Rolul lui E. G. White în apariția și dezvoltarea Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea
(I)
„Dar, printr-un proroc a scos Domnul pe Israel din Egipt și printr-un proroc a fost păzit Israel.”
Osea 12:13
Cum ar fi arătat Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea fără prezența și activitatea lui Ellen G. White? Greu de spus! Doar veșnicia ne va putea dezvălui pe deplin un asemenea scenariu posibil. Probabil că Biserica Adventistă, în cazul în care ar fi supraviețuit frământărilor care au urmat mării dezamăgiri din 22 octombrie 1844, ar fi arătat astăzi cu totul altfel, pierzându-și identitatea în marea masă a miilor de confesiuni creștine existente.
Istoria ne arată că în urma amarnicei dezamăgiri trăite de așteptătorii revenirii Mântuitorului în toamna anului 1844, mișcarea millerită s-a fragmentat în numeroase grupări religioase. Paradoxal, deși adventiștii de ziua a șaptea reprezentau cea mai neînsemnată grupare apărută după zguduirea mișcării millerite, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea ei deveniseră cea mai numeroasă și răspândită grupare.
Cum poate fi explicat acest fenomen, în contextul în care Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea este o confesiune sabatariană (deci nepopulară!), având o doctrină radical deosebită de cea a celorlalte confesiuni? Cum este posibil ca o grupare neînsemnată de credincioși, care crede altceva decât marea masă a creștinătății și care din punct de vedere al crezului său înoată contra curentului, să se bucure de o asemenea dezvoltare, în ciuda piedicilor și provocărilor cărora a fost nevoită să le facă față?
Răspunsul este simplu, trimițându-ne la experiența unică a Exodului poporului Israel – un fenomen care nu poate fi explicat decât prin intervenția evidentă a lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu a lucrat prin oameni, iar cel prin care a realizat efectiv minunea Exodului a fost profetul Moise.
În câteva cuvinte simple, profetul Osea dezvăluie secretul succesului neașteptat al mișcării advente din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: „Dar, printr-un proroc a scos Domnul pe Israel din Egipt și printr-un proroc a fost păzit Israel” (Osea 12:13).
Dacă rememorăm istoria Exodului, nu putem să nu recunoaștem faptul că eliberarea poporului Israel a fost o acțiune divină. Cu toate acestea, Dumnezeu S-a folosit de lucrarea unui profet chemat în mod providențial pentru această lucrare. Dumnezeu ar fi putut elibera poporul Israel și fără Moise, nu-i așa? Desigur! Acolo unde omul nu mai vede nicio cale, Dumnezeu are încă mii se căi de rezolvare. De ce totuși El alege această cale pentru a-Și atinge planurile? De ce El Se folosește de oameni ca Moise pentru a-Și elibera poporul din robie și pentru a-l ocroti de atacurile furibunde ale celui rău?
Nu cunoaștem toate răspunsurile acum. Și aceasta pentru că noi, oamenii limitați, nu suntem capabili să pătrundem în gândurile și planurile Creatorului nostru. Doar în veșnicie cei mântuiți vor primi toate răspunsurile la întrebările care acum nu au răspuns. Cu toate acestea, acum putem doar întrezări un răspuns posibil, bazat pe cunoașterea unor principii fundamentale după care Creatorul conduce Universul. Unul dintre aceste principii este asigurarea liberului arbitru pentru ființele inteligente create.
Dacă Dumnezeu ar fi renunțat la Moise și ar fi luat în propriile Sale mâini întreaga lucrare pe care a făcut-o profetul Său, dacă El ar fi vorbit direct poporului Său în fiecare zi și dacă El Și-ar fi arătat zilnic prezența fizică (lucru pe care omul nu l-ar putea suporta în natura să decăzută!), unde ar mai fi fost libertatea poporului de a asculta sau nu de voia Sa? Cu toții, fără excepție (inclusiv egiptenii în frunte cu faraon), ar fi fost constrânși să asculte de voința lui Dumnezeu. Dacă nu din convingere, cu siguranță din teama de a nu fi pedepsiți și nimiciți.
Însă prezența omului-profet, ca intermediar între Dumnezeu și popor, a garantat liberul arbitru al oamenilor. Dacă față de Dumnezeu nu ar fi avut curaj să se revolte, să cârtească și să aleagă altceva decât voia El, față de Moise – un om ca și ei -, israeliții Exodului și-au permis să se revolte, să cârtească și să-și exprime propria voință. Într-un cuvânt, prezența lui Moise le-a garantat israeliților dreptul să asculte de voia lui Dumnezeu sau să I se împotrivească.
În mod similar, Dumnezeu ar fi putut aduce la existență Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea și ar fi putut să o ocrotească direct, fără lucrarea lui E. G. White. Însă în acest caz unde ar mai fi fost liberul arbitru al omului? Pe Ellen G. White mulți au contestat-o, atacându-i lucrarea prin toate mijloacele posibile. Pe Dumnezeu, în cazul în care ar fi condus nemijlocit lucrarea, cine ar fi avut curajul să-L conteste sau să-I atace lucrarea?
Dumnezeu nu dorește să aibă în Universul creat de El niște roboți care să acționeze mecanic la poruncile Sale. Un Dumnezeu al iubirii nu se poate mulțumi cu o astfel de ordine universală, căci dragostea niciodată nu constrânge, ci doar convinge. O biserică apărută și condusă cu mână tare de un Dumnezeu care nu poate fi contestat nu este ceea ce dorește El. Dacă Își dorește ceva, Dumnezeu dorește ca Biserica Sa, poporul Său, să fie alcătuit doar din oameni care-I slujesc din dragoste și convingere, nu de groaza unei pedepse veșnice în focul iadului.
Rolul lui E. G. White în apariția și dezvoltarea adventismului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost major. În studiul de față nu mă voi referi la rolul pe care l-a avut E. G. White în apariția Bisericii Adventiste, ci la rolul său în ceea ce privește ocrotirea bisericii în mijlocul numeroaselor pericole și provocări cu care aceasta s-a confruntat în primele decenii de existență.
Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea s-a născut din marea dezamăgire a așteptătorilor revenirii Mântuitorului în toamna anului 1844. La fel ca și creștinismul, care și el s-a născut din marea dezamăgire a ucenicilor care asistau neputincioși și debusolați la moartea Domnului lor pe cruce. Însă anii care au urmat organizării Bisericii Adventiste (1863) nu au fost deloc ușori și lipsiți de primejdii.
Mijlocul secolului al XIX-lea a adus în lume evenimente care au schimbat radical societatea omenească și mersul lumii în general. Revoluțiile de la 1848, apariția darwinismului în 1859, nașterea spiritismului modern și publicarea Manifestului Partidului Comunist în 1848 au reprezentat doar câteva provocări la care mica și plăpânda Biserică Adventistă a fost nevoită să le facă față. Și toate acestea în contextul profetic al timpului sfârșitului în care Scriptura spune că „balaurul (Satana, vezi vers. 9 n.n.) mâniat pe femeie s-a dus să facă război cu „rămășița seminței ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Iisus” (Apocalipsa 12:17).
Ca femeie simplă într-o societate a bărbaților, fără o educație elevată, dar un bun autodidact (avea o casă plină cu cărți, circa 1500 de volume), adesea lovită de suferințe fizice și tragedii familiale (moartea prematură a soțului și a doi dintre cei patru copii), contestată de unii membri ai bisericii și devenită victimă a multor acuzații false, Ellen G. White a dovedit că aparține acelor „lucruri slabe și disprețuite” ale lumii prin care Dumnezeu le-a făcut de rușine pe cele „tari și înțelepte” (vezi 1 Corinteni 1:27‑29).
Ellen G. White a trebuit să lucreze într-o biserică tânără, neexperimentată și vulnerabilă, supusă atacurilor furibunde ale lui Satana, într-o lume aflată în plină schimbare și plină de provocări. În acest articol voi prezenta trei dintre provocările la care Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a trebuit să facă față în deceniile care au urmat apariției și organizării ei și în care îndemnurile și sfaturile lui Ellen G. White, primite direct de la Dumnezeu, au ajutat-o să urmeze calea cea bună. Alte provocări vor fi abordate într-un articol viitor.
A Doua Mare Trezire
Între anii 1800 și 1850, America a cunoscut un al doilea mare val al redeșteptării religioase. Rezultatul a fost creșterea numărului membrilor bisericilor protestante din America cu până la 25%, în timp ce participarea membrilor la serviciile divine aproape s-a dublat. A fost o perioadă în care se țineau frecvent adunări în corturi, la care participau între 10 000 și 25 000 de oameni.
Lucrul acesta se întâmpla într-o vreme în care cel mai mare oraș din statul Kentucky, unde au început aceste întâlniri, avea doar 1795 de locuitori. Oamenii veneau cu familiile lor de la distanțe mari pentru acea vreme (până la 160 km), pentru a se bucura de experiența orelor de trezire spirituală.
O caracteristică a acestor întâlniri era exaltarea emoțională, accentuată de zgomotul mare care le însoțeau. Uneori vorbeau în același timp șapte predicatori, în timp ce mii de credincioși se rugau, cântau, plângeau sau cereau îndurare de la Dumnezeu strigând în gura mare. James Finney scrie în autobiografia sa în legătură cu astfel de întâlniri: „O putere supranaturală ciudată părea să cuprindă întreaga masă de oameni adunați acolo… La un moment dat, am văzut cel puțin 500 de oameni culcați la pământ (adică „uciși de Duhul”) într-o clipă, de parcă o baterie de o mie de arme de foc ar fi tras asupra lor, și imediat au urmat țipete și strigăte care au sfâșiat cerul” (1).
Predicile erau puternice, dar înspăimântătoare, căci scoteau mereu în evidență contrastul dintre flăcările iadului și fericirea și pacea celor mântuiți. Uneori predicatorii descriau cu lux de amănunte ultimele clipe de viață ale unui muribund, pentru ca apoi să ajungă în flăcările, pucioasa, plumbul topit și cleștii mânuiți de demoni în iad. În urma unor astfel de predici, convertirile aveau loc uneori simultan, oamenilor fiindu-le teamă să nu ajungă pradă flăcărilor iadului.
Ellen G. White a crescut într-o astfel de atmosferă caracteristică celei de-A Doua Mari Treziri, reacționând pozitiv față de întâlnirile în corturi. Cu toate acestea, ea nu a fost de acord cu genul de predici emoționale, care în îngrozeau pe oameni cu perspectiva flăcărilor iadului. Ea considera învățătura despre un Dumnezeu răzbunător, care pedepsește o veșnicie păcatele săvârșite de om într-o viață, ca nefiind biblică și în dizarmonie cu imaginea unui Dumnezeu iubitor și drept.
Cu privire la acest subiect, Ellen G. White a scris: „Mintea umană nu este capabilă să evalueze răul pe care l-a produs erezia chinului veșnic” (2). Ea era convinsă că imaginea deformată pe care o crease această falsă învățătura biblică transformase milioane de oameni în „sceptici și necredincioși.” De asemenea, Ellen G. White nu era de acord cu ideea unor convertiri spontane, în urma unor experiențe extatice, emoționale. În cartea sa „Calea către Christos” ea scrie următoarele: „Cineva poate nu va ști să spună exact timpul sau locul sau să redea întregul șir al împrejurărilor care au avut loc în procesul convertirii Sale, dar faptul acesta nu dovedește că el nu a fost convertit” (3).
Poziția lui Ellen G. White față de convertirile spontane în urma unor experiențe emoționale de la adunările în corturi a ajutat Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea să ia o poziție echilibrată față de astfel de fenomene religioase. Deși a preluat în mare măsură metoda adunării în corturi pentru răspândirea Evangheliei, Biserica a respins complet învățătura despre iadul veșnic, aceasta nefiind biblică și devenind o cauză majoră a valului de scepticism în lume. De asemenea, Biserica nu a încurajat serviciile divine emoționale, nici convertirile spontane în urma unor astfel de servicii divine.
Problema educației
În anii premergători Războiului Civil (1861‑1865), educația americană lăsa mult de dorit, fiind departe de a fi eficientă. Existau puține școli elementare publice, iar cele care existau nu asigurau o educație de calitate. Procesul de învățare se baza mai mult pe memorare (toceală), iar elevii erau înghesuiți în săli de clasa neaerisite, neluminate și dotate cu bănci nepotrivite.
Profesorii nu aveau o calificare corespunzătoare, fiind selectați mai ales după criterii fizice, cu scopul de a-i ține pe elevi sub control. Materiile didactice erau primitive, iar condițiile sanitare din scoli erau deplorabile. Ca să ne facem o imagine despre condițiile în care se desfășura învățământul în America secolului al XIX-lea, iată un singur exemplu. La cererea unei profesoare de a se instala niște toalete pentru copii în școală, conducerea școlii a răspuns cinic: „Sunt o mulțime de copaci în curte după care să se ascundă copiii” (4). Când aceeași profesoara a cerut să fie înlocuită cana de la fântâna din care beau toți copiii, aceeași conducere a respins cererea, considerând-o „nedemocratică”.
În majoritatea școlilor secundare și în universități, curricum-ul se baza pe studiul limbilor clasice (greaca și latina), literatura clasică, filozofie, morală, religie și matematică. În vreme ce majoritatea instituțiilor de învățământ își clădea programa școlară pe clasici, la Colegiul din Oberlin, Ohio, s-a făcut o reformă radicală. Conducătorii colegiului s-au îndreptat spre o educație holistică, în care trupul, sufletul și intelectul studenților erau dezvoltate armonios.
Aceeași conducători considerau că scrierilor clasicilor erau mai degrabă adaptate educării păgânilor, nu a creștinilor, fapt pentru care ei au acordat o mai mare importanță studiului Bibliei decât clasicilor. Munca manuală reprezenta o parte importantă a programei școlare, fiind considerată indispensabilă unei educații complete.
Care a fost poziția lui Ellen G. White în privința educației? Ea a apreciat reformele aduse în Colegiul de la Oberlin, însă nu s-a oprit la ele. În concepția ei, educația trebuie să depășească limitele vieții trăite pe pământ și să vizeze veșnicia. În cartea „Educație”, Ellen G. White scrie că educația înseamnă „mai mult decât pregătirea pentru viața pe care o trăim acum. Ea are de-a face cu întreaga ființă și durează toată viața.”
Pentru Ellen G. White, scopul final al educației este acela de a-l conduce pe copil în brațele lui Iisus, făcând din ea un mijloc care servește răscumpărării omului. Aceste principii promovate de ea în privința educației au călăuzit Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea în deceniile care au urmat. Ele au dus la înființarea unor instituții de învățământ în care științele sunt îmbinate în mod echilibrat cu dezvoltarea fizică și mai ales cu pregătirea spirituală a elevilor și studenților, prin apropierea lor de Cuvântul lui Dumnezeu.
Mișcarea duminicală
Secolul al XIX-lea a fost marcat în America de o mișcare generală de protejare a sabatului creștin (duminica). În acest scop au fost create diferite asociații, cum a fost „Uniunea Generală pentru Promovarea Păzirii Sabatului Creștin” („General Union for Promoting the Observance of the Christian Sabbath”). Aceste asociații doreau o reformă în privința respectării duminicii, ca o condiție a binecuvântării Americii de către Dumnezeu.
La sfârșitul anilor 1820, s-a încercat legiferarea închiderii oficiilor poștale în zilele de duminică, precum și oprirea afacerilor și transporturilor făcute în această zi. Campania nu a avut succes, însă ea a pregătit terenul pentru ceea ce urma să se întâmple în deceniile următoare, mai ales în anii 1880 și 1890.
Războiul Civil (1861‑1865) a aruncat societatea americană într-o criză de proporții, pe care unii au interpretat-o ca fiind pedeapsa lui Dumnezeu pentru faptul că americanii nu mai sfințesc sabatul creștin – duminica. Valurile de imigranți care invadau teritoriul american aduceau cu ele obiceiurile rele de pe continentul european, neglijând păzirea duminicii, fapt care îi îngrijora pe americani. Felul în care era trăit sabatul creștin era numit „duminica continentală” și consta în practicarea comerțului, a diferitelor munci, după care urma o distracție zgomotoasă. Așa era „serbat” sabatul creștin de numeroșii imigranți veniți de pe continentul european.
Pentru a contracara această tendință și a evita pedepsele divine asupra Americii, vechii protestanți americani au luptat pentru o legislație duminicală strictă. Astfel, în anii 1880 legile duminicale și persecuția pe care o atrăgeau după ele aceste legi, îndreptată împotriva celor care nu respectau duminica, s-au intensificat. Adventiștii au fost printre primii care au început să sufere consecințele acestor legi duminicale. Însuși fiul cel mic al lui Ellen G. White, Willie White, a fost arestat de autorități, deoarece tipografia pe care o conducea, „Pacific Press”, funcționa duminica.
Pe la mijlocul anilor 1880, autoritățile au arestat câțiva adventiști, unii dintre ei pastori, care au fost legați cu lanțuri și puși alături de infractorii de rând să muncească în folosul comunității. În 1888, cardinalul catolic James Gibbons a înaintat o petiție Congresului American în care cerea o legislație duminicală națională. Pe data de 21 mai 1888, senatorul de New Hampshire, Henry Blair, a introdus în Senat un proiect de lege prin care păzirea „zilei Domnului” trebuia să devină o obligație națională, „o zi de închinare religioasă”.
Față de această agitație creată în jurul necesității unei legislații duminicale, Ellen G. White a avut o poziție fermă, legând demersurile de acest gen de împlinirea profețiilor din Apocalipsa 12:17 și 14:12. Atitudinea sa corectă față Sabatul biblic și sabatul duminical a ajutat biserica să fie ferită de compromisuri la acest capitol, rămânând de partea cea bună a baricadei în lupta milenară dintre bine și rău. Răspunsul său față de chestiunea duminicală poate fi găsit în cartea „Tragedia veacurilor”, în edițiile din 1888 și 1911.
Concluzii
Am amintit în acest articol doar trei dintre problemele societății americane de la mijlocul secolului al XIX-lea, care au reprezentat tot atâtea provocări pentru Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea proaspăt născută. Ceea ce putem observa este faptul că în toate aceste probleme și provocări Ellen G. White a avut o atitudine echilibrată și biblică, refuzând extremele.
Prin exemplul personal, cât și prin scrierile sale, ea a călăuzit biserica pe calea unor principii sănătoase, aceasta fiind ocrotită de Dumnezeu împotriva unor filozofii sau ideologii greșite și nebiblice. De aceea, este pe deplin justificată întrebarea: Cum ar fi arătat Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea (în cazul că ar mai fi existat) fără lucrarea pe care Dumnezeu a realizat-o prin acest om? Este greu de imaginat. Chiar dacă Biserica Adventistă ar fi rezistat curentelor vremii, cu siguranță că ea nu ar fi avut identitatea pe care o are astăzi, pierzându-se în mulțimea miilor de confesiuni creștine.
Într-adevăr, „printr-un proroc a scos Domnul pe Israel din Egipt și printr-un proroc a fost păzit Israel” (Osea 12:13). Printr-un profet a scos Dumnezeu la lumină Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea și printr-un profet a ocrotit El Biserica Sa de toate pericolele și provocările cu care s-a confruntat.
– va urma-
Lori Balogh
Referințe:
(1) G. R. Knight, „Lumea lui Ellen White”, ed. Viață și Sănătate, Pantelimon, 2015, p. 29
(2) E. G. White, „Tragedia veacurilor”, p. 536
(3) E. G. White, „Calea către Christos”, p. 57
(4) G. R. Knight, „Lumea lui Ellen White”, ed. Viață și Sănătate, Pantelimon, 2015, p. 51
(5) E. G. White, „Educație”, p. 13
