„Ferice de cei împăciuitori… „
„Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu”
Matei 5, 9
Gândurile lui Dumnezeu
Predica de pe Munte trebuie să fi sunat foarte straniu în urechile contemporanilor lui Iisus. Iar Fericirile, rostite chiar la începutul predicii, probabil că pe unii dintre ascultători i-a lăsat fără replică, în timp ce pe alții i-a călcat pe nervi.
Motivul este simplu de înțeles. Dacă avem în vedere statutul evreilor pe vremea Mântuitorului – acela de popor subjugat puterii romane – nu ne va fi greu să înțelegem de ce a predica despre blândețe, milă, pace și alte virtuți unui popor oprimat, nu era deloc un gest binevenit. Dimpotrivă, a vorbi despre aceste virtuți unui popor care tânjea după libertate socială și politică suna a jignire.
Probabil că cei mai mulți dintre noi, creștini ai secolului al XXI-lea, nu suntem oprimați asemenea poporului evreu din primul secol. Cu toate acestea, Fericirile, dacă sunt bine înțelese în profunzimea lor, nu sunt nici astăzi mai bine primite decât acum două milenii, când au fost rostite. De ce? Din cauza condiției umane, a naturii noastre decăzute, căreia nu-i sunt pe plac virtuți precum blândețea, milostivirea, spiritul împăciuitor sau răbdarea în suferință.
Prin natura noastră decăzută, suntem înclinați spre răzbunare, violență, mândrie și conflict și, ori de câte ori auzim îndemnuri de genul celor întâlnite în Predica de pe Munte, simțim că ni se cere ceva foarte greu. Este ca și cum ni s-ar cere să înotăm toată viața pe firul unui fluviu, însă nu dinspre izvoare spre mare, ci invers, contra curentului. Predica de pe Munte, în general, și Fericirile, în special, ne arată cât de uriașă este prăpastia existentă între valorile cerului și cele ale pământului, între gândurile lui Dumnezeu și cele ale omului.
Cu aproximativ șapte secole înainte de rostirea Predicii de pe Munte, profetul Isaia deja sesizase această diferență între mentalități: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele”, zice Domnul, „ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre” ( Isaia 55, 8.9 ).
Da, Fericirile oglindesc gândurile lui Dumnezeu ajunse într-o lume dominată de gândurile omului, de filozofii și concepții de viață total opuse. Putem să le considerăm un fel de Constituție a Împărăției cerurilor, un proiect divin care are menirea de a-l schimba din temelii pe omul firesc. Bineînțeles, dacă acesta dorește schimbarea și se lăsă transformat de harul lui Dumnezeu.
Oare câți din cei peste două miliarde de creștini, care trăiesc astăzi pe pământ, iau în serios acest proiect spiritual divin? Câți dintre ei sunt dispuși să renunțe la propriile gânduri și mentalități, pentru a îmbrățișa gândirea divină și optica cerului asupra vieții?
„Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Christos Iisus !” ( Filipeni 2, 5 )
Ambasadorii păcii
Cel de-al șaptelea enunț din debutul Predicii de pe Munte îi fericește pe ambasadorii păcii: „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu” ( Matei 5, 9 ). Cine sunt aceștia? Poate că gândul nostru se îndreaptă spre acele personalități ale vieții publice ( VIP –uri ) care se luptă să ducă mesajul păcii între popoare. Poate ne gândim la nominalizații pentru premiul Nobel pentru pace sau la participanții la diferite mitinguri și manifestații în favoarea păcii în lume.
Desigur, toți oamenii care luptă pentru pace fac o lucrare în deplină armonie cu voia lui Dumnezeu și cu principiile guvernării Sale. Cea de-a șaptea Fericire însă, are un înțeles mult mai larg decât cel amintit mai sus. „Împăciuitori”, adică făcătorii de pace sau pacificatorii, nu sunt doar cei care militează pentru pacea socială sau cea dintre națiuni. Sensul biblic al cuvântului „împăciuitor” este mult mai cuprinzător, referindu-se la toate tipurile de relații existente: relația omului cu sinele, relația lui cu semenii și relația lui cu Dumnezeu.
În lumea noastră sunt atâția oameni care nu sunt împăcați cu sinele ! Ei nu-și pot ierta până la mormânt greșeli făcute în trecut, pe care nu le mai pot îndrepta. În lumea noastră sunt atâția oameni care sunt în conflict cu semenii lor, purtându-le dușmănie și căutând orice prilej să se răzbune ! În lumea noastră sunt atâția oameni care nu sunt împăcați cu Dumnezeu, întorcându-I spatele și refuzând orice relație cu El !
A fi împăciuitor înseamnă a lucra în toate cele trei direcții, ajutându-i pe oameni să se împace cu ei înșiși, cu semenii lor cu care sunt în conflict și cu Dumnezeu. Dar pentru a putea face o asemenea lucrare, făcătorul de pace trebuie că mai întâi el însuși să fie împăcat cu sine, cu semenii săi și cu Dumnezeu. În caz contrar, el nu este decât un ipocrit, un impostor vrednic de compătimit.
În concepția biblică, a fi împăciuitor nu înseamnă doar a fi iubitor de pace, ci mult mai mult: a fi un făcător de pace. Iubitori de pace suntem cei mai mulți dintre noi ( cu unele excepții nefericite! ). Și nu este deloc rău acest lucru ! Însă, doar a iubi pacea, fără a face ceva în sensul acesta, fără a sacrifica sau a te sacrifica pentru ea, fără a lupta și a consuma din resursele proprii, nu califică pe nimeni pentru titlul de „împăciuitor” din predica Mântuitorului.
Termenul „împăciuitor”, folosit de Iisus în cea de-a șaptea Fericire, indică el însuși spre o atitudine activă și constructivă în favoarea păcii, nu una pasivă și lipsită de inițiativă. Dacă Domnul ar fi fost pasiv în relația cu omul după căderea primilor noștri părinți și dacă El nu ar fi avut inițiativa împăcării, astăzi am fi fost pierduți cu toții, fără nicio speranță. Și aceasta doar în cazul în care am mai fi existat pe pământ…
Însă mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru faptul că El nu a privit cu indiferență și pasivitate spre drama în care ne-am afundat prin neascultare de voința Sa, ci a făcut totul pentru a restabili pacea în Univers:
„Dar Dumnezeu Își arătă dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Christos a murit pentru noi” ( Romani 5, 8 ).
„Și toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Iisus Christos și ne-a încredințat slujba împăcării: că adică, Dumnezeu era în Christos, împăcând lumea cu Sine, neținându-le în socoteală păcatele lor, și ne-a încredințat nouă propovăduirea acestei împăcări” ( 2 Corinteni 5, 18.19 ).
Însă, pentru a ajunge să semănăm lui Dumnezeu în această privință, devenind niște făcători de pace, activi și plini de inițiativă, trebuie să urcăm toate cele șase trepte ale „scării” amintite în enunțul Fericirilor:
1) conștiența sărăciei noastre spirituale
2) agonia lacrimilor pocăinței
3) îmblânzirea firii noastre păcătoase cu ajutorul Duhului Sfânt
4) foamea și setea după neprihănire
5) atitudinea de milă față de cei care nu au găsit calea împăcării cu Dumnezeu
6) o inimă curată înaintea cerului și a oamenilor
Orice treaptă lipsa, sărită sau neglijată, înseamnă un examen pierdut. Și orice examen pierdut în acest domeniu ne îndepărtează de bucuria și satisfacția de a primi diploma de licență, pe care este scris cu litere de aur: „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu.”
Pace cu orice preț?
Robert Oppenheimer, fizicianul care a conceput prima bombă atomică, a fost întrebat odată dacă există mijloace de apărare împotriva ei. Răspunsul său a fost simplu: „Pacea!” Dacă pacea poate dezamorsa chiar și o bombă nucleară, câte alte minuni nu poate face ea în conflictele zilnice de pe planeta noastră !
Pe pământ avem tot felul de războaie: între soți, între părinți și copii, între vecini, intre colegii de școală sau de muncă, între patroni și angajați, între firme, între partide politice, între etnii, culturi și civilizații, între oameni și Dumnezeu. Zilnic ne întâlnim cu oameni debusolați, anxioși și însingurați, angrenați în tot felul de conflicte cu sinele, cu semenii și cu Dumnezeu. Oamenii aceștia au nevoie de pace. Iar pacea este una dintre valorile cel mai greu de găsit. Suntem oare chemați să căutăm și să facem pacea cu orice preț?
Orice „împăciuitor” se confruntă inevitabil cu problema compromisului. Trebuie făcute unele compromisuri pentru realizarea păcii sau nu? Și dacă trebuie făcute anumite compromisuri, până unde pot ajunge acestea?
De dragul păcii, se poate ajunge foarte ușor, aproape pe neobservate, în două extreme nedorite: fie la o toleranță nejustificată față de nedreptățile observate ( „închiderea ochilor” ), fie la compromisuri care presupun călcarea unor principii morale. Însă o pace astfel obținută nu vine în urma unei virtuți, ci a unei slăbiciuni. Dacă se cer făcute unele compromisuri, acestea nu trebuie făcute în domeniul principiilor, ci al prejudecăților.
Și dacă nu suntem convinși de acest lucru, să privim la exemplul Mântuitorului. Deși este supranumit „Domn al păcii” ( Isaia 9, 6 ) și „pacea noastră” ( Efeseni 2, 14; Mică 5, 5 ), Domnul Iisus nu a putut să cadă la pace cu oricine. Și primii cu care nu a putut să cadă la pace au fost Lucifer și îngerii săi răzvrătiți, pe care a fost nevoit să-i alunge din cer, în urma unui război universal – primul război înregistrat în vasta Creație a lui Dumnezeu:
„Și în cer s-a făcut un război. Mihail și îngerii Lui s-au luptat cu balaurul. Și balaurul cu îngerii lui s-au luptat și ei, dar n-au putut birui; și locul lor nu s-a mai găsit în cer. Și balaurul cel mare, numit Diavolul și Satana, acela care înșeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui” ( Apocalipsa 12, 7‑9 ).
Priviți cu atenție și analizați dialogul purtat între Iisus și farisei pe marginea smulgerii câtorva spice de grâu de către ucenicii înfometați, într-o zi de Sabat ( vezi Matei 12, 1‑8 ). Sau urmăriți polemica dintre Iisus și aceiași farisei și cărturari pe marginea datinei bătrânilor și a obiceiului de a se spăla pe mâini înainte de servirea mesei ( vezi Matei 15, 1‑9). Dar, mai ales, ascultați cu atenție mustrările însoțite de vaiuri, adresate de Iisus cărturarilor și fariseilor cu puțin timp înainte de patimile și moartea Sa ( vezi Matei 23 ).
Aproape că nu ne putem imagina cum un „Domn al păcii” poate rosti niște acuze atât de grave la adresa liderilor religioși ai națiunii Sale. Expresii ca: „farisei fățarnici”, „povățuitori orbi”, „nebuni și orbi”, „șerpi”, „pui de năpârci” și „morminte văruite”, folosite în dreptul unor oameni pe care societatea îi considera modele de spiritualitate, ne arată că a fi pacificator nu înseamnă a fi un om molatic, fricos, complexat sau comod.
Ambasadorii păcii sunt oameni cu coloană vertebrală, maturi din punct de vedere psihologic și emoțional, oameni care judecă după adevăr și dreptate, și nu după stările emoționale de moment. Un om împăciuitor vede lucrurile realist, așa cum le vede Însuși Dumnezeu. El renunță la luptele inutile în favoarea celor importante, care trebuie duse pentru binele comun și pentru lărgirea Împărăției lui Dumnezeu. El rostește adevărul cu blândețe și înțelepciune, dar îl spune chiar dacă acesta doare și rănește. Însă o face ferindu-se să provoace pierderi colaterale inutile.
Acolo unde majoritatea vede doar contradicții, omul împăciuitor sesizează punctele comune care pot duce la unire și pace. Un astfel de om știe când să vorbească, dar și când să tacă; când să acționeze, dar și când să stea în așteptare. Niciodată el nu va face rabat de la adevăr, dar se va lupta să mențină echilibrul între iubire și dreptate, între principii și sentimente, între un spirit altruist și instinctul de conservare. Într-un cuvânt, omul împăciuitor este un om al păcii, dar nu cu orice preț.
Testul paternității
Într-o discuție contradictorie dintre Iisus și iudei pe tema libertății, cei din urmă au replicat nervos: „Tatăl nostru este Avraam.” Răspunsul Mântuitorului a fost pe cât de simplu, pe atât de adevărat: „Dacă ați fi copii ai lui Avraam, ați face faptele lui Avraam” ( Ioan 8, 39 ).
De fapt, în cuvintele lui Iisus se află adevăratul test al paternității noastre spirituale. În discuția care a urmat, Mântuitorul amintește de doi tați spirituali pe care îi poate avea un om: fie Dumnezeu, fie Diavolul ( vezi Ioan 8, 42.44 ). Care este testul paternității noastre spirituale? Faptele pe care le săvârșim.
Din punct de vedere al păcii, oamenii se împart în două categorii: oameni conflictuali și oameni pacificatori. Pe primii îi întâlnim pretutindeni: în familie, în Biserică, în politică, în întreaga societate. Acești oameni sunt generatori de conflicte, iar dacă nu reușesc să provoace unul, nu se simt bine, ba chiar se simt inutili. Când reușesc să se certe cu cineva, indiferent cine este acesta: un membru al familiei, un frate de credință, un funcționar public sau oricine altcineva, ei se simt în largul lor, ca niște adevărate vedete.
Ai cui fii sunt aceștia? Testul paternității arată clar: faptele lor demonstrează că sunt fii ai Diavolului, pentru că el este izvorul tuturor conflictelor de orice natură și vrăjmașul armoniei. „Voi aveți de tată pe Diavolul și vreți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș și nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr” ( Ioan 8, 44 ).
Din fericire, în lume există și oameni care au în ei spiritul păcii. Simpla lor prezența într-un anumit anturaj detensionează relațiile, alungând norii negri ai urii și conflictului. Ei sunt adevărați specialiști în dezamorsarea conflictelor și găsesc plăcere în restabilirea relațiilor armonioase, fie în cadrul familiei sau al Bisericii, fie în societate, în general.
Ai cui fii sunt aceștia? Cea de-a șaptea Fericire ne răspunde: „Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu” ( Matei 5, 9 ). De ce vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu? Pentru că prin faptele și atitudinea lor pacifistă, ei dovedesc faptul că seamănă în caracter cu Tatăl ceresc. Așadar, testul paternității noastre spirituale se află chiar în această a șaptea Fericire, în prezența sau absența spiritului de împăcare.
Și acum să folosim acest test al paternității în dreptul nostru, întrebându-ne în forul nostru interior: Ce se întâmplă atunci când tu apari în mijlocul unui grup de oameni? Apar conflicte noi? Sunt reaprinse conflictele vechi? Sau, dimpotrivă, sunt dezamorsate conflictele prezente, aducând pacea și armonia?
Răspunsul la aceste întrebări sunt mai importante decât toate cunoștințele noastre teologice ( de altfel, Satana este el însuși un mare teolog ! ). Ceea ce contează cu adevărat înaintea cerului este răspunsul la întrebarea: Cu cine ne asemănăm: cu Domnul păcii sau cu Prințul întunericului? Suntem oameni ai păcii sau ai scandalului?
„Slujba împăcării”
Pentru ca un om să devină împăciuitor ( reconciliant, pacificator, făcător de pace ) în relațiile dintre oameni sau dintre om și Dumnezeu, el trebuie mai întâi să-și rezolve problemele în propria „ogradă”. Totul începe cu împăcarea sa cu Dumnezeu, din care decurge, în mod natural, împăcarea pe alte două paliere: cu sinele și cu semenii.
Însă aceasta nu este totul. Dumnezeu așteaptă mult mai mult de la copiii Săi. Un om împăcat cu sine, cu Dumnezeu și cu semenii săi este cu adevărat un om iubitor de pace și cumsecade. Este bun de apreciat și de pus în „rama”. Însă un astfel de om a ajuns doar la jumătatea drumului. Și, e bine știut că lui Dumnezeu nu-I plac jumătățile de măsură.
Ca să devină un adevărat copil al lui Dumnezeu cu „acte” în regulă, omul trebuie să pășească dincolo de zona lui de confort ( căci este foarte confortabil să fii împăcat cu tine însuți, cu semenii și cu Dumnezeu ), dând o mână de ajutor la vindecarea relațiilor conflictuale care sunt din abundență în jurul său.
Cum se poate face lucrul acesta? Solomon ne oferă o rețetă simplă, dar eficientă:
– Prin răbdare: „Un om iute la mânie stârnește certuri, dar cine este încet la mânie potolește neînțelegerile” ( Proverbe 15, 18 ).
– Prin stăpânire de sine: „Cel încet la mânie prețuiește mai mult decât un viteaz, și cine este stăpân pe sine prețuiește mai mult decât cine cucerește cetăți” ( Proverbe 16, 32 ).
– Prin înțelepciune: „Înțelepciunea face pe om răbdător și este o cinste pentru el să uite greșelile” ( Proverbe 19, 11 ).
A detensiona relațiile dintre membrii unei familii, ai unei biserici sau ai unei comunități oarecare, este un lucru benefic și de dorit. Însă a detensiona relația unui om cu Dumnezeu, reprezintă lucrarea cea mai nobilă și mai înaltă la care poate fi chemat un om. Lucrarea aceasta ( numiți-o cum doriți: lucrare misionară, salvare de suflete, etc. ) este, în același timp, o datorie, o misiune, dar și un mare privilegiu. Biblia o numește „slujba împăcării”, încredințată de Însuși Dumnezeu copiilor Săi de pe pământ.
„Și toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Iisus Christos și ne-a încredințat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Christos, împăcând lumea cu Sine, neținându-le în socoteală păcatele lor, și ne-a încredințat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi dar, suntem trimiși împuterniciți ai lui Christos; și, ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Christos: Împăcați-vă cu Dumnezeu !” ( 2 Corinteni 5, 18‑20 ).
A fi împăciuitor înseamnă, de fapt, a continua lucrarea Mântuitorului începută în timpul vieții Sale pe pământ, contribuind astfel la împlinirea Planului de Mântuire și la lărgirea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Iar rezultatul unei astfel de colaborări nu poate fi decât asemănarea tot mai evidentă cu Dumnezeu în caracter.
Într-adevăr, „ce frumoase sunt pe munți picioarele celui ce aduce vești bune, care vestește mântuirea ! Picioarele celui ce zice Sionului: „Dumnezeul tău împărătește!” ( Isaia 52, 7 ).
De ce această misiune este cea mai înaltă și mai nobilă manifestare a spiritului pacificator? Sunt cel puțin două motive:
1) Oamenii împăcați cu Dumnezeu vor fi împăcați și între ei. Asemenea spițelor unei roți, pe măsură ce ne apropiem de centru, de Dumnezeu, ne vom apropia în mod natural și unii de alții.
2) Împăcarea dintre oameni are efecte pe durata vieții lor sau pe durata mai multor generații, în funcție de influența lor în societate. Împăcarea cu Dumnezeu însă, are efecte pe durata existenței lui Dumnezeu. Adică are efecte veșnice, atât pentru făcătorul de pace, cât și pentru cel ce se împacă cu Dumnezeul său.
Trăim într-o lume tot mai materialistă și mai secularizată, ruptă de Dumnezeu, Izvorul păcii și al fericirii. Oamenii caută pacea și fericirea, însă nu acolo unde trebuie. De cele mai multe ori o caută în ei înșiși, devenind asemenea unor broaște țestoase închise în propria lor carapace. Când e liniște, sănătate și belșug, totul e bine. Însă în viață vin și furtuni neprevăzute, care ne bulversează întreaga existență.
Ați văzut vreodată o broască țestoasă răsturnată cu susul în jos? În zadar dă ea din cap și din picioare, căci nu are nicio șansă să revină pe picioarele ei. Am văzut însă un clip video care m-a mișcat profund. Lângă o astfel de broască răsturnată cu picioarele în sus și care încerca zadarnic să revină în poziția normală, apare o altă broască. Aceasta, după ce „evaluează” situația, se apropie de surata ei și, cu eforturi uriașe, reușește să o întoarcă și să o pună din nou pe picioare. Apoi pleacă împreună în aceeași direcție, „fericite”.
Dar ce poți să le spui unor oameni închiși în „carapacea” propriei lor existențe pentru a-i împăca cu Dumnezeu și a-i conduce la izvorul fericirii? Cartea lui Iov ne oferă o „schiță” de predică simplă, dar mișcătoare, pe care fiecare dintre noi o putem adapta în funcție de împrejurări:
„Împrietenește-te dar cu Dumnezeu și vei avea pace; te vei bucura astfel iarăși de fericire. Primește învățătura din gura Lui și puneți la inimă cuvintele Lui. Vei fi așezat iarăși la locul tău, dacă te vei întoarce la Cel Atotputernic, dacă depărtezi fărădelegea din cortul tău. Aruncă dar aurul din țărână, aruncă aurul din Ofir în prundul pâraielor ! Și atunci Cel Atotputernic va fi aurul tău, argintul tău, bogăția ta. Atunci Cel Atotputernic va fi desfătarea ta și îți vei ridica fața spre Dumnezeu. Îl vei ruga și te va asculta și îți vei putea împlini juruințele. Pe ce vei pune mâna îți va izbuti, pe cărările tale va străluci lumina” ( Iov 22, 21‑28 ).
Și, în final, o întrebare: Suntem fii ai lui Dumnezeu pentru că suntem împăciuitori sau suntem împăciuitori pentru că suntem fii ai lui Dumnezeu?
Lori Balogh