Pilda omului care vrea sa zideasca un turn

AP 04040130019401810153023801020503,,534350

Pilda omului care vrea sa-si zideasca un turn

 

Ultimul drum

     Anul 31 d.Chr. Stiind ca s-a apropiat vremea jertfei supreme, „Iisus Si-a indreptat fatza hotarat sa mearga la Ierusalim” ( Luca 9, 51 ). Era ultima Sa calatorie spre Sfanta Cetate, iar multimile, dar mai ales ucenicii Sai, isi puneau mari sperante in acest eveniment. Ca si pe timpul lucrarii in Galilea, in jurul Mantuitorului s-au ingramadit multi oameni. Unii Il urmau cu sinceritate, fiind atrasi de adevarul pe care-l predica cu o putere cu totul deosebita de cea a rabinilor. Insa cei mai multi se adunau in jurul lui Iisus fie din curiozitate, fie din motive egoiste.

Multi fusesera martori oculari ai minunilor savarsite de El. Vazusera bolnavi vindecati, leprosi curatati de lepra, morti inviati, si chiar mancasera din painile inmultite de Domnul. Ceva din interiorul lor le spunea ca Acesta trebuie sa fie Imparatul care, odata asezat pe tronul lui David, va conduce poporul ales spre o insurectie armata victorioasa impotriva Romei, redand libertatea si demnitatea de alta data a poporului evreu. Iar ucenicii, care se hraneau si ei cu aceste asteptari, profitau de orice ocazie pentru a incuraja multimile in sensul acesta.

In timp ce calatorea spre Ierusalim, Iisus citea in inimile celor care Il urmau, si, intorcandu-se spre ei, i-a privit drept in ochi. Apoi le-a vorbit despre pretul uceniciei, dorind sa-i determine pe cei care-L urmau sa cumpaneasca bine daca doreau sau nu sa devina ucenicii Sai.

     „Impreuna cu Iisus mergeau multe noroade. El S-a intors si le-a zis: „Daca vine cineva la Mine si nu uraste pe tatal sau, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii sai, pe fratii sai, pe surorile sale, ba chiar insasi viata sa, nu poate fi ucenicul Meu. Si oricine nu-si poarta crucea si nu vine dupa Mine, nu poate fi ucenicul Meu” ( Luca 14, 25-27 ).

Ca de fiecare data, cuvintele Mantuitorului i-au socat pe ascultatorii Sai. Cum este posibil ca un Dumnezeu al dragostei ( vezi 1 Ioan 4,8 up. ) sa ne indemne sa ne uram parintii, copiii, rudele si chiar propria viata ? Nu scrie chiar in Lege: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” ( Leviticul 19, 18 ) ?

Insa Mantuitorul stia ce spune. A folosit o hiperbola, adica o exagerare voita, cu scopul de a atrage atentia asupra adevarului pe care dorea sa-l sublinieze. Hiperbolele erau des folosite in Orient, insa sunt prezente si astazi in literatura si chiar in limbajul cotidian. Cand un parinte isi mustra copilul, spunandu-i: „Ti-am spus de un milion de ori sa nu faci asta!”, este clar ca este o exagerare voita. Dar atat parintele, cat si copilul, stiu ca nu este o minciuna, ci doar o metoda de a atrage atentia asupra unui adevar.

Folosind intentionat o hiperbola specific orientala, El dorea sa-i ajute pe cei care-L urmau sa inteleaga ca, daca doreau sa mosteneasca Imparatia cerurilor, aveau nevoie sa faca ordine in prioritatile lor. Daca pentru oamenii lumii acesteia dragostea fatza de copii, parinti, rude si fatza de propria persoana ocupa primul loc, pentru un ucenic al lui Iisus primul loc trebuie sa fie ocupat doar de Dumnezeu si Cuvantul Sau.

In limbajul hiperbolic, a-ti ura parintii, copiii, fratii, surorile si chiar propria viata inseamna de fapt a iubi aceste persoane mai putin decat pe Dumnezeu. Dovada ? Chiar cuvintele Mantuitorului, asa cum sunt redate de evanghelistul Matei: „Cine iubeste pe tata, ori pe mama mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine; si cine iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine” ( Matei 10, 37 ).

In acest context, in care Mantuitorul dorea sa-i constientizeze pe cei care-L urmau de pretul uceniciei, El a rostit doua parabole gemene: Pilda omului care doreste sa construiasca un turn si Pilda imparatului care se pregateste de razboi.

Desi prima pilda este luata din lumea afacerilor, iar cea de-a doua din lumea politica, cele doua ilustratii vorbesc despre acelasi adevar. Va fi el inteles de cei care declara ca vor sa-L urmeze pe Iisus ?

 

Pretul uceniciei

     Ca in orice domeniu al vietii, dorinta de a-L urma pe Iisus si de a deveni ucenicul Sau presupune un pret. Insa acest pret nu se masoara in bani sau alte valori materiale. Daca pretul uceniciei Domnului Christos s-ar masura in astfel de valori, probabil ca numarul ucenicilor Sai ar fi mult mai mare. Insa ceea ce cere Maestrul ca pret al uceniciei este mult mai mult decat valorile materiale ale acestei lumi. El cere purtarea crucii personale, adica suportarea cu rabdare a acelor suferinte, lipsuri, greutati si persecutii care vin in mod inevitabil in viata celui care doreste sa-L urmeze pe Domnul Christos.

Cuvintele Mantuitorului sunt fara echivoc in aceasta privinta: „Si oricine nu-si poarta crucea si nu vine dupa Mine, nu poate fi ucenicul Meu” ( Luca 14, 27 ). Cand ne gandim la o persoana care trece prin mari si repetate suferinte in viata, adesea afirmam ca acel om are o cruce grea de dus. Sa fie aceasta crucea la care se refera Mantuitorul ca fiind pretul uceniciei ?

Nicidecum ! Nu orice suferinta umana este crucea care reprezinta pretul si dovada uceniciei, caci multe din suferintele noastre nu sunt consecinte ale umblarii in credinta, ci urmari ale greselilor si neascultarii noastre fatza de Legea lui Dumnezeu, fatza de legile sanatatii si chiar fatza de legile civile ale tarii in care traim.

Crucea la care Se refera Iisus reprezinta acele suferinte care insotesc viata celor care Il urmeaza pe El. Insusi Mantuitorul subliniaza acest lucru atunci cand asociaza purtarea crucii personale cu umblarea pe urmele pasilor Sai: „Oricine nu-si poarta crucea si nu vine dupa Mine.”

Insa atunci cand Iisus ne vorbeste despre cruce, nu uita sa ne aminteasca si de binecuvantarile pe care le vor primi cei care sunt dispusi sa plateasca pretul uceniciei. Atunci cand ii invita pe oameni sa-L urmeze, Mantuitorul le prezinta multimea binecuvantarilor de care vor avea parte daca vor da curs invitatiei Sale: „Si oricine a lasat case, sau frati, sau surori, sau tata, sau mama, sau nevasta, sau fecior, sau holde pentru Numele Meu, va primi insutit si va mosteni viata vesnica” ( Matei 19, 29 ).

Evanghelistul Matei ne asigura ca un astfel de om va fi binecuvantat, primind inapoi insutit in comparatie cu lucrurile la care a renuntat pentru a-L urma pe Iisus. Dar El nu ne spune cand va primi acel om rasplata insutita: in aceasta viata, sau in viata viitoare ?

Luca vine insa cu o precizare: Rasplata insutita va fi primita de ucenicul lui Iisus chiar in aceasta viata. „Si Iisus le-a zis: „Adevarat va spun ca nu este nimeni care sa-si fi lasat casa, sau nevasta, sau fratii, sau parintii, sau copiii pentru Imparatia lui Dumnezeu, si sa nu primeasca mult mai mult in veacul acesta de acum, iar in veacul viitor viata vesnica” ( Luca 18, 29.30 ).

Insa evanghelistul Marcu a retinut un detaliu care le-a scapat celorlalti sinoptici, acest detaliu trimitandu-ne la ideea de cruce personala pe care o vor purta toti cei care doresc sa fie ucenicii lui Iisus: „Iisus a raspuns: „Adevarat va spun ca nu este nimeni care sa fi lasat casa, sau frati, sau surori, sau tata, sau mama, sau nevasta, sau copii, sau holde pentru Mine si pentru Evanghelie, si sa nu primeasca acum, in veacul acesta de o suta de ori mai mult: case, frati, surori, mame, copii si holde, impreuna cu prigoniri, iar in veacul viitor, viata vesnica” ( Marcu 10, 29.30 ).

Dorinta de a-L urma pe Iisus este una din cele mai nobile si inaltatoare dorinte. Idealul de a deveni ucenicul Lui este un ideal spre care trebuie sa tindem cu totii. Dar cati dintre noi suntem dispusi sa platim pretul uceniciei ? Cati dintre noi suntem dispusi sa-l urmam pe Domnul pana la capat, nu doar in zilele senine si binecuvantate, ci si in mijlocul celor mai aprige furtuni ale vietii? Cand se fac planuri misionare, cu totii suntem de acord cu ele si le aplaudam. Dar cati sunt dispusi sa se sacrifice, platind pretul uceniciei?

 

Calcule bine facute

     In acest context, in care Mantuitorul dorea sa-i constientizeze pe cei care-L urmau de pretul uceniciei, El a rostit doua parabole gemene: Pilda omului care doreste sa construiasca un turn si Pilda imparatului care se pregateste de razboi.

     „Caci, cine dintre voi, daca vrea sa zideasca un turn, nu sta mai intai sa-si faca socoteala cheltuielilor, ca sa vada daca are cu ce sa-l sfarseasca ? Pentru ca nu cumva, dupa ce i-a pus temelia, sa nu-l poata sfarsi, si toti cei ce-l vor vedea sa inceapa sa rada de el, si sa zica: „Omul acesta a inceput sa zideasca si n-a putut ispravi.”

     Sau care imparat, cand merge sa se bata in razboi cu un alt imparat, nu sta mai intai sa se sfatuiasca daca va putea merge cu zece mii de oameni inaintea celui ce vine impotriva lui cu douazeci de mii ? Altfel, pe cand celalalt imparat este inca departe, ii trimite o solie sa ceara pace. Tot asa, oricine dintre voi, care nu se leapada de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu.” ( Luca 14, 28-33 )

Desi prima pilda este luata din lumea afacerilor, iar cea de-a doua din lumea politica, cele doua ilustratii vorbesc despre acelasi adevar. Va fi el inteles de cei care declara ca vor sa-L urmeze pe Iisus ?

Prin rostirea celor doua parabole gemene: a omului care doreste sa construiasca un turn si a imparatului care se pregateste de razboi, Mantuitorul ii invita pe toti cei care doresc sa-L urmeze sa se gandeasca bine inainte de a dori sa devina ucenicii Sai, facandu-si bine calculele. Adica sa apeleze si la judecata sanatoasa, care este, la fel ca si credinta, tot un dar de la Dumnezeu. Vor fi ei capabili sa-L urmeze pe Domnul pana la capat ?

De fapt, cele doua parabole sunt un avertisment impotriva privirii cu usuratate a conditiei de ucenic al lui Iisus. Cel ce nu este dispus sa mearga pana la capatul drumului, mai bine sa nu-l inceapa.

In viata Mantuitorului exista deja un precedent dureros. Dupa o predica in care El le vorbea despre Sine ca fiiind „Painea vietii”, invitandu-i in mod metaforic sa manance din trupul Sau si sa bea din sangele Sau ( vezi Ioan 6, 48.53 ), evanghelistul Ioan ne spune ca „multi din ucenicii Lui, dupa ce au auzit aceste cuvinte, au zis: „Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere ?” ( Ioan 6, 60 ). Urmarea ? „Din clipa aceea, multi din ucenicii Lui s-au intors inapoi, si nu mai umblau cu El” ( Ioan 6, 66 ).

Pentru a preveni astfel de abandonuri in viitor, Domnul ii invita pe cei care-L urmau sa se gandeasca bine inainte de a dori sa devina ucenicii Sai. Si pentru aceasta, El le prezinta patru principii ( conditii ) ale uceniciei:

1) Ucenicia presupune purtarea crucii ( vers. 26.27 )

2) Pretul uceniciei trebuie calculat cu grija, si asumat ( cele doua parabole: vers. 28-32 )

3) Posesiunile materiale si ambitiile lumesti trebuiesc puse pe altarul sacrificiului de sine ( vers. 33 )

4) Spiritul de sacrificiu trebuie sa fie permanent ( sarea care trebuie sa-si pastreze permanent gustul – vers. 34.35 )

Pentru a ilustra importanta unei bune chibzuinte inainte de a deveni ucenicul Sau, Iisus rosteste cele doua parabole gemene. Prima pilda – cea a omului care doreste sa-si construiasca un turn – este luata din lumea afacerilor. Iisus nu critica proiectul acelui om. Proiectul in sine nu era rau. Ceea El ce scoate in evidenta in legatura cu acest proiect este lipsa intelepciunii omului care se lanseaza intr-un asemenea demers.

Un astfel de proiect absoarbe timp, energie, resurse materiale si sufletesti. Dar ce se intampla cu aceste cheltuieli in cazul in care proiectul nu este finalizat ? Faliment total. Si atunci, ne punem intrebarea: Cel ce nu este dispus, sau nu este capabil sa mearga pana la capatul drumului, nu ar fi fost mai bine pentru el sa nu-l inceapa ? Sau si mai bine: sa conceapa, sub inspiratia Duhului lui Dumnezeu, un alt proiect, mai modest si potrivit posibilitatilor sale.

Referindu-se la astfel de cazuri de abandon a caii credintei si a uceniciei, apostolul Petru face o afirmatie dura si socanta in acelasi timp: „Ar fi fost mai bine pentru ei sa nu fi cunoscut calea neprihanirii, decat, dupa ce au cunoscut-o, sa se intoarca de la porunca sfanta, care le fusese data. Cu ei s-a intamplat ce spune zicala adevarata: „Cainele s-a intors la ce varsase” si „scroafa spalata s-a intors sa se tavaleasca iarasi in mocirla”( 2Petru 2, 21,22 ).

Lipsa de prevedere si intelepciune in calcule atrage nu doar esecul personal sau colectiv, ci si dispretul celor din jur. Omul care se opreste din constructia turnului la jumatate devine obiectul ironiilor celor din jur, ironii care uneori sunt mai dureroase decat falimentul in sine. Astfel de oameni sunt priviti ca dezertori care au parasit campul de lupta din teama.

Ati observat ca lumea ii dispretuieste pe copiii lui Dumnezeu care nu sunt integri in credinta lor, renuntand sa-si duca crucea pana la capat ? Ati observat ca lumea, in ciuda valorilor ei pamantesti si trecatoare, stie sa aprecieze integritatea si statornicia adevaratilor urmasi ai lui Christos ?

Nu voi uita niciodata cuvintele de incurajare pe care mi le-a adresat un superior intr-o perioada de grea incercare si de persecutie religioasa prin care treceam la locul de munca. Din cauza pazirii zilei de odihna conform cerintelor Poruncii a patra din Decalog, conducerea unitatii in care lucram a inceput o serie de actiuni de intimidare, avertizandu-ma ca, in cazul in care nu voi renunta la religia mea, mi se va desface contractul de munca cu articolul 130 lit. I – indisciplina la locul de munca.

Colegii, unii ma compatimeau, in timp ce altii incercau sa ma convinga sa renunt la ideile mele religioase. Adesea se iscau discutii contradictorii intre cele doua tabere. La una din aceste discutii pro si contra a asistat si un superior. La plecare, lasandu-i pe colegii mei sa discute in continuare, m-a privit in ochi si mi-a spus in auzul tuturor: „Laurentiu, mergi pana la capat pe drumul acesta ! Acesta este drumul cel bun !”

     Iar omul acesta nu era un adventist de ziua a saptea !

 

„Mai bun este sfarsitul unui lucru” ( Eclesiastul 7,8 )

     Parabola omului care doreste sa zideasca un turn este preluata de Domnul Iisus din Proverbe 24, 3-6: „Prin intelepciune se inalta o casa, si prin pricepere se intareste; prin stiinta se umplu camarile ei de toate bunatatile de pret si placute”.

     Iisus vrea sa spuna: „Nu actionati fara o chibzuiala matura, caci un lucru pe jumatate facut e mai rau decat un lucru neinceput. Iar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al jumatatilor de masura. Nu va opriti la jumatatea drumului. Duceti pana la capat mantuirea voastra !” Cum ar fi ca un chirurg sa se opresca la jumatatea interventiei chirugicale, spunand ca este obosit sau ca el nu a invatat in facultate mai mult ? Dar ca un pilot de avion sa paraseasca comanda aparatului la zece mii de metri altitudine ?

In aceasta privinta, solia catre Biserica Laodicea este graitoare. Adresandu-se acestei biserici incropite, „Martorul credincios si adevarat” constata cu durere in suflet: „Stiu faptele tale: ca nu esti nici rece, nici in clocot. O, daca ai fi rece sau in clocot ! Dar, fiindca esti caldicel, nici rece, nici in clocot, am sa te vars din gura Mea” ( Apocalipsa 3, 15-17 ). Trebuie sa recunoastem ca drumul de la „rece” la „caldicel” este un progres. Insa Dumnezeu nu este multumit cu jumatatile de masura, nici cu 99, 99 % din inimile noastre. El vrea totul sau nimic.

Iisus era constient ca, rostind cele doua parabole, ii putea indeparta pe unii din cei care-L urmau. Insa intentia Sa nu era aceea de a-i descuraja pe candidatii la ucenicie, ci doar sa-i determine sa se cerceteze pe sine, observand adevaratele motivatii care stau in spatele deciziei lor.

Iar pentru cei care deja se declara ucenici ai Sai, dar care Il urmeaza de departe, cu ezitari si rezerve, pentru cei „caldicei” in relatia lor cu Dumnezeu si cu Cuvantul Sau, cele doua parabole rostite de Mantuitorul sunt o adevarata provocare. Viata unui crestin autentic nu este un drum lin, strabatut sub un cer mereu senin, insotit de parfum de flori si in apaluzele celor din jur. Viata de ucenic presupune o lupta continua cu sinele – cea mai grea dintre toate luptele. De ce ? Pentru ca cel ce se lupta cu sine – spunea Voltaire – se afla in ambele tabere.

Viata unui adevarat ucenic este o jertfa continua, o permanenta lupta cu ispitele din interior si din afara. Calea pe care ne invita Iisus este o cale ingusta si solicitanta. Dar stiti care este vestea cea buna ? Pe calea aceasta ingusta incap doi: eu si Iisus. Eu de mana cu Iisus. Iar atunci cand calea devine primejdioasa, eu in bratele lui Iisus.

Daca voi avea o astfel de relatie cu Mantuitorul meu, oricat de greu ar fi, si oricate sacrificii mi s-ar cere, voi construi „turnul” vietii mele pana la capat. Iar in privinta imparatului care imi declara razboi, stiu ca voi fi invingator oricat de mari ar fi amenintarile.

„Cine are urechi de auzit, sa auda !” ( Luca 14, 35 up. )

Lori Balogh

This entry was posted in Parabolele Imparatiei and tagged , . Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.