„Dar ce să fac cu Iisus, care Se cheamă Christos?”
Întrebările Cuvântului
De la un capăt la altul al istoriei sacre, Cuvântul lui Dumnezeu este plin de întrebări. Unele dintre ele sunt puse de oameni, altele vin de la Suveranul Universului. Multe dintre întrebări au primit un răspuns mai mult sau mai puțin așteptat, altele vor primi răspuns în viitor, iar altele nu vor primi răspuns niciodată, nici în viața aceasta, nici în cea viitoare.
Acestea din urmă sunt marile taine ale Universului, supranumite în Scriptură „taina evlaviei” (vezi 1 Timotei 3,16) și „taina fărădelegii” (vezi 2 Tesaloniceni 2,7), la care nu există niciun răspuns. De ce? Pentru că niciodată în cursul derulării veșniciilor, ființele create nu vor putea înțelege pe deplin două lucruri petrecute în istoria Universului:
– taina întrupării lui Iisus și a dragostei care stă la baza Planului de Mântuire. Niciodată nu vom putea înțelege, în adevăratele sale dimensiuni, cum a putut Dumnezeu să ne iubească atât de mult, încât să îngăduie ca Fiul Său Prea Iubit să Se umilească prin întrupare, să devină asemenea nouă, apoi să trăiască în mijlocul unor oameni corupți și, în final, să moară în locul nostru. Astăzi, doar atingem cu degetul cel mic imensul ocean al dragostei lui Dumnezeu.
– taina apariției păcatului. De asemenea, niciodată nu vom putea înțelege și explică tainicul mecanism al apariției păcatului într-un Univers creat desăvârșit de un Dumnezeu atotputernic și iubitor. Cum a putut să se nască în Lucifer primul gând păcătos, în situația în care el era cea mai dotată dintre ființele create, o capodoperă a Creației divine? A găsi o explicație pentru apariția păcatului înseamnă a găsi o scuză pentru el, iar a scuza păcatul înseamnă a-l acuza indirect pe Creator pentru nedesăvârșirea celor create de El.
Există întrebări care sfredelesc conștiința, care răstoarnă valori, care produc adevărate revoluții spirituale și care conțin o întreagă teologie. La o astfel de întrebare ne vom opri acum, încercând să deslușim profunzimile ei ascunse, dincolo de aparențele uneori înșelătoare: „Dar ce să fac cu Iisus, care Se cheamă Christos?” (Matei 27,15‑25).
O întrebare a întrebărilor
Scena descrisă de evanghelistul Matei este una dintre cele mai tulburătoare scene pe care le-a cunoscut istoria omenirii. De-a lungul mileniilor, au existat milioane de scene de judecată în care bărbați și femei, tineri și bătrâni, oameni simpli și oameni cu renume, păgâni și creștini, credincioși de rând sau lideri religioși s-au perindat la bara de judecată a instanțelor omenești.
Însă ceea ce descrie Evanghelia în acest pasaj este un fapt unic. La bara de judecată nu se află un simplu om, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu, Maiestatea cerului. Iar judecătorul – guvernatorul roman Ponțiu Pilat – nu știa acest lucru. Acesta era obișnuit cu revoltele și reprimarea lor sângeroasă, iar condamnările la moarte făceau parte din rutina vieții și a funcției pe care o avea.
Vizibil deranjat pentru faptul că fusese trezit atât de devreme în acea dimineață de membrii Sinedriului, Pilat era hotărât să încheie cazul cât mai repede posibil. Un caz banal în opinia sa, care nu merita prea multă atenție.
Însă, de la primul contact vizual cu cel acuzat, atitudinea procuratorului roman se schimbă radical. Ca reprezentant al autorității romane, Pilat văzuse mulți oameni aduși la bara de judecată. Toți aveau fețele brăzdate de ură și mânie. Însă cu Iisus lucrurile stăteau cu totul diferit. Nici vorbă de chipul schimonosit de ură și resentimente cu care procuratorul roman era atât de obișnuit. Dimpotrivă, chipul lui Iisus era o mare de liniște și seninătate, în ciuda acuzațiilor care se auzeau tot mai clar din partea conducătorilor religioși iudei.
Pilat realizează încă din primul moment că Cel care Se află înaintea lui nu era un infractor de rând, nici măcar un zelot care i-ar fi chemat pe alții la revoltă. Gândul inițial de a rezolva repede acest caz l-a părăsit pe Pilat. Văzând contrastul dintre seninătatea celui acuzat și nervozitatea inexplicabilă a acuzatorilor săi, Pilat și-a dat seama imediat că aceștia „din pizmă Îl dăduseră pe Iisus în mâinile lui” (Matei 27,18).
Apoi, dialogând cu Iisus, din puținele cuvinte rostite de Acesta, Pilat a fost cuprins de un sentiment profund că Cel care Se afla în fața sa nu era un om de rând, ci o ființă deosebită, poate chiar o ființă cerească, poate chiar o ființă divină. Scrisoarea trimisă de soția sa în timp ce încerca să rezolve cazul lui Iisus, l-a pus pe Pilat într-o și mai mare dilemă: „Să n-ai nimic de-a face cu neprihănitul acesta, căci azi am suferit mult în vis din pricina Lui” (Matei 27,19).
Cine era cu adevărat acest Iisus, care se cheamă Christos, a cărui moarte o cereau cu atâta înverșunare conducătorii religioși ai poporului Său? Pilat își dă repede seama că Iisus este nevinovat și încearcă pe toate căile să-L salveze din mâinile poporului Său. Însă nu pe calea cea mai directă și onestă – aceea ca el, personal, în calitate de procurator roman, să-L elibereze, declarându-L nevinovat.
Pilat alege alte căi de a obține eliberarea lui Iisus, însă mult mai nesigure și ineficiente. Apelează la Irod, sperând să-i plaseze lui răspunderea judecării lui Iisus, apoi apelează la latura emoțională a poporului, punându-l să aleagă între Iisus și Baraba, iar în final, poruncește ca Iisus să fie bătut în fața acuzatorilor Săi, în speranța că va trezi în ei sentimente de milă și vor renunța la acuzații.
Pilat rămâne, însă, dezamăgit. Niciuna dintre metodele și încercările sale nu dau rezultatul așteptat. Iar atunci când furia mulțimii, ațâțată de liderii religioși ai poporului, ajunge la cote alarmante, Pilat rostește marea și tulburătoarea întrebare, care a străbătut veacurile până la noi, frământând conștiințele a mii și mii de oameni: „Dar ce să fac cu Iisus, care Se cheamă Christos?” (Matei 27,22).
Întrebarea lui Pilat este plină de semnificații. Parafrazată, această întrebare ar putea să sune astfel: „Mi-ați adus un om pe care mi-ați cerut să-l condamn la moarte. Însă nu ați adus nicio dovadă că el ar fi vinovat de vreo faptă gravă. Ați strigat: „Răstignește-L!”, dar omul acesta este nevinovat. V-am pus să alegeți între acest Iisus și Baraba, un tâlhar notoriu. Iar voi l-ați ales pe tâlhar, fără să ezitați nici măcar o clipă. L-am interogat, l-am cercetat pe acuzatul adus de voi, dar nu am găsit nici cea mai mică vină în el. Ce să fac cu un om împotriva căruia există atâta ură și înverșunare, dar în viața căruia nu am găsit nicio faptă nelegiuită? Ce să fac cu Iisus, care Se cheamă Christos? Spuneți-mi voi, care vă considerați poporul cel drept și ales al lui Dumnezeu. Ce să fac cu El?”
Orice lucru poate fi contestat
Viața ne învață că orice afirmație, orice teorie, orice convingere personală sau de grup, orice doctrină politică sau religioasă și orice eveniment dovedit istoric pot fi și sunt contestate. Dacă iubești Biblia și o consideri Cuvântul demn de respect al lui Dumnezeu, vor exista destui oameni care vor contesta acest lucru, afirmând că Biblia este plină de greșeli, nefiind altceva decât o culegere de mituri și legende evreiești, o operă exclusivă a minții omenești.
Dacă crezi în puterea rugăciunii și o practici zi de zi, vor fi destui cei care vor susține că rugăciunea este un fel de placebo, o autosugestie, care uneori funcționează, dar care nu are nicio legătură cu vreo divinitate. Dacă ești un creaționist convins, observând în natura înconjurătoare un proiect inteligent al unui Dumnezeu Atotputernic, vor fi destui oameni care vor combate această credință, punând întreaga și imensa Creație, fie că vorbim de macrocosmos sau microcosmos, pe seama legilor hazardului și ale evoluției.
Daca viața te-a trecut prin experiențe personale dramatice și ai văzut clar mâna lui Dumnezeu lucrând în favoarea ta, vor fi destui cei care vor încerca să te convingă că toate acestea sunt simple întâmplări, doar niște coincidențe. Dacă crezi din toată inima ta că Iisus va reveni curând în gloria cerului, ca să pună capăt istoriei păcatului din Univers, se vor găsi destui oameni care vor combate această speranță.
Unii îți vor spune că Iisus deja a venit pe pământ în spirit; alții vor da din umeri, spunând că Iisus poate va reveni cândva, peste mii sau milioane de ani; iar alții vor râde batjocoritor, întrebând printre hohotele lor să râs: „Unde este făgăduința venirii Lui? Căci de când au adormit părinții noștri, toate rămân așa cum erau de la începutul zidirii” (2 Petru 3,4).
Exemplele pot continua la nesfârșit. Practic, tot ceea ce reprezintă cunoștințele și convingerile noastre poate fi combătut. Nicio doctrină politică sau religioasă, nicio filozofie sau stil de viață, nicio practică, tradiție, ritual sau obicei pe care îl poate avea cineva nu scapă spiritului critic al celor din jur. Totul poate fi combătut, totul poate fi contestat. Cine nu crede acest lucru, să facă un test simplu: să caute pe internet, folosind motoarele de căutare, și să încerce să afle ce părere au oamenii despre un anumit subiect, cu privire la care el, personal, are convingeri de nezdruncinat.
Ești convins, de exemplu, ca lămâile sunt benefice organismului? Vei găsi și articole care te avertizează că, dacă le folosești, te vei „îmbogăți” cu osteoporoză. Ești convins că folosirea cafelei este dăunătoare corpului omenesc? Vei găsi suficiente surse în care ți se va spune că această licoare este foarte benefică pentru om. Ești convins că sportul îți fortifică organismul? Vei găsi și alte opinii, care te vor avertiza că sportul uzează mai repede anumite părți ale corpului. Unii vor susține chiar că leneșii trăiesc mai mult decât cei care muncesc din greu, căci ei își menajează trupul.
Da, totul poate fi contestat. Există oare vreun lucru care să nu poată fi contestat, oricât ar încerca oamenii să o facă? Există ceva deja perfect, la care nu trebuie adăugat și din care nu trebuie scăzut? Există vreo viața, vreun caracter sau vreo învățătură care să reziste în timp, oricâți critici, calomniatori și detractori s-ar ridica de-a lungul vremii?
„Ce să fac cu Iisus?”
Pilat nu avea de ce să-și pună această întrebare, dacă el ar fi avut despre Iisus aceleași convingeri pe care le aveau liderii religioși evrei care Îl acuzau. Dacă în ochii săi Iisus ar fi fost doar un impostor, un om care incita națiunea iudaică la revoltă contra autorității romane, așa cum sugerau acuzatorii Săi, Pilat nu ar fi ezitat nici măcar o clipă să-L condamne la moarte. O făcuse de atâtea ori, încât judecarea și condamnarea celor care erau incomozi pentru puterea Romei devenise o rutină.
Însă Pilat ezită tocmai pentru că o convingere din ce în ce mai puternică punea stăpânire asupra lui. În primul rând, Iisus nu era vinovat de niciunul dintre capetele de acuzare îndreptate asupra Lui, El fiind complet nevinovat. În al doilea rând, Iisus nu era un simplu om, ci o ființă cerească, poate chiar Fiu de Dumnezeu.
Întrebarea lui Pilat nu a rămas doar pe paginile Evangheliei, lăsând ca praful timpului să o acopere. Această întrebare este esențială și, conștient sau inconștient, ea apare în conștiințele a milioane de oameni care se întâlnesc în mod inevitabil cu Iisus pe cărările vieții: „Ce să fac cu Iisus, care Se cheamă Christos?”
Dacă Iisus a fost doar un om simplu, care a pretins despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu, atunci întoarce-I spatele! Nu merită să acorzi atenție unui mincinos. Căci a pretinde că tu, un simplu om, ești Fiul lui Dumnezeu, este cea mai mare și mai grosolană minciună care s-a putut rosti vreodată. Dar a fost Iisus doar un simplu om? Haideți să raționăm puțin!
Dacă Iisus ar fi fost doar un simplu om, probabil că nimeni nu va nega faptul că El a fost un om moral. Învățăturile Sale de o morală desăvârșită, exemplul vieții Sale și, în final, jertfa Sa sunt argumente de netăgăduit. Însă poate un om moral să mintă? Categoric, nu! Atunci cum să înțelegem afirmația Sa că El este Fiul lui Dumnezeu, una cu Tatăl? Dacă această afirmație a lui Iisus este falsă, atunci înseamnă că Iisus nu a fost un om moral. Dar cine poate susține acest lucru, având în vedere învățăturile Sale, viața Să neprihănită și, mai ales, jertfa Sa pentru omenire?
Însă dacă această afirmație este un adevăr, atunci întrebarea: „Ce să fac cu Iisus?” devine o întrebare de o importanță covârșitoare pentru om. De ce? Pentru că nu îți va fi indiferent pe cine accepți sau respingi în viața ta: pe un simplu om sau pe Fiul de Dumnezeu?
Dacă Iisus ar fi fost doar un om, care, după răstignire ar fi fost îngropat fără să învie, sau dacă trupul Său ar fi fost furat de către ucenici, cum ne explicăm trecerea subită de la agonie la extaz a ucenicilor într-un timp atât de scurt? Ce i-a determinat ca, după crunta dezamăgire trăită la piciorul crucii pe care atârna Domnul și izvorul tuturor speranțelor lor, să iasă cu curaj în public, mărturisindu-L pe Iisus și, în final, murind ca martiri?
Ar fi putut niște oameni simpli și puțin educați să sufere persecuții peste persecuții, pentru ca apoi să moară ca martiri pentru o minciună? Greu de crezut așa ceva! Dacă ucenicii au reușit să treacă de la o dezamăgire cruntă la curajul mărturisirii Evangheliei până la sacrificiul suprem, înseamnă că ei au văzut ceva care le-a schimbat atitudinea: L-au văzut pe Iisus înviat.
Și atunci, întrebarea: „Ce să fac cu Iisus?” capătă noi valențe pentru noi. Pentru că Iisus nu se află în unul dintre milioanele de morminte de pe planeta noastră, ci El este viu în vecii vecilor. Întrebarea nu te somează să iei atitudine față de un Iisus istoric, care a trăit cândva în Orientul Apropiat, ci îți cere să iei atitudine față de un Iisus viu, care S-a înălțat la dreapta tronului Tatălui ca să mijlocească pentru noi.
Dacă Iisus ar fi fost doar un om, oricât ar fi fost de genial, se ridică o întrebare de bun simț: Cum ar fi putut împlini El cele câteva zeci de profeții mesianice aflate pe paginile Vechiului Testament? Pentru a împlini aceste profeții, unele oferindu-ne un lux de amănunte cu privire la finalul lucrării Sale, o primă condiție era ca El să le fi cunoscut pe toate. La ce vârstă ar fi putut Iisus să cunoască toate profețiile din Vechiul Testament referitoare la Mesia?
Probabil în adolescență, la o vârstă la care putea deveni conștient de propria Sa identitate. Însă atunci se ridică o altă întrebare: Cum ar fi putut Iisus să împlinească profețiile legate de locul nașterii Sale (vezi Mica 5,2), seminția în care trebuia să Se nască (vezi Geneza 49,10), nașterea dintr-o fecioară (vezi Isaia 7,14), profeția legată de fuga părinților Săi în Egipt (vezi Osea 11,1) și uciderea pruncilor din Betleem (vezi Ieremia 31,15)?
Toate aceste lucruri nu ar fi putut să fie controlate de un simplu om. Doar Dumnezeu, în preștiința Sa, putea rosti astfel de profeții cu mii de ani înainte ca ele să se împlinească. Și atunci întrebarea: „Ce să fac cu Iisus, care Se cheamă Christos?” ne apare într-o nouă lumină. Această întrebare nu te somează să iei atitudine față de un om oarecare, ci față de Însuși Dumnezeu.
Da, trăim într-o lume în care orice teorie, doctrină, învățătură și convingere sunt contestate. Uneori argumentele sunt pertinente și contestațiile sunt justificate. Iisus Christos, însă, nu poate fi contestat. Nu doar învățăturile Sale, viața Sa și jertfa pe care a adus-o pentru omenire reprezintă argumente în favoarea divinității Sale, ci chiar rațiunea omenească.
Un om care gândește profund și care pornește în demersul său de a-L cunoaște pe Iisus, lăsând deoparte orice prejudecată, nu poate ajunge decât la o singură concluzie: Iisus este ceea ce a pretins că este: Fiul cel veșnic al lui Dumnezeu. Și dacă El este Adevărul, așa cum a pretins că este, înseamnă că tot ceea ce a spus cu privire la finalul istoriei și revenirea Sa în glorie este adevărat.
„Ce să fac cu Iisus, care Se cheamă Christos?” Eu L-am ales ca domn al vieții mele. Tu ce vei face cu El? Aceasta nu este o întrebare oarecare. Aceasta este ÎNTREBAREA!
Lori Balogh
