Apostolii și Scripturile
În lumea creștină este vehiculată o idee primejdioasă pentru spiritualitatea unui adevărat copil al lui Dumnezeu. Odată cu întruparea, jerfa și învierea Domnului Iisus Christos, se consideră de către unii teologi că Scripturile Vechiului Testament (cu tot ce cuprind ele, inclusiv Legea morală a Celor Zece Porunci dată pe Sinai) și-au încheiat rolul, nemaifiind relevante pentru creștinii Noului Legământ. Vechiul Testament este considerat anacronic, depășit, în centrul atenției fiind doar scrierile Noului Testament, în mod deosebit Evangheliile.
Într-adevăr, Evangheliile, care Îl prezintă pe Iisus Christos – Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului – reprezintă revelația supremă și desăvârșită a caracterului lui Dumnezeu și a Planului Său de Mântuire. Blaise Pascal spunea pe bună dreptate că „Iisus Christos este centrul și temelia tuturor lucrurilor. Cine nu-L cunoaște pe El, nu cunoaște nimic despre sine și despre lume”.
Iisus Christos este centrul și circumferința credinței creștine, piatra de temelie a creștinismului, Stânca mântuirii și Dorința veacurilor, căci „noi avem totul deplin în El” și „în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2,9.10).
Însă a porni de la acest adevăr fundamental al creștinismului și a ajunge la concluzia că scrierile Vechiului Testament nu mai au nicio relevanță pentru creștinii secolului al XXI-lea este o mare problemă. Un singur fapt ar trebui să le dea serios de gândit celor care neglijează și aruncă în uitare Scripturile Vechiului Testament: Iisus Christos a acordat Scripturilor Vechiului Testament tot respectul și toată atenția Sa, încurajându-i pe contemporanii Săi (fie ucenici, fie oameni simpli sau cărturari și farisei), dar și pe urmașii Săi din veacurile viitoare, să cerceteze Scripturile pentru că în ele puteau găsi viața veșnică (vezi Ioan 5,39).
În diferite controverse pe care le-a avut cu vrăjmașii adevărului, începând cu ispitirea în pustie și terminând cu discuțiile contradictorii pe care le-a avut cu fariseii și saducheii pe diferite teme, Mântuitorul S-a folosit de argumentul simplu, dar clar și convingător al lui „Stă scris!”. Cu toții suntem de acord că, în apărarea adevărului, Iisus ar fi putut recurge la argumente logice, elaborate și sofisticate, care probabil ar fi tăiat elanul împotrivitorilor Săi.
Cine ar fi putut rămâne pe poziție în fața Celui „în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei” (Coloseni 2,3)? Și totuși, deși a avut la îndemână atotștiința Fiului lui Dumnezeu, Cel una cu Tatăl Atotștiutor, Iisus S-a folosit de argumentul simplu al Scripturii. Dar care Scriptură? Desigur, Scripturile Vechiului Testament, căci acestea reprezentau singura Biblie din acea vreme. Citând din diferite cărți ale Vechiului Testament, Mântuitorul nu doar a recunoscut autenticitatea istorică a acestor scrieri, dar El a și întărit autoritatea lor, ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.
Cineva ar putea însă să aducă o obiecție, afirmând că pe vremea Sa Iisus nu a avut o altă opțiune decât să se folosească de scrierile Vechiului Testament, singurele pe care le avea la îndemână. Pentru a răspunde la această obiecție, este important să înțelegem poziția apostolilor și a primilor creștini față de Scripturile Vechiului Testament.
După înălțarea la cer a Domnului Iisus, în deceniile care au urmat, au început să apară scrierile care alcătuiesc Canonul Noului Testament, așa cum îl avem astăzi. Odată cu apariția lor, creștinii primului secol ar fi putut opta pentru acestea în defavoarea Scripturilor Vechiului Testament. Și totuși, ei nu au lepădat nici fățiș, nici voalat, Scripturile Vechiului Testament. Scrierile vechi au rămas pentru ei, așa cum fuseseră pentru Domnul lor, la fel de pline de autoritate și învățătură ca și noile Scripturi ale Noului Testament.
Ei au înțeles un lucru simplu, pe care unii creștini și chiar teologi cu renume nu-l înțeleg în zilele noastre: Un copac, oricât de impresionantă și plină de rod i-ar fi coroana, nu poate exista fără trunchi și rădăcină. Or rădăcinile credinței creștine își trag seva din Scripturile Vechiului Testament. Așa se explică afirmația (poate șocantă pentru unii!) făcută de Mântuitorul în prezența femeii din Samaria: „Mântuirea vine de la iudei” (Ioan 4,22).
Și aceasta nu pentru că poporul evreu ar avea vreun merit în privința mântuirii, ci pentru că el a fost ales de Dumnezeu ca să fie depozitarul adevărului prin Scripturile Vechiului Testament, pe care le-au păstrat și transmis generațiilor viitoare de-a lungul veacurilor. Dar mai ales pentru că în mijlocul poporului evreu s-a produs minunea întrupării Fiului lui Dumnezeu – Mântuitorul lumii întregi.
Așadar, care a fost atitudinea apostolilor și a primilor creștini față de scrierile Vechiului Testament, în condițiile în care începeau să apară noile scrieri, cele ale Noului Testament? Studiind această temă, unii cercetători ai Bibliei au alcătuit o listă cu toate referințele specifice pe care le-au făcut scriitorii Noului Testament. Cifra este impresionantă. Au fost găsite 2688 de referințe specifice la Scripturile Vechiului Testament dintre care: 400 de referințe la cartea profetului Isaia, 370 de referințe la cartea Psalmilor, 220 de referințe la cartea Exodului și multe altele.
La toate acestea pot fi adăugate numeroasele referințe indirecte, aluziile și temele împrumutate de scriitorii Noului Testament din cărțile Vechiului Testament. Multe afirmații ale scriitorilor Noului Testament încep cu expresia „stă scris”, făcând trimitere directă la pasaje din Vechiul Testament (vezi Matei 2,5.6; Marcu 1,2.3; 7,6; Luca 2,23; 3,4‑6; Romani 3,4; 8,36; 9,33; 1 Corinteni 1,19; Galateni 4,27; 1 Petru 1,16, etc.).
Această mulțime de referințe la scrierile Vechiului Testament demonstrează faptul că pentru apostoli și primii creștini Scripturile Vechiului Testament reprezentau temelia și izvorul credinței lor. Din aceste Scripturi ei au aflat despre originea și Autorul vieții pe pământ, despre căderea în păcat și apariția răului, despre istoria Potopului și nimicirea Sodomei și Gomorei, despre istoria zbuciumată a poporului Israel cu cele două robii: egipteană și babiloniană.
Aici, în aceste Scripturi, ei au găsit profețiile, în mod deosebit profețiile mesianice, care și-au găsit împlinirea în viața și moartea Mântuitorului lumii și, nu în ultimul rând, în aceste scrieri ei L-au putut cunoaște pe Yahweh, Dumnezeul cel viu și adevărat, a cărui revelație supremă a fost Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului.
Iată doar câteva exemple, dintre miile existente, cu privire la importanța pe care apostolii și primii creștini au acordat-o Vechiului Testament, chiar dacă între timp apăruseră primele scrieri ale Noului Testament:
– Fapte 4,24‑26: După ce au fost eliberați și au ajuns din nou în mijlocul fraților lor de credință, Ioan și Petru s-au rugat împreună cu aceștia, citând din Psalmul 2 al lui David.
– Fapte 13,32.33: În predica ținută în Antiohia Pisidiei, apostolul Pavel citează din mai multe cărți ale Vechiului Testament: versetul 34 (citat din Isaia 55,3), versetul 35 (citat din Psalmul 16,10), versetul 36 (citat din 1 Regi 2,10).
– Romani 9,17: Amintind despre faraon și planul lui Dumnezeu de a-Și manifesta puterea, Pavel citează din Exodul 9,16.
– Galateni 3,18: Scriindu-le galatenilor despre faptul că toate neamurile vor fi binecuvântate în Avraam și sămânța lui, apostolul Pavel citează din Geneza 12,3; 18,8 și 22,18.
– Matei 1,1‑17: Matei începe Evanghelia sa folosind genealogiile Vechiului Testament, pentru a dovedi că Iisus S-a născut pe linia genealogică a seminției lui Iuda și a familiei lui David, așa cum au precizat profețiile mesianice din Vechiul Testament.
– Luca 3,23‑38: Luca face același lucru în Evanghelia scrisă de el, genealogiile Vechiului Testament fiind o garanție am mesianității lui Iisus Christos.
– Matei 1,22.23, etc: Matei citează numeroase pasaje din Vechiul Testament, pentru a dovedi că Iisus Christos este Mesia Cel prezis în vechime.
– 2 Timotei 3,16.17: Pavel afirmă că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos…” Când folosește expresia „toată Scriptura”, apostolul se referă în primul rând la Scripturile Vechiului Testament, având în vedere că la acea dată Scripturile Noului Testament erau în curs de a fi scrise.
– Evrei 11: Autorul Epistolei către evrei (cel mai probabil apostolul Pavel) prezintă o listă întreagă de eroi ai credinței din timpurile Vechiului Testament: Noe, Avraam, Sara, Isaac, Iacov, Iosif, Iefta, Moise, Ghedeon, Barac, Samson, David, Samuel și profeții. Enumerând aceste nume, Pavel întărește autenticitatea istorică și autoritatea cărților Vechiului Testament, ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu: Geneza, Exodul, Judecătorii, 1 și 2 Samuel, 1 și 2 Regi, 1 și 2 Cronici, precum și cărțile profeților Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel ș.a.
Astfel de exemple sunt nenumărate și dovedesc faptul că Biserica creștină a avut o dublă temelie: Vechiul și Noul Testament, „piatra din capul unghiului” fiind Iisus Christos.
„Așadar, voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții, oameni din Casa lui Dumnezeu, fiind zidiți pe temelia apostolilor și prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Iisus Christos. În El, toată clădirea, bine închegată, crește ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Și prin El și voi sunteți zidiți împreună ca să fiți un lăcaș al lui Dumnezeu prin Duhul” (Efeseni 2,19‑22).
Care este temelia adevărată și trainică a Bisericii lui Christos? Răspunsul îl oferă apostolul Pavel în pasajul de mai sus: „temelia apostolilor și prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Iisus Christos”. Cu alte cuvinte: temelia Bisericii creștine o reprezintă deopotrivă Scripturile Vechiului și Noului Testament, liantul care le leagă strâns fiind Însăși Persoana Domnului Iisus Christos.
Cei care doresc să scoată din această „temelie” a Bisericii Scripturile Vechiului Testament își pun în primejdie propria lor mântuire. Căci o temelie căreia îi lipsesc componentele principale se va dovedi o temelie nesigură în vremuri de strâmtorare.
Acum, când vremurile de strâmtorare prezise în Scripturi pentru timpul sfârșitului bat la ușa istoriei lumii noastre, își poate permite cineva să aibă la baza credinței sale o temelie de „nisip” (vezi Matei 7,24‑27)?
„Toată Scriptura (și Vechiul, dar și Noul Testament n.n.) este insuflată de Dumnezeu și de folos să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciunea în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3,16.17).
Lori Balogh
