruce. Insa anii care au urmat organizarii Bisericii Adventiste ( 1863 ) nu au fost deloc usori si lipsiti de primejdii.
Mijlocul secolului al XIX-lea a adus in lume evenimente care au schimbat radical societatea omeneasca si mersul lumii in general. Revolutiile de la 1848, aparitia darwinismului in 1859, nasterea spiritismului modern si publicarea Manifestului Partidului Comunist in 1848 au reprezentat doar cateva provocari la care mica si plapanda Biserica Adventista a fost nevoita sa le faca fazta. Si toate acestea in contextul profetic al timpului sfarsitului in care Scriptura spune ca „balaurul ( Satana, vezi vers. 9 n.n.) maniat pe femeie s-a dus sa faca razboi cu ramasita semintei ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Iisus” ( Apocalipsa 12, 17 ).
Ca femeie simpla intr-o societate a barbatilor, fara o educatie elevata, dar un bun autodidact ( avea o casa plina cu carti, circa 1500 de volume ), adesea lovita de suferinte fizice si tragedii familiale ( moartea prematura a sotului si a doi dintre cei patru copii ), contestata de unii membri ai bisericii si devenita victima a multor acuzatii false, Ellen White a dovedit ca apartine acelor „lucruri slabe si dispretuite” ale lumii prin care Dumnezeu le-a facut de rusine pe cele „tari si intelepte” ( vezi 1 Corinteni 1, 27-29 ).
Ellen White a trebuit sa lucreze intr-o biserica tanara, neexperimentata si vulnerabila, supusa atacurilor furibunde ale lui Satana, intr-o lume aflata in plina schimbare si plina de provocari. In acest articol voi prezenta trei din provocarile la care Biserica Adventista de Ziua a Saptea a trebuit sa faca fatza in deceniile care au urmat aparitiei si organizarii ei si in care indemnurile si sfaturile Ellenei White, primite direct de la Dumnezeu, au ajutat-o sa urmeze calea cea buna. Alte provocari vor fi abordate intr-un articol viitor.
A Doua Mare Trezire
Intre anii 1800 si 1850, America a cunoscut un al doilea mare val al redesteptarii religioase. Rezultatul a fost cresterea numarului membrilor bisericilor protestante din America cu pana la 25%, in timp ce participarea membrilor la serviciile divine aproape s-a dublat.
A fost o perioada in care se tineau frecvent adunari in corturi, la care participau intre 10 000 si 25 000 de oameni. Lucrul acesta se intampla intr-o vreme in care cel mai mare oras din statul Kentucky, unde au inceput aceste intalniri, avea doar 1795 de locuitori. Oamenii veneau cu familiile lor de la distante mari pentru acea vreme ( pana la 160 km ), pentru a se bucura de experienta orelor de trezire spirituala.
O caracteristica a acestor intalniri era exaltarea emotionala, accentuata de zgomotul mare care le insoteau. Uneori vorbeau in acelasi timp sapte predicatori, in timp ce mii de credinciosi se rugau, cantau, plangeau sau cereau indurare de la Dumnezeu strigand in gura mare. James Finney scrie in autobiografia sa in legatura cu astfel de intalniri:
„O putere supranaturala ciudata parea sa cuprinda intreaga masa de oameni adunati acolo… La un moment dat, am vazut cel putin 500 de oameni culcati la pamant ( adica „ucisi de Duhul” ) intr-o clipa, de parca o baterie de o mie de arme de foc ar fi tras asupra lor, si imediat au urmat tipete si strigate care au sfasiat cerul.” ( 1 )
Predicile erau puternice, dar inspaimantatoare, caci scoteau mereu in evidenta contrastul dintre flacarile iadului si fericirea si pacea celor mantuiti. Uneori predicatorii descriau cu lux de amanunte ultimele clipe de viata ale unui muribund, pentru ca apoi sa ajunga in flacarile, pucioasa, plumbul topit si clestii manuiti de demoni in iad. In urma unor astfel de predici, convertirile aveau loc uneori simultan, oamenilor fiindu-le teama sa nu ajunga prada flacarilor iadului.
Ellen White a crescut intr-o astfel de atmosfera caracteristica Celei de-a Doua Mari Treziri, reactionand pozitiv fatza de intalnirile in corturi. Cu toate acestea, ea nu a fost de acord cu genul de predici emotionale, care in ingrozeau pe oameni cu perspectiva flacarilor iadului. Ea considera invatatura despre un Dumnezeu razbunator, care pedepseste o vesnicie pacatele savarsite de om intr-o viata, ca nefiind biblica si in disarmonie cu imaginea unui Dumnezeu iubitor si drept.
Cu privire la acest subiect, Ellen White a scris: „Mintea umana nu este capabila sa evalueze raul pe care l-a produs erezia chinului vesnic.” ( 2 ) Ea era convinsa ca imaginea deformata pe care o crease aceasta falsa invatatura biblica transformase milioane de oameni in „sceptici si necredinciosi.”
De asemenea, Ellen White nu era de acord cu ideea unor convertiri spontane, in urma unor experiente extatice, emotionale. In cartea sa „Calea catre Christos” ea scrie urmatoarele: „Cineva poate nu va sti sa spuna exact timpul sau locul sau sa redea intregul sir al imprejurarilor care au avut loc in procesul convertirii Sale, dar faptul acesta nu dovedeste ca el nu a fost convertit.” ( 3 )
Pozitia lui Ellen White fatza de convertirile spontane in urma unor experiente emotionale de la adunarile in corturi a ajutat Biserica Adventista de Ziua a Saptea sa ia o pozitie echilibrata fatza de astfel de fenomene religioase. Desi a preluat in mare masura metoda adunarii in corturi pentru raspandirea Evangheliei, Biserica a respins complet invatatura despre un iad vesnic, aceasta nefiind biblica si devenind o cauza majora a valului de scepticism in lume. De asemenea, Biserica nu a incurajat serviciile divine emotionale, nici convertirile spontane in urma unor astfel de servicii divine.
Problema educatiei
In anii premergatori Razboiului Civil ( 1861-1865 ), educatia americana lasa mult de dorit, fiind departe de a fi eficienta. Existau putine scoli elementare publice, iar cele care existau nu asigurau o educatie de calitate. Procesul de invatare se baza mai mult pe memorare ( toceala ), iar elevii erau inghesuiti in sali de clasa neaerisite, neluminate si dotate cu banci nepotrivite.
Profesorii nu aveau o calificare corespunzatoare, fiind selectati mai ales dupa criterii fizice, cu scopul de a-i tine pe elevi sub control. Materiile didactice erau primitive, iar conditiile sanitare din scoli erau deplorabile. Ca sa ne facem o imagine despre conditiile in care se desfasura invatamantul in America secolului al XIX-lea, iata un singur exemplu. La cererea unei profesoare de a se instala niste toalete pentru copii in scoala, conducerea scolii a raspuns cinic: „Sunt o multime de copaci in curte dupa care sa se ascunda copiii.” ( 4 ) Cand aceeasi profesoara a cerut sa fie inlocuita cana de la fantana din care beau toti copiii, aceeasi conducere a respins cererea, considerand-o „nedemocratica”.
In majoritatea scolilor secundare si in universitati, curricumul se baza pe studiul limbilor clasice ( greaca si latina ), literatura clasica, filosofie, morala, religie si matematica. In vreme ce majoritatea institutiilor de invatamant isi cladea programa scolara pe clasici, la Colegiul din Oberlin, Ohio, s-a facut o reforma radicala. Conducatorii colegiului s-au indreptat spre o educatie holistica, in care trupul, sufletul si intelectul studentilor erau dezvoltate armonios.
Aceeasi conducatori considerau ca scrierilor clasicilor erau mai degraba adaptate educarii paganilor, nu a crestinilor, fapt pentru care ei au acordat o mai mare importanta studiului Bibliei decat clasicilor. Munca manuala reprezenta o parte importanta a programei scolare, fiind considerata indispensabila unei educatii complete.
Care a fost pozitia lui Ellen White in privinta educatiei? Ea a apreciat reformele aduse in Colegiul de la Oberlin, insa nu s-a oprit la ele. In conceptia ei, educatia trebuie sa depaseasca limitele vietii traite pe pamant si sa vizeze vesnicia. In cartea Educatie, Ellen White scrie ca educatia inseamna „mai mult decat pregatirea pentru viata pe care o traim acum. Ea are de-a face cu intreaga fiinta si dureaza toata viata.”
Pentru Ellen White, scopul final al educatiei este acela de a-l conduce pe copil in bratele lui Iisus, facand din ea un mijloc care serveste rascumpararii omului. Aceste principii promovate de ea in privinta educatiei au calauzit Biserica Adventista de Ziua a Saptea in deceniile care au urmat. Ele au dus la infiintarea unor institutii de invatamant in care stiintele sunt imbinate in mod echilibrat cu dezvoltarea fizica si mai ales cu pregatirea spirituala a elevilor si studentilor, prin apropierea lor de Cuvantul lui Dumnezeu.
Miscarea duminicala
Secolul al XIX-lea a fost marcat in America de o miscare generala de protejare a sabatului crestin ( duminica ). In acest scop au fost create diferite asociatii, cum a fost Uniunea Generala pentru Promovarea Pazirii Sabatului Crestin ( General Union for Promoting the Observance of the Christian Sabbath ). Aceste asociatii doreau o reforma in privinta respectarii duminicii, ca o conditie a binecuvantarii Americii de catre Dumnezeu.
La sfarsitul anilor 1820, s-a incercat legiferarea inchiderii oficiilor postale in zilele de duminica, precum si oprirea afacerilor si transporturilor facute in aceasta zi. Campania nu a avut succes, insa ea a pregatit terenul pentru ceea ce urma sa se intample in deceniile urmatoare, mai ales in anii 1880 si 1890.
Razboiul Civil ( 1861-1865 ) a aruncat societatea americana intr-o criza de proportii, pe care unii au interpretat-o ca fiind pedeapsa lui Dumnezeu pentru faptul ca americanii nu mai sfintesc sabatul crestin – duminica. Valurile de imigranti care invadau teritoriul american aduceau cu ele obiceiurile rele de pe continentul european, neglijand pazirea duminicii, fapt care ii ingrijora pe americani. Felul in care era trait sabatul crestin era numit „duminica continentala” si consta in practicarea comertului, a diferitelor munci, dupa care urma o distractie zgomotoasa. Asa era „serbat” sabatul crestin de numerosii imigranti veniti de pe continentul european.
Pentru a contracara aceasta tendinta si a evita pedepsele divine asupra Americii, vechii protestanti americani au luptat pentru o legislatie duminicala stricta. Astfel, in anii 1880 legile duminicale si persecutia pe care o atrageau dupa ele aceste legi, indreptata impotriva celor care nu respectau duminica, s-au intensificat. Adventistii au fost printre primii care au inceput sa sufere consecintele acestor legi duminicale. Insusi fiul cel mic al Ellenei White, Willie White, a fost arestat de autoritati deoarece tipografia pe care o conducea, Pacific Press, functiona duminica.
Pe la mijlocul anilor 1880, autoritatile au arestat cativa adventisti, unii dintre ei pastori, care au fost legati cu lanturi si pusi alaturi de infractorii de rand sa munceasca in folosul comunitatii. In 1888, cardinalul catolic James Gibbons a inaintat o petitie Congresului American in care cerea o legislatie duminicala nationala. Pe data de 21 mai 1888, senatorul de New Hampshire, Henry Blair, a introdus in Senat un proiect de lege prin care pazirea „zilei Domnului” trebuia sa devina o obligatie nationala, „o zi de inchinare religioasa”.
Fatza de aceasta agitatie creata in jurul necesitatii unei legislatii duminicale, Ellen White a avut o pozitie ferma, legand demersurile de acest gen de implinirea profetiilor din Apocalipsa 12, 17 si 14, 12. Atitudinea sa corecta fatza Sabatul biblic si sabatul duminical a ajutat biserica sa fie ferita de compromisuri la acest capitol, ramanand de partea cea buna a baricadei in lupta milenara dintre bine si rau. Raspunsul sau fatza de chestiunea duminicala poate fi gasit in cartea Tragedia veacurilor, in editiile din 1888 si 1911.
Concluzii
Am amintit in acest articol doar trei din problemele societatii americane de la mijlocul secolului al XIX-lea, care au reprezentat tot atatea provocari pentru Biserica Adventista de Ziua a Saptea proaspat nascuta. Ceea ce putem observa este faptul ca in toate aceste probleme si provocari Ellen White a avut o atitudine echilibrata si biblica, refuzand extremele.
Prin exemplul personal, cat si prin scrierile sale, ea a calauzit biserica pe calea unor principii sanatoase, aceasta fiind ocrotita de Dumnezeu impotriva unor filosofii sau ideologii gresite si nebiblice.
De aceea, este pe deplin justificata intrebarea: Cum ar fi aratat Biserica Adventista de Ziua a Saptea ( in cazul ca ar mai fi existat ) fara lucrarea pe care Dumnezeu a realizat-o prin acest om? Este greu de imaginat. Chiar daca Biserica Adventista ar fi rezistat curentelor vremii, cu siguranta ca ea nu ar fi avut identitatea pe care o are astazi, pierzandu-se in multimea miilor de confesiuni crestine.
Intr-adevar, „printr-un proroc a scos Domnul pe Israel din Egipt si printr-un proroc a fost pazit Israel” ( Osea 12, 13 ). Printr-un profet a scos Dumnezeu la lumina Biserica Adventista de Ziua a Saptea si printr-un profet a ocrotit El Biserica Sa de toate pericolele si provocarile cu care s-a confruntat.
– va urma-
Lori Balogh
Referinte:
( 1 ) G. R. Knight, Lumea lui Ellen White, Ed. Viata si Sanatate, Pantelimon, 2015, pag. 29
( 2 ) E. G. White, Tragedia veacurilor, p. 536
( 3 ) E. G. White, Calea catre Christos”, pag. 57
( 4 ) G. R. Knight, Lumea lui Ellen White, Ed. Viata si Sanatate, Pantelimon, 2015, pag. 51
( 5 ) E. G. White, Educatie, pag. 13
