AP 55550129017601630153023801010101,,496375
Geneza 15,13: Cei patru sute de ani de robie a urmașilor lui Avraam
„Domnul a zis lui Avraam: „Să știi hotărât că sămânța ta va fi străină într-o țară care nu va fi a ei; acolo va fi robită și o vor apăsa greu timp de patru sute de ani.”
După incidentul cu împărații din Răsărit și eliberarea lui Lot, Avraam a fost cuprins de un sentiment de teamă. Ce se va întâmpla cu el și soția sa, cu slujitorii săi și cu averea sa în condițiile în care intervenția să militară pentru eliberarea lui Lot și a locuitorilor Sodomei îl făcuse atât de vulnerabil în fața popoarelor din jur?
În aceste momente de întrebări lăuntrice, amestecate cu teamă și îngrijorările inerente naturii umane, Dumnezeu i Se descoperă lui Avraam, adresându-i cuvinte de încurajare: „Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare” (Geneza 15,1).
Însă în dialogul pe care l-a avut cu bătrânul patriarh, Dumnezeu i-a descoperit acestuia un amănunt care trebuie să fi fost pe deoparte încurajator, dar pe de altă parte foarte trist. Fața luminoasă a mesajului divin era aceea că Avraam era asigurat că va avea o „sămânță”, căci la acea dată nu avea niciun fiu. Nici măcar Ismael nu se născuse la acea dată.
Partea întunecată a mesajului divin era aceea că „sămânța” lui urma să fie apăsată și robită timp de patru sute de ani într-o țară care nu era a ei. „Și Domnul a zis lui Avram: „Să știi hotărât că sămânța ta va fi străină într-o țară care nu va fi a ei; acolo va fi robită și o vor apăsa greu timp de patru sute de ani” (Geneza 15,13).
Când citim acest verset ne gândim în mod firesc la perioada robiei egiptene. Însă a durat această robie atât de mult? Au fost asupriți evreii timp de patru sute de ani de către faraonii Egiptului? Această dilemă se adâncește și mai mult dacă citim o altă afirmație făcută de Moise în Exodul 12,40, în care se precizează că „șederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani.”
Cum trebuie să înțelegem cele două perioade lungi de timp: patru sute de ani de apăsare și robie și patru sute treizeci de ani de ședere a evreilor în Egipt? Există câteva elemente pe care ni le oferă atât Biblia, cât și contextul istoric, care ne pot aduce lumina cu privire la acest subiect.
Unul dintre ele este afirmația pe care apostolul Pavel o face în Galateni 3,16.17: „Acum, făgăduințele au fost făcute „lui Avraam și seminței lui.” Nu zice: „Și semințelor” (ca și cum ar fi vorba de mai multe), ci ca și cum ar fi vorba de numai una: „Și seminței tale”, adică Christos. Iată ce vreau să zic: un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desființat, așa ca făgăduință să fie nimicită de Legea venită după patru sute treizeci de ani.”
În această afirmație, apostolul Pavel precizează faptul că punctul de pornire al celor patru sute treizeci de ani nu este anul coborârii lui Iacov în Egipt împreună cu întreaga sa familie, nici începutul robiei egiptene după moartea lui Iosif, ci momentul în care Dumnezeu i-a făcut făgăduința lui Avraam. Or lucrul acesta s-a întâmplat pe când Avraam era în vârstă de șaptezeci și cinci de ani, fiind chemat de Dumnezeu să iasă afară din Haran și să locuiască în țara Canaanului.
Treizeci de ani mai târziu, pe când Avraam era în vârstă de o sută cinci ani, iar Isaac avea doar cinci ani, începe perioada de „asuprire” a „seminței” lui Avraam de care Dumnezeu îi vorbise în Geneza 15,13. Însă pentru a înțelege în ce mod „sămânța” lui Avraam a fost asuprită un timp atât de îndelungat, nu doar în Egipt, ci chiar și în timpul șederii patriarhilor în Canaan, este important să înțelegem modul de gândire al evreilor.
În epoca patriarhală, Canaanul era atât de dependent de Egipt încât faraonii îl considerau de facto al lor. Ținând cont de această realitate, atunci când Moise a scris Pentateucul el ar fi putut include teritoriul Canaanului în termenul mai larg „Egipt”, așa cum putem observa în Exodul 12,40, unde ni se spune că „șederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani.”
Este interesantă versiunea Septuaginta (Vechiul Testament tradus în limba greacă) a textului din Exodul 12,40: „Și șederea copiilor lui Israel cât timp au rămas în țara Egiptului și țara Canaanului a fost de patru sute treizeci de ani.”
Așadar, traducătorii Septuagintei au înțeles că perioada de patru sute treizeci de ani nu se referă doar la anii petrecuți de Iacov și urmașii săi în Egipt, ci la întreaga perioadă de la chemarea lui Avraam în Canaan până la eliberarea evreilor din robia egipteană.
În mentalitatea poporului evreu asuprirea „seminței” lui Avraam a început cu Isaac, disprețuit și prigonit de fratele său Ismael, apoi a continuat cu persecutarea lui Iacov de către Laban și Esau, apoi cu persecutarea lui Iosif și vinderea lui de către frații săi, pentru ca apoi să culmineze cu aspra robie egipteană a întregului popor evreu după moartea lui Iosif.
Ținând cont de aceste realități, putem concluziona că de la chemarea lui Avraam până la coborârea lui Iacov în Egipt au trecut două sute cincisprezece ani, după care au urmat alți două sute cincisprezece ani petrecuți de poporul evreu în Egipt. În acești din urmă ani, poporul Israel a cunoscut cea mai aspră robie, incomparabilă ca duritate cu ceea ce aveau să resimtă evreii mult mai târziu, în timpul robiei babiloniene.
Lori Balogh
