Iisus Christos și Scripturile
De ce este necesară abordarea unui astfel de subiect? Motivele sunt multiple. În primul rând, încercarea Bisericii creștine medievale de a îngropa învățăturile Scripturii sub „molozul” tradițiilor omenești a fost o reușită pentru marea masă a credincioșilor. În condițiile în care și astăzi Tradiția este așezată pe același palier cu Biblia (în practică autoritatea Tradiției este considerată mai mare decât cea a Scripturii), este foarte important să cunoaștem poziția pe care Domnul Christos a avut-o față de Scriptura și tradiția iudaică din vremea Sa. El este Modelul suprem al creștinilor și nu oamenii, oricâte doctorate și licențe în teologie ar putea afișa în vitrina propriei persoane.
În al doilea rând, secularismul modern încearcă cu tot mai mult succes să minimalizeze Biblia în ochii oamenilor, afirmând despre ea că este doar o culegere de legende și mituri evreiești străvechi, așa cum fiecare popor are propria sa culegere de legende și mituri. Dacă Biblia s-ar reduce doar la atât, atunci este inevitabilă schimbarea atitudinii oamenilor față de scrierile ei: fie ajustarea lor, prin tot felul de interpretări moderne, fie respingerea lor parțială sau totală.
Din acest motiv, pentru creștinul sincer al secolului al XXI-lea este foarte important să cunoască ce atitudine a avut Domnul Christos față de Scripturile existente în vremea Sa. Cum a privit Iisus Scripturile Vechiului Testament: ca pe o culegere de mituri și legende sau ca pe un raport istoric corect, inspirat de Dumnezeu?
În al treilea rând, în sânul creștinătății se propagă tot mai mult ideea unei rupturi între Vechiul și Noul Testament, între Vechiul și Noul Legământ. Vechiul Testament este neglijat, uneori chiar desconsiderat, fiind privit ca ceva anacronic odată cu întruparea lui Mesia și venirea Evangheliei. Este un fel de marcionism deghizat, care vrea să demonstreze că ceea ce a făcut și a poruncit Dumnezeu în Vechiul Testament ar fi fost imperfect, fiind necesar să vină Fiul lui Dumnezeu în Noul Testament ca să îndrepte lucrurile.
De aceea, din nou este important să cunoaștem atitudinea Mântuitorului față de Scripturile Vechiului Testament, pe care mulți creștini contemporani le neglijează sau chiar le desconsideră. A avut Iisus îndoieli cu privire la unele părți ale Scripturilor care circulau în vremea Sa? A văzut El o ruptură între Vechiul și Noul Testament sau, dimpotrivă, prin Evanghelia Sa El a continuat și a desăvârșit lucrarea lui Dumnezeu începută în Vechiul Testament?
Criteriul suprem al unui creștin sincer și devotat nu ar trebui să fie nici Tradiția, nici ideile propagate de secularism, nici ideile teologilor moderni care subminează autoritatea Bibliei, ci atitudinea lui Iisus și a apostolilor Săi față de Scriptură. Căci „cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Iisus” (1 Ioan 2,6).
Așadar, dacă Iisus a neglijat Scripturile existente în vremea Sa, și noi avem libertatea să le neglijăm. Dacă El le-a desconsiderat, văzând în ele doar o culegere de legende evreiești, și noi avem motiv să facem la fel. Dacă El a ajustat învățăturile Vechiului Testament după interesele Sale personale, atunci și noi avem dreptul să ajustăm Scripturile Vechiului Testament după propriile noastre interese. Însă dacă Iisus a recunoscut deplina autoritate și autenticitate a scrierilor Vechiului Testament, ca fiind de inspirație divină, atunci responsabilitatea noastră față de Scripturi, în general, și față de Vechiul Testament, în special, este uriașă.
În Biblie există patru pasaje în care Dumnezeu ne avertizează cu privire la încercarea omului de a scoate sau de a adăuga ceva la Cuvântul Său. Poate că nu întâmplător este faptul că aceste avertismente sunt plasate la începutul, la mijlocul și la sfârșitul Bibliei:
„Să n-adăugați nimic la cele ce vă poruncesc eu și să nu scădeți nimic din ele, ci să păziți poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, așa cum vi le dau eu” (Deuteronomul 4,2).
„Voi să păziți și să împliniți toate lucrurile pe care vi le poruncesc eu; să n-adăugați nimic la ele și să nu scoateți nimic din ele” (Deuteronomul 12,32).
„N-adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească și să fii găsit mincinos” (Proverbele 30,6).
„Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Și dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărții acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieții și de la cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta” (Apocalipsa 22,18.19).
Citind Evangheliile, dar și celelalte scrieri ale Noului Testament, nu vom găsi niciun indiciu că Iisus ar fi pus la îndoială autenticitatea și autoritatea Scripturilor Vechiului Testament. Dimpotrivă, în mod constant El a făcut trimitere la aceste Scripturi care, de altfel, erau singurele Scripturi în vremea Sa.
Voi prezenta pe scurt câteva situații redate în Evanghelii și afirmațiile făcute de Domnul Christos în legătură cu Scripturile Vechiului Testament. Dacă dorim să fim urmașii Săi, și noi ar trebui să ne raportăm la fel față de Scripturi, în general, și față de Vechiul Testament, în special, dat fiind faptul că toate afirmațiile Mântuitorului aveau în vedere Scripturile Vechiului Testament, singurele existente în vremea Sa.
1) Ispitirea în pustie (vezi Matei 4,1‑12; Luca 4,1‑13).
Este demn de remarcat faptul că Domnul Christos a înfruntat toate cele trei ispite ale Diavolului, așa cum sunt redate de evangheliști, folosindu-Se de Scripturile Vechiului Testament. Orice creștin este convins că Iisus S-ar fi putut apăra recurgând la cele mai elaborate dovezi logice și ar fi putut oferi un răspuns complet și convingător fără să citeze din Scripturi.
Deși Iisus, în calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, avea întreaga cunoaștere și înțelepciune, El fiind izvorul lor, totuși nu a apelat la alte mijloace. Apărarea Sa în fața ispitei a constat într-un simplu „stă scris”, cu trimitere precisă la Scripturile Vechiului Testament. Aceasta ne impresionează cu atât mai mult cu cât știm că ele au fost scrise de oameni nedesăvârșiți, purtând amprenta omenescului.
Lecția pe care ne-o oferă Mântuitorul în această împrejurare este pe cât de simplă, pe atât de importantă: Biblia și numai Biblia (în cazul aceasta Vechiul Testament) este norma supremă, temelia credinței și a închinării omului. Iisus a început lucrarea biruind ispitele Diavolului cu ajutorul Scripturilor Vechiului Testament. În felul acesta, El a așezat temeliile credinței creștine pe Cuvântul lui Dumnezeu și pe nimic altceva.
În lumina scenei ispitirii în pustie, încercarea unor creștini de a pune temelia credinței lor doar pe Scripturile Noului Testament, neglijând „rădăcinile” și „izvorul” pe care le găsim în Vechiul Testament, este cât se poate de primejdioasă. Dacă Vechiul Testament nu ar mai fi avut valoare odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu sau dacă el nu ar fi fost autentic și plin de autoritate divină, Iisus nu S-ar fi folosit de scrierile lui în prima și una dintre cele mai dure dintre confruntările Sale cu Diavolul.
2) Discuția cu fariseii pe tema divorțului (vezi Matei 19,3‑9; Marcu 10,1‑12).
Fiind întrebat de către farisei cu privire la divorț, cu intenția vădită de a-L ispiti, Iisus îi trimite pe aceștia la cartea originilor – Geneza: „Oare n-ați citit că Ziditorul, de la început, i-a făcut parte bărbătească și parte femeiască și a zis: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și cei doi vor fi un singur trup?” (Matei 19,4.5; Geneza 1,27; 2,24).
Dacă această carte – Geneza – ar fi fost o culegere de mituri și legende, ar fi citat Iisus din ea cu atâta autoritate? Iisus nu a citat din Talmud, ci din Scripturile existente in vremea Lui, adică din Vechiul Testament. Este demn de remarcat faptul că Mântuitorul, deși citează cele scrise de Moise în Geneza, în realitate Îi atribuie lui Dumnezeu cuvintele scrise de Moise: „Ziditorul… a zis…”
Mântuitorul ar fi putut replica altfel: „Scriptura spune” sau „Moise a spus”, însă El precizează: „Ziditorul a zis”. Concluzia firească este aceea că Iisus L-a considerat pe Dumnezeu autorul celor scrise în Vechiul Testament, chiar dacă oamenii au fost cei care le-au scris, cu nedesăvârșirile omenești inerente.
Și atunci, dacă Fiul lui Dumnezeu a avut această atitudine față de scrierile Vechiului Testament, cine suntem noi să desconsiderăm aceste scrieri, privind la ele ca la niște mituri, legende sau scrieri învechite?
3) Discuția cu fariseii despre culegerea de spice în Sabat (vezi Matei 12,1‑8).
Era o zi de Sabat obișnuită. Probabil că Iisus și ucenicii Săi fuseseră la sinagogă și participaseră la închinarea colectivă. Apoi, pentru că nimeni nu i-a invitat la masă, ei au plecat îndreptându-se spre un loc neprecizat printre lanurile de grâu. Flămânzi fiind, ucenicii au smuls câteva spice de grâu (ceea ce era legal din punct de vedere al Legii lui Moise) și și-au astâmpărat foamea.
Însă acuzația din partea fariseilor spioni nu a întârziat să apară: „Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului” (Matei 12,2). Răspunsul lui Iisus nu a constat nici în argumente logice, nici în opinii personale, ci s-a bazat doar pe Scripturile Vechiului Testament (vezi Matei 12,3.4).
În răspunsul Său, Mântuitorul a citat din 1 Samuel capitolul 21, întărind în felul acesta atât autenticitatea, cât și autoritatea divină a acestei Scripturi a Vechiului Testament.
4) Predica din sinagoga Nazaretului (vezi Luca 4,1‑30).
Într-o zi de Sabat, Iisus a intrat în sinagoga din Nazaret, localitatea în care a copilărit și crescut. Acolo, dându-I-se cartea profetului Isaia (unul dintre cele mai mari suluri ale Vechiului Testament), Iisus S-a oprit asupra capitolului 61, în care se află una dintre profețiile mesianice care erau pe cale să se împlinească sub ochii lor în Persoana și lucrarea Sa.
Făcând lucrul acesta, Iisus a recunoscut autoritatea și autenticitatea cărții lui Isaia. Apoi, în discuțiile pe care le-a purtat cu credincioșii din Nazaret, El a amintit de seceta de pe vremea lui Ilie, când a fost hrănit în mod miraculos în casa văduvei din Sarepta, pentru ca apoi să vorbească despre vindecarea lui Naaman pe vremea profetului Elisei.
Astfel, într-o singură împrejurare, Iisus a citat din trei cărți diferite ale Vechiului Testament: Isaia, 1 Regi și 2 Regi (vezi Isaia 61,1; 1 Regi 17,1‑16; 2 Regi 5,1‑19). Prima carte citată – Isaia – este o carte profetică, în timp ce celelalte două cărți – 1 și 2 Regi – sunt cărți istorice. Dacă Mântuitorul le-a recunoscut autenticitatea, noi de ce am avea îndoieli cu privire la ele?
5) Mustrarea cărturarilor și fariseilor și „vai”-urile adresate lor (vezi Luca 11,37‑52).
Între acuzațiile și „vai”-urile adresate de Domnul Iisus apare și rememorarea a două crime descrise pe paginile Vechiului Testament: uciderea lui Abel de către fratele său Cain (vezi Geneza 4,1‑8) și uciderea profetului Zaharia din porunca regelui Ioas (vezi 2 Cronci 24,20.21).
Din nou cartea Genezei ne este prezentată nu ca o culegere de mituri și legende străvechi ale poporului evreu, ci ca o carte cu autoritate și autenticitate istorică evidentă. În plus, este întărită autoritatea unei alte cărți a Vechiului Testament – 2 Cronici.
6) Iisus a vorbit în mod repetat despre suferințele profeților din vechime, întărind autenticitatea Scripturilor care amintesc despre aceste suferințe.
Ultima dintre cele opt (sau nouă) „Fericiri” se încheie cu o rememorare a suferințelor tuturor profeților persecutați în timpurile Vechiului Testament: „Căci tot așa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi” (Matei 5,12). În „vai”-urile rostite împotriva cărturarilor și fariseilor, persecutarea profeților din vechime este unul dintre cele mai aspre capete de acuzare împotriva lor:
„De aceea, iată, vă trimit proroci, înțelepți și cărturari. Pe unii din ei îi veți omorî și răstigni, pe alții îi veți bate în sinagogile voastre și-i veți prigoni din cetate în cetate, ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-ați omorât între Templu și altar” (Matei 23,34.35).
Spunând aceste lucruri, Iisus dovedește faptul că poseda o cunoaștere desăvârșită a Scripturilor Vechiului Testament, care vorbesc despre suferințele profeților lui Dumnezeu. În mod deosebit El recunoaște în acest discurs acuzator autoritatea Genezei și a celei de-a doua cărți a Cronicilor, în care se relatează despre uciderea profetului Zaharia din porunca regelui Ioas (vezi 2 Cronici 24,20.21).
7) Predica lui Iisus despre semnele sfârșitului (vezi Matei 24,37‑39; Luca 17,26‑29).
Zilele lui Noe și ale lui Lot sunt folosite de Iisus pentru a zugrăvi atmosfera din timpul sfârșitului, în imediata apropiere a revenirii Sale. O viață aparent normală, în care oamenii sunt preocupați de lucrurile obișnuite ale vieții, de câștigarea existenței, de distracții, mâncare și băutură, dar care este trăită în condiții de anormalitate, când ei ar trebui să se concentreze asupra pregătirii lor pentru întâlnirea cu Creatorul și Judecătorul lor.
Așadar, mai poate considera cineva cartea Genezei o culegere de mituri și legende evreiești? Dacă pentru Iisus istoria Potopului și distrugerea Sodomei au fost realități istorice de necontestat, de ce nu am recunoaște și noi autenticitatea acestor Scripturi?
8) Discuția cu saducheii pe tema învierii (vezi Matei 22,23‑32; Marcu 12,18‑27; Luca 20,27‑40).
În argumentația Sa cu privire la adevărul învierii, Iisus S-a folosit de o altă carte importantă a Vechiului Testament – Exodul -, mai exact de scena în care Dumnezeu i S-a descoperit lui Moise în rugul aprins. În felul acesta, Iisus recunoaște atât autoritatea cât și autenticitatea acestei cărți importante a Vechiului Testament. Însă ceea ce ne atrage atenția în mod deosebit în acest dialog este o constatare dureroasă pe care Mântuitorul o face în dreptul interlocutorilor Săi: „Drept răspuns, Iisus le-a zis: „Vă rătăciți! Pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22,29).
La care Scripturi făcea referire Domnul Christos? Noul Testament nu exista la acea dată, deci este evident că El se referea la Scripturile Vechiului Testament. Concluzia? Toți cei care nu cunosc sau refuză să cunoască Scripturile Vechiului Testament sunt în primejdia de a se rătăci de la adevăr. Și, din nefericire, lucrul acesta se poate constata în lumea creștină a zilelor noastre.
9) Dialogul cu cei doi ucenici pe calea spre Emaus și descoperirea lui Iisus în fața celor unsprezece ucenici (vezi Luca 24,13‑47; Marcu 16,12.13).
Cele două împrejurări descrise pe larg de Luca: discuția cu cei doi ucenici pe calea spre Emaus și arătarea lui Iisus celor unsprezece ucenici după învierea Sa reprezintă unele dintre cele mai puternice argumente în favoarea autorității Vechiului Testament.
Pentru a-i convinge pe cei doi ucenici debusolați din cauza evenimentelor legate de răstignirea Domnului și pentru a-i lumina pe cei unsprezece ucenici adunați în camera de sus, Iisus nu a apelat nici de data aceasta la argumente sofisticate. Pur și simplu a apelat la „Legea lui Moise, Proroci și Psalmi”, pentru a scoate de acolo dovezile mesianitații Sale.
Mustrarea adresată celor doi ucenici este valabilă pentru orice creștin care dă la o parte Scripturile Vechiului Testament, alegând doar acea parte din Biblie care se potrivește înclinațiilor lui: „O, nepricepuților și zăbavnici cu inima, când este vorba să credeți tot ce au spus prorocii!” (Matei 24,25).
Este cineva care ar dori să primească o astfel de mustrare? E absurdă întrebarea, nu-i așa? Așadar, pentru a nu primi eticheta de „nepricepuți și zăbavnici cu inima”, trebuie să acordăm aceeași atenție și importanță tuturor Scripturilor, nu doar acelora care corespund înclinațiilor și intereselor noastre. Ca să-i ajute să scape de astfel de etichete nedorite, Iisus „a început de la Moise (Pentateuch n.n.) și de la toți prorocii și le-a tâlcuit în toate Scripturile (nu doar în unele n.n. ) ce era cu privire la El” (Luca 24,27).
Și pentru că Iisus le-a deschis Scripturile Vechiului Testament, explicându-le profețiile mesianice care s-au împlinit în viață, moartea și învierea Sa, mintea lor s-a deschis, devenind din „nepricepuți,” pricepuți. Concluzia care se impune este evidentă: O minte care refuză scrierile Vechiului Testament sau care le minimalizează importanța, va deveni închisă și față de marile adevăruri ale Evangheliei. Și aceasta pentru simplul motiv că Evanghelia își are rădăcinile și izvorul în Scripturile Vechiului Testament.
Concluzii
Ați văzut vreodată un copac plin cu frunze, flori și roade, dar care să nu aibă tulpină și rădăcină? Este o întrebare absurdă, nu-i așa? Dacă întrebarea este absurdă (și într-adevăr este absurdă!), cu cât mai absurdă trebuie să fie atitudinea creștinilor care vor să se bucure de „frunzele, florile și roadele” Noului Testament, neglijând în același timp „rădăcinile” și „tulpina” Vechiului Testament, din care acesta își trage seva!
Citind cu atenție Evangheliile, se poate observa cu ușurință că Iisus a considerat toate personajele, locurile și evenimentele descrise în Vechiul Testament ca fiind reale, un adevăr istoric de necontestat. Nici vorbă de mituri și legende, așa cum le consideră unii teologi moderni.
Ideea desființării adevărurilor „vechi” (de exemplu desființarea Legii morale date pe Sinai) odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu este primejdioasă. Este ca și cum am spune că acele adevăruri nu erau desăvârșite, că ceea ce a făcut Tatăl în Vechiul Testament nu ar fost perfect și a fost nevoie ca Fiul Său să vină și să îndrepte lucrurile în Noul Testament. Adevărurile Vechiului Testament nu s-au desființat odată cu Evanghelia, ele doar și-au găsit împlinirea în Iisus Christos, Domnul nostru.
În anii 1990, între creștini s-a produs o mișcare numită „WWJD” („Ce ar face Iisus în locul meu?”). Nu știm câți au luat în serios această întrebare profundă, însă ea este la fel de actuală în toate domeniile vieții. Chiar și în privința modului în care privim Scripturile, în general, și Vechiul Testament, în special.
Oare ce ar spune Domnul Iisus dacă ar fi astăzi în mijlocul nostru despre toate interpretările moderne care resping Biblia, considerând-o doar o culegere de mituri și legende evreiești? Ce ar spune El despre cei care minimalizează scrierile Vechiului Testament, susținând că ele sunt anacronice, neconcludente pentru societatea modernă? Mie mi-ar fi teamă să mă pronunț. Vă las pe dumneavoastră să trageți propriile concluzii.
Lori Balogh
